ECOUL * revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală

Cap. al VI-lea - Mi-am săpat groapa singur !

După ce duba a fost închisă c-o uşă dublă şi destul de grea, evreii îmi dădeau coate. M-au identificat cu ajutorul unei fante de lumină ce pătrundea chinuită pe o fereastră. Era aşa de mică, încât nu intra pic de aer. Probabil asta era şi ideea, aceea de a nu ieşi gazul toxic din duba în care erau gazaţi prizonierii. Nimeni nu înţelesese de ce făcusem asta, de ce-i luasem locul fetei.

Auto-duba a fost pusă în mişcare cu un demaraj forţat. Lângă şofer, în faţă, se aşezase un ofiţer neamţ. Era cel care primise sarcina de a ne lichida. Unde ne ducea, n-aveam de unde şti. Mergeam undeva, undeva într-un necunoscut pentru noi. “Iată-mă şi sechestrat sau dislocat, aşa cum precizase neamţul”, gândeam în acel moment.

Gândurile îmi fugiseră la ai mei. Îmi venise clipa? Ştiam ce fac în momentul când am eliberat-o pe fată, dar nu ştiam, însă, ce-o să urmeze. O umbră de regret aveam. Nu realizasem că se ajunge până aici. Mi-am ales singur cum să mor. Mă gândeam cum or să procedeze. Ne gazează, ne pune să ne săpăm groapa în care să intrăm cu toţii. Aşa auzisem că fac. Mă lua cu fiori.

+++

Duba alerga fără oprire.Nu ne puteam da seama în ce direcţie mergeam sau cât mersesem. Trecuserăcâteva zeci de minute de când părăsisemunitatea. La un moment dat duba a cotit pe un drum cu denivelări. Ne ţineam unii de alţii.

Un scârţâit de roţi şi o frână bruscă ne presa în faţă ca pe nişte sardele. N-am mers prea mult şi din nou o frână bruscă. Duba se opri din mers. Motorul continua să huruie. “S-a zis cu noi, mi-am spus in gând. Până aici ne-a fost. Acum precis ne invită să ne săpăm groapa.

– Te gândeai, mă frate Danilă, dacă moartea prin gazare e mai blândă decât cea din glonte? fusei întrerupt de Ilie.

– Să şti că n-aveam timp să mă gândesc şi la asta, i-am răspunsparcă sub aceeaşi stare sufletească pe care o trăisem alături de confraţii mei din dubă. Ţinta mea, ţinta probabil a tuturora, era să scăpăm cumva cu viaţă. De unde atâta milă din partea celor care ne transportaseră până acolo? Nemţii nu ştiau că eu, român, sunt vârât printre amărâţii ăia, că poate m-ar fi iertat, mi-ar fi dat drumul cumva.

– Aş, mai văzuşi neamţ să gândească astfel, bombăni Ilie. Cu siguranţa ţi-ar fi dat drumul pe lumea cealaltă, poate vrei sa spui!

– Asta da. De fapt,mă făceam vinovat de punerea în libertate a ununi evreu, încredinţat mie în pază! Asta în primul rând. În al doilea, substituirea ei cu mine. Pentru ei nu conta de-i femeie, bărbat, tânar ori bătrân. Numărul să iasă. Însă fapta mea nu era de iertat. Şi, oricum, mi-era teamă. Iar dacă era aşa cum gândeam, ştiam că primii de lângă uşă, sunt luaţi pentru a săpa groapa tuturor. Bineînţeles că din inventarul cadavrelor ce trebuiau să aibă loc în acea groapă, făceam parte şi eu.Aveam de gând, atunci când mă apropii de sfârşit, să le strig în gura mare –sunt român! Moarte fasciştilor! Deodată n-am mai auzit huruitul motorului. Aşteptam clipa decisivă care, după un timp destul de lung, a venit. Am sesizat deschizăndu-se uşa de la cabină,după care a urmat un ordin scurt transmis de ofiţerul neamţ şoferului său.

– V-au dus departe de regiment? întrebă Ilie.

– Au fost câţiva kilometri. Afară nu vedeai pe unde treci şi ce laşi în urmă, ca să-ţi poţi da sema cam câţi kilometri străbătusem. Dar după cum gonise maşina, puteai să-ţi dai seama că fusesem duşi destul de departe.

