ECOUL * revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală

Cap. al V-lea – Fuga căprioarei

- Acum poţi vorbi în voie, pentru că situaţia s-a mai liniştit, reaminti Ilie lui Dunăreancu.

- Ce anume, ce să zic? întrebă Daniel nedumerit parcă.

- Păi… ziceai că s-a-ntâmplat ce s-a-ntâmplat, acum câteva…

- Ah, da. Uitasem. Era vorba de o autodubă plină cu evreii pe care i-a adunat nemţii din satele şi oraşele ruseşti, deja ocupate.

- Nu te supăra, dar eu n-am auzit nimic despre ce vrei să spui, se justifica Ilie.

- Nu mă supăr, dar am crezut că ştii, că eşti la curent cu noutăţile cazărmii, însă observ că nu prea te interesează. Tu n-ai băgat de seamăcă un timp am lipsit din unitate?

- Ba da… am văzut că lipseşti, dar am crezut că cine ştie ce misiune ai…dar ce legătură ai tu cu evreii?

- Am mă, Ilie. În urmă cu două săptămâni, nemţii, aliaţii noştri, au adus uncamion cu evrei. Tineri, bătrani, copii, de toate vârstele.

- Aşa şi ?

- Trebuia să-i păzească cineva până la ziuă. I-au băgat într-un grajd. Ne-au ordonat, bineînţeles, să dăm caii afară pentru a-i băga pe ei. Şi cine să-i păzească? Eu, pentru că mă văzuse cu “stea” în frunte. Ştiam ce-i aşteaptă pe săracii oameni. Ştiam că trebuiau să moară. Aceeaşi soartă ca cei dinaintea lor. De nazişti nu mai scapi dacă te depistează că eşti evreu. Indiferentce calităţi ai avea ca om,nu te iartă. Iau totul, la grămadă!

- Asta aşa este, îşi dădu cu părerea Ilie. Şi ?

- Se întunecase binişor. Nu distingeai omul la cincizeci de metri. Tot plimbându-mă prin jurul grajdului, la un colţ al acestuia, o mână strecurată printre lănteţi m-a prins de manta. Pe moment m-am speriat şi am întins arma, gata să trag. După voce mi-am dat seama că este o bătrână.

- Domnule ostaş, ssst! mi-a zis bătrâna. Eu te-am prins… de haina”.

- Ce vrei, ce-ţi trebuie? am întrebat-o curios, dar cu ochii în toate părţile, să nu mă vadă cineva că stau de vorbă cu ei.

Femeia şi-a retras mâna şi m-a privit printre lănteţi, neputincioasa. M-am asigurat deci că nu sunt văzut de cineva şi am întrebat-oce s-a intamplat?.

- “Frate, camarade! Începuse ea. Frate române, ascultă-mă o secundă”.

Bătrâna vorbea bine româneşte.

-Poate eşti însurat, poate ai copii acasă… Să-ţi trăiască. Să te ajute Dumnezeu să te întorci la ei acasă, să ţi-i creşti”, spunea aceasta cu lacrimi în ochi, de-abiazărind-o printre stinghii.

- Maiîncet, că te aud ăştia de v-aduseră. Spune ce-ţi trebuie?

M-am apropiat un pic de grajd, dar nu mult. Sigur, îmi era teamă. Nu cumva să-mi fi strecrat un cuţit printre coaste, printre stinghiile grajdului. Doar nu ştiai ce le poate capul, ce gândeau ei despre noi.

-Da, da! ÎncuviinţăIlie.

- “Noi suntem luaţi, adunaţi de prin satele, oraşele…preciza bătrâna. Toţi cei care au fost luaţi de hitlerişti, nu s-au mai întors la casele lor. Adu-ţi aminte că noi am trăit alaturi de voi, în România. De acolo am venit aici, în Rusia. Am venit înainte de a ajunge nemţii în România. Credeam că dacă părăsim ţara de baştină şi venim aici, suntem în cetate, la loc sigur, un loc prielnic pentru noi, dar nu s-a-ntâmplat aşa. Cum s-au năpustit pe voi, la fel au făcut şi cu ruşii. Acum, iată-neîn mâinile lor! După război, după terminarea lui, vroiam să ne întoarcemîn România. Tot acolo a fostmai bine…”.

- Zi femeie, zi ce ai vrut să-mi spui, că trece timpul. Nu ştiam unde vroia să ajungă prin ce îmi spunea.

- “Uite, uite fata asta…”

Şi-mi arătă, Ilie, printre stinghiile alea, o fată că-i beaiapă din gură, de frumoasa ce era. Îţi dai seama ca atât cât am putut s-o văd, m-a lăsat cu gura căscată. Mă,n-a văzut lumea o fiinţă mai frumoasă ce era. Nu am cuvinte să ţi-o descriu, dar aşa cum am văzut-o, aş fi murit mă, aş fi murit de gât cu friţ s-o ştiu pe mâna lor. De fapt pe mâna lor era, dar tocmai asta era ideea.

-Şi ? Mă făcuşi curios, măDanilă!

-Da, i-am răspuns. O văd.

– “Dă-idrumul, te rugăm. Să plece de aici. E tânărăşi… Nu trebuie să moară de-acum. Părinţii ei au fost luaţi într-o altă maşină şi nu ştim unde au fost duşi. Dă-i drumul să plece, să fugă de moarte”!