Deci, maşina morţii, aşa cum îi spuneam eu, fusese oprită brusc. Din acea adunătură am sesizat o voce spunând: “Gata, s-a zis cu noi. Acum e sfârşitul nostru”. Vorbise româneşte. Asteptam din clipă în clipă să simţim mirosul gazului, ori să ne scoată şi să ne împuşte, să termine cu noi mai repede, lăsându-ne pradă păsărilor crângului. M-am tras mai langă uşă. Eram printre primii de la intrare.

Se auzi ordinul ofiţerului neamţtransmis scurt şi concis unui alt neamţ.

– “Eu iau şase cu mine, vorbea nemţeşte ofiţerul partenerului său , iar tu rămâi cu ăştia în poziţia în care se află acum! După ce termin , îţi voi transmite semnalele stabilite şi cunoscute de tine. Ai înţeles?”

– “Înţeles!” veni răspunsulcelui lăsat la dubă. Nu ştiam dacă şi evreii pricepuseră ceva din ordinul dat de ofiţerul neamţ, colegului său. De altfel,nu mai conta de înţelegeau ori nu.Trei ani şi ceva tot cu ei, începusem să învăţ ceva din limba lor.

Se auzi apoi o cheie răsucindu-se în broasca uşii din spatele dubei. Uşa se deschise larg. În faţa noastră, apăru ofiţerul neamţ. Ţineaarătătorul mâinii drepte pe trăgaciul pistolului-automat. Ţinuta îi era impecabilă. Luciul cozorocului de la şapcă se vedea al dracului în primele raze ale soarelui de dimineaţă. Nu mai spun de cizme. Poziţia armei de foc nu îngăduia să i se reflecte nici o raza de lumina. Purta mănuşi din piele moale, flexibilă.

– “Voi şase, ăimai voinici, coborâţi!” ordonă neamţul. “Mişcaţi mai repede!”

Am fost al treilea care a coborât din dubă. Imediat ce am pus piciorul pe pământ, ni s-a ordonat să ducem mâinile la ceafă. “Că doar n-om săpa groapa cu mâinleîn poziţia asta!” mi-am spus. Apoi printr-un semn făcut cu capul, am mers spre cabina şoferului să ne dea sculele de lucru. Ni s-a ordonat să luăm patru cazmale şi doua lopeţi, dar nu înainte de a ne ameninţa că daca facem vreo prostie, ne va împuşca pe loc. Era clar ce aveam de facut. Săpam groapa şi celor rămaşi în dubă. Ne-a ordonat să mergem în şir, unul după altul. Apoi a adăugat: “Dacă cineva scoate o vorbă, îl voi executa fără a-l preveni.” “Da-păi, acum, ori mai târziu, nu-i tot dracul ăla? îmi ziceam. Mergeam şi tăceam. Neamţul mergea alături de noi, ameninţându-ne cu pistolul-automat. Am coborât o mică pantă după un deal. De acolo duba nu se mai vedea. O lăsasem mult în urmă. “Probabil ne-a depărtat atâtîncât să nu auzim ce se întâmplă cu cei rămaşi în dubă, gândeam eu. Păşeam anemic spre finalul vieţii”.

– “Aveţi două ore la dipoziţie să faceţi o groapă de patru pe trei metri şi doi adâncime. Executarea!” răcni slăbănogul la noi, ameninţându-ne cu arma.

Ne-am supus ordinului şi am început să săpăm. Un fel de năduşeală îmi cuprinsese întreg corpul. Nici hainele nu le mai simţeam pe mine. “Îmi sap groapa singur”, îmi spuneam. Aici trebuie să încăpem cu toţii. Unii peste alţii. De ce ne mai trebuie râduială, aranjamente, înmormântări? Ori în coşciug, ori în groapă, nu tot în pământ vom fi?Şi pe cealaltă lume vor fidescreeraţi ca Hitler? Doamne, da’ ce prostii vorbesc. Ăsta-i dă zor cu terminarea crovului şi mie-mi vine să filozofez! Nu! Nu se poate. De ce nu se poate? Uite că se poate. Nu se poate să-ţi sapi groapa singur şi apoi să fi forţat de semenii tăi, ca fiinţe umane, să intri în ea?“Asta s-o crezi tu, măi Dunăreancule…”, îmi şopti o voce imaginară..De ce să nu se poată când ai alăturiun robot, trimis de un dezechilibrat ca el, să-i execute ordinele?”Ţi-o sapi, că n-ai încotro! “Dar copiii mei…, cădeam iarăşipe gânduri .Puii mei ce-or face singuri în lume? <<Care lume? Care lume?!>> mă ispitea vocea. Asta care se prăbuşeşte…? Asta care-şi smulge rădăcinile dintr-o brazdă de pământ şi se mută în alta? Cea care-şi clădeşte, la distanţă, un castel numai din nisip pe-o stanca găunoasă, găurită de ciocul unor cucuvele?Acum e război… învinge cel care foloseşte forţa şi cruzimea… Însăşi exterminarea în masă a popoarelor, cu sau fără vină, constituie o armă dementă. O armă uzată pe care profitorii ce-o folosesc oconsideră mută şi surdă. Dar… puii mei ce vor face singuri, doar cu mama lor…? Atunci mi-am dat seama că iubeam viaţa. Nu vroiam să mor. Mai aveam puţin şi sfârşeam în propria groapă. Trebuia să fac ceva, dar ce?

– “Mişcaţi mai repede, năpârcilor…” îmi întrerupse iar neamţul gândurile.

Hârleţii se înfingeau mai uşor în pământul udat de ploile recente şi dese. Groapa asta trebuia să formeze un cosciug comun şi rece. Nu mai era chip de scăpare. Îmi luasem gândul cu desăvârşire c-aş mai putea scăpa din acel joc în careintrasem fără să fiu dator cuiva. Dar nu aveam timp pentru regrete. Inţelegeam doar că eram neputincios în faţa unui om care deţinea controlul absolut. “De ce eram socotiţi năpârci?” mi-am adus aminte cum ni se adresase neamţul. Eram tot oameni până la urmă.

În jurul nostru totul era pustiu. Nici măcar păsările codrului nu ne vizitau. Probabil răcnetul slăbănogului şizgomotul sculelor noastre le speriase. Noi şi pustiul! Munceam şi ne priveam pe ascuns. Eram toţitranspiraţi. Unii s-au dezbrăcat de haine să fie mai lejeri. Ofiţerul s-a făcut că nu-i observă. Eu însă nu puteam să fac ca ei. Haina îmi era închisă la toţi nasturii. Probabil de aceeaeram urmărit cu ocheada mai tot timpul de neamţ. Mă fixa uneori. Cred că din cauza hainelor civile rusesti. Evreii purtau un alt sistem de haine, un alt croi, la fel ca cel al românilor din zona Mehedinţiului, de unde plecaseră. Mă aşteptam din clipă-n clipă să fiu întrebat de unde am hainele de pe mine. Nu s-a întâmplat asta. Probabil aceste presupuneri erau rodul temerilor mele.

– Da’ ce crezi, mă Danilă, că el numai treaba asta o avea ? m-a întrebatIlie, care-şi mărise atenţia. Pe el îl preocupa misiunea pe care o primise aia de-a vă lichida, nu hainele tale de la rusoaică.

– Da’ mă, poate ai dreptate. Evrei ori români, groapatrebuia umplută! Pentru nazişti nu era important pe cine băgau în ea. L-am observat pe neamţ verificându-şi ceasul. Depăşisem jumătatea gropii. A schiţat o undă de satisfacţie. Probabil pentru felul cum avansasem în timp. Munceam şi gândeam. Mă gândeam să-l invitsă intre şi el în groapă. Era gratis. Şi, să nu intre singur, îl însoţeam şi noi, ceilalţi… În fond ce putea să ne mai facă.Ori atunci, ori mai târziu, era acelaşi lucru. Sau poate s-ar gândi să ne lase să ajungem fii codrului la ruşi, iar el să le spună superiorilor săi că ne-a lichidat! Ce pierdea, în fond! Nu? Nu le mâncam pâinea şi nici mămăliga lor. O mâncam pe-a ruşilor, în cel mai rău caz, până reuşeam să ajungem la noi, acasă. Cum spusei, nu avea de pierdut nimic.

– Ha, ha, ha ! râse cu poftă Ilie. Nu făcea el o aşa “bravură”, cum nu-şi lasă uliu prada prinsă-n gheare! Era programat pentru a omorî, nu să facă binefaceri. Ştia el Hitler, pe cine trimisese la drum! Şi încă ce drum!

– Da’, ai dreptate. Nu orice putregai, în aparenţă sănătos, rezistă laastfel de acţiuni.

– Păi da. Fă-mă să înţeleg. Aşadar te vedeai ca şi mort, mă frate Danilă?

– Da, asta aşa era. Dar tot mai întrezăream o licărire de speranţă… Nu-ţi spusei: vedeam bine că-mi sap groapa singur şi tot mai speram la viaţă.

– Singur te băgaseşi în gura lupului, Danilă.

– Şi totuşi, refuzamsă cred că peste câteva minute trebuia să fiu cu ţărâna pe ochi, în gură…Aşteptam din clipă-n clipă ca ofiţerul neamţ să se urce pe dâmb şi să-i facă semn şoferului, care-i păzea pe ceilalţi, că lucrarea-i gata şi să înceapă gazarea celor din dubă. Acest lucru însădepindea de cât de repede terminam noi groapa.Munceam continuu fără pic de odihnă. Minutele următoare au fost hotărâtoare. Pe cer se-auzea vuietul unor avioane. De uitat dupa ele, nu ne-am uitat. Fuseseră avioane de vânătoare, după felul cum trecuseră peste capetele noastre. Doar ofiţerul neamţ şi-a aruncat privirea în sus, dar asta pentru un timp foarte scurt. Din acel moment schilodul şi-a schimbat poziţia şi privea încruntat. Transpirasemtot. Simţeam medalionul primit de la fata căreia îi dădusem drumul cum îmi bălăngănea la gât. Spunea c-o să-mi poarte noroc. Până să mi-l dea mie, norocul ei am fost eu. Al meu care o fi ? Gândul mi-a fost întrerupt şi de această dată, de un alt pâlc de avioane. Zburau parcă mai încet. Se vedea că-s avioane de bombardament numai după felul cum înaintau pe albastrul cerului, de parcă ne zâmbeau. Neamţul nostru – zic al nostru pentru că ne obişnuisem cu el şi sigur, executamordinul lui – îşi îndreptă privirea spre avioane.

Şi-o fi închipuit că puteam fiobservaţi de sus, făcând asemenea lucrări şi… Fără să gândesc prea mult, am considerat că atunci era momentul. Trebuia să acţionez imediat. Nu aveam nici un plan, aşa că, în câteva fracţiuni de secundă am băgat mâna sub curea şi am scos pistolul pe care-l luasem cu mine odată cu schimbul hainelor militare …

– Cum? întrebă Ilie perplex!

– Doar doi plumbi am slobozit în slăbănog şi n-a mai avut timp să-şipună în mişcare pe-al lui, dar nici să se întoarcă spre noi. Aşa a rămas cu faţa, spre albastrul cerului, privind la avioanele ruseşti. S-a înmuiat ca o lumânare şi a alunecat peste noi, în groapă.

– Nu mai spune!… exclamă Ilie, punându-şi mâna la gură, nevenindu-i să creadă ce auzea.. Dacă nu veneau avioanele , nu reuşeai să-l lichidezi, să te scapi de el…!

– Nu ştiu, poate găseam eu totuşi o soluţie. Eram atât de disperat încât în ultima secundă a vieţii noastre şi totfoloseam pistolul de sub curea. Apoi i-am închis ochii veninoşi care încă mai luceau. Am zis că aşa-i ortodox. Cei cu care săpasem groapa, s-au repezit la mine să mă devoreze de bucurie, nu alta. Se comportau ca nişte copii. Mă tratau ca pe comandantul lor. Dacă l-am omorât pe neamţ, au crezut că am vreun plan şi aşteptau să le spun ce să facă. I-am luat apoi hainele neamţului şi pistolul automat, pentru că era mai bun ca al meu. Pe unul dintre evrei l-am lăsat ascuns după un prund.

– Păi de ce era nevoie să-l laşi acolo? fu curios Ilie.

– Ştiam că asta-i tactica lor, a nemţilor. După ce groapa era gata, îmi spuseseră şi mie altii, lăsau doi inşi încătuşaţi acolo pentru a-i acoperi pe ceilalţi cu pământ. Dacă-i luam pe toţi cinci, pentru că al şaselea eram eu, dam de bănuit celui cu paza dubei încarcata cu evreii sortiţi a pieri şi poate era mai iute de mână decât mine.

– Da, asta nu puteai şti.

– I-am încolonat, aşa cum făcuse friţ la-nceput, şi amplecat spre maşina morţii, care ne aştepta. Când m-am apropiat, observând căcel de la maşină şi-a aruncat ochii spre noi, le-am strigat în nemţeste să mişte mai repede. Când distanţa s-a micşorat vizibil, şoferul a prins de-o manetă şi-a tras-o spre el. S-a retras luând aceeaşi poziţie. În momentulcănd a tras de manetă, la maximum, un “aaa” prelung s-a auzit în dubă. Sesizând mişcarea, i-am pus pe fugă pe cei cinci colegi şi strigam: mai repede, mai repede! şi tot în nemţeste. M-am apropiat mai mult de şoferul neamţ. N-a apucat să-mi mai raporteze că executase ordinal, că l-am şi ochit, împuşcându-l.

Ilie râmase cu gura căscată.

– Imediat i-am luat acestuia cheile de la uşa dubei şi am deschis-o larg să iasă duhoarea ce ne-a izbit în nas. Le-am strigat evreilor să iasă mai repede. Eu şiceilalţi sprijineam pe cei ce ieşeau din dubă şi-i lăsam întinşi pe iarbă, să-şi revină. Nu apucaseră să inhaleze din plin din gazul toxic ce fusese trimisprin conducte, c-altfel nu mai era nici o speranţăsă fiereaduşi la viaţă. Le spuneam să respire adânc. Mă priveau şi nu le venea să-şi creadă ochilor. Nu le venea să creadă că-s eu, românul, îmbrăcat în ţol de ofiţer neamţ, de astă dată, cel care le salvasem fata de la moarte, cel care îi salvasem şi pe ei. Mă priveau ca pe Dumnezeul lor.

-“E românul nostru! a strigat unul din evrei. El este!” Prinseseră viaţă.

– Eh, mă Ilie, nu-ţi poţi imagina ce bucurie se citea pe faţa lor când şi-au revenit din somnolenţa ce pe unii îi cuprinsese deja. Bucurie şi uimire totodată. Bucuria că scăpaseră de moarte, uimirea că nu-şi dădeau seama cum de se realizase această temerară acţiune. Le salvasem viata dar, în acelaşi timp şi pe a mea.

– Aşa ceva, chiar că n-am mai auzit, mă Danilă! Oamenii ăştia îţi sunt datori toată viaţa lor!

– Eh, să scap eu cu viaţă de aici, din războiul ăsta, în rest nu mai contează.

– Oricum, … nu ştiu dacă ei ar fi fost capabili să rişte, să-şi punăpielea la saramură, pentru o altă naţie decât a lor! Nu te bagă ei în casa lor să te omenească – cum o face românul – dar să rişte în felul în care ai riscat tu, nici vorbă !

– Sunt obosit, Ilie. Restul poveştii, pentru că nu s-a terminat, ţi-o spun mai târziu, dacă om mai avea răgaz. Haide să ne odihnim un pic. Măcar o clipă să apucăm să punem geană pe geană, cât tac ruşii cu “Catiuşa” lor.

– Dă-mi să văd şi eu medalionul.

– Ah, vrei să te îndrăgosteşti de fată?

– Chiar aşa ? Adă-l să vedem.

– Poza, da. Uite, asta e.

Dunăreancu îi întinse medalionul lui Ilie. Numai un glonţ rătăcit îl putea despărţi pe Dunăreancu de medalionul dăruit de fata evreică, în semn de recunoştiinţă c-o salvase, c-o scăpase de la moarte. Se făleacu portretul fetei. De multe oricamarazii săi îl întrebau ironic,pe cine a lăsat să plângă după el, întrebări ce-l deranjau pe caporal, deşi nu le da mare importanţă. Nu dorea săamplifice discuţiile. Pe medallion era încrustată o piatră de cristal cu multe feţe. La lumina zilei, piatra strălucea în mii de culori. Săgeţi ce te făceau să priveşti obiectul cu admiraţie. Oare cum o fi chemând-o? se întreba Dunăreancu când îşi amintea de ea. În interior era chipul fetei, cu două iniţiale minuscule”KT”. O vedea în gând, în imaginaţia lui de ajungea să o viseze.Ce s-o fi ales de ea? O altă întrebare pe care Dunăreancu nu şi-o putea scoate din cap. Nu vroia să se gândească că gestul lui a fost în zadar. Îi redase, până la urmă, viaţa.

ION D. PÂRVĂNESCU