– Nu-ţi fie teamă, că nu vă face nimic, încercam eu să-i încurajez, cu toate că ştiam că nu acesta era adevărul.

– “Ah, cu ei te pui. Dă-i drumul ei din închisoarea asta a morţii”, mă ruga bătrâna.

– “Mâncaţi-a-şi ochii de român, spuse o altă evreică, dă-i drumul fetei. Noi ne-am mai trăit din viaţă, dar ea, nu te uiţi că e-n floarea vârstei. E păcat să se ducă de-acum”.

Nu le-am răspuns. M-am depărtat câţiva paşi de grajd, apoi am plecat. Le-am dat totuşio speranţă prin tăcerea mea. Am plecat să-mi fac rondul. Mi-am aruncat privirea spre cer şi gândeam. Când m-am apropiat din nou de grajd, pentru a doua oară de astă dată, o voce de bărbat mă implora în româneşte să-i dau drumul fetei.

– “Dacă ţii, întradevăr la fiinţa ta, grăi insul, la fiinţa noastră a tuturor, dă-i drumul fetei să plece. Fă-o pentru tinereţea ei”.

-Din partea mea, v-aşi da drumul la toţi, dar…

– “Nu-ţi cerem asta. Ai avea necazuri.”

Fata mă privea printre lănteţii grajdului. O rază de lumină, răsărită parcă printre nori, i-a luminat faţa. “E într-adevăr frumoasă!” mi-am zis. Aceeaşi rază a luminat şi faţa bărbatului ce-mi vorbise mai înainte. Era între două vârste. Îmi vorbise perfect româneşte.

– Ssst ! le-am zis. Aveţi răbdare să se întunece bine. Atunci o să văd ce pot face, le-am dat un al doilea firicel de speranţă.

– “Numai să nu vă schimbe din post, că atunci…”.

– Nu mă schimbă nimeni, staţi liniştiţi. De unde veniţi? m-am trezit adresâdu-mă bărbatului cu care vorbisem înainte. Am plecat fără să-l las să-mi răspundă, dând încă o dată ocol grajdului, ca să mă asigur că nu era nimeni să audă. Am revenit.

- “Din Turnu Severin, mi-a răspuns omul mai în şoaptă şi parcă bucuros că prinsesem vorbă cu el. “Am fost dat afară din slujbă, prin Decretul nr. 3438 din llOctombrie ‘94o”. Habar nu aveam eu de acel decret. prizonierii, aş fi fost pedepsit, iar locul meu ar fi fost luat de un alt ostaş , probabil neamţ!

– “Am fost profesor de limba română la liceu…” continua omul să zică c-o voce înmuiată, în timp ce eu mă depărtam din nou. Nu l-am înţeles prea bine la ce liceu fusese profesor, dar reţinusem căfugiseră de la noi din ţară, de teama nemţilor.Se ascunseseră în satele sau oraşele ruseşti, unde nici aici nu fuseseră lăsaţi în pace. Soarta lor era aceeaşi, indiferent unde s-ar fi ascuns. Continuam să-mi fac rondul. “Nişte oameni care nu stiu nici acum unde-i pământul patriei lor, unde-i bucăţica, palma lor de pământ, unde trebuie să fie stăpâni şi pe care trebuie s-o apere cu riscul vieţii,gandeam eu. Pleacau din sat în sat, din oraş în oraş, din ţară în ţară ca ţiganii cu corturile”.

– Bine, dar până la urmă ce ai facut, pentru că cei închişi erau număraţi de nemţi şi nu cred că puteai să-i duci cu zăhărelul. Nu puteai să faci modificări în “contabilitatea” lor, preciză Ilie. Sunt ai dracului şi nu pot fi păcăliţi cu una cu doua.

– Da, ai dreptate. Dar eu tot am făcut-o!.

- Cum aşa ?

– Stai, stai să vezi până la urmă. De ce te grăbeşti? Ai rabdare.

– Numai să nu înceapă ăştia iar.

– Te plictisişiIlie. Putem lăsa pe altă dată, dacă vrei. Mă simt şi obosit puţin…

– Nu, nu. Acum, că mai târziu, cine ştie de-o mai fi timp. Cine ştie pe unde mai ajungem.

– Am mai trecut de doua-trei ori prin faţa comandamentului nemţesc, ca să observ de s-au culcat, ori ba, apoi m-am dus în spatele grajdului şi, considerând că toate spiritele s-au liniştit, am mers în locul unde erau prizonierii. “Acum trebuie făcut ceva, mi-am zis”. Deoarece mai era puţin până să vină schimbul, am introdus ţeava puştii printre lănteţii grajdului,şi-aşa putreziţi şi i-am scos din cuie. Un pic m-au ajutat şi ei. Fata era acolo. Eh, mă Ilie… În timp ce eu eram ocupat cu desfăcutul lănteţilor, să fi văzut ce o mai sărutau şi o strângeau la piept ai ei. Îi spuneau ceva în şoaptă, pe limba lor, a evreilor. Eu n-am înţeles nimic. Am luat-o de mână şi am tras-o afară. Ceva parcă m-a electrizat când am atins-o Nu făcusem spărtura prea mare şi a trebuit s-o forţez puţin, să iese pe acolo. Doar două stinghii scosesem. A ieşit până la urmă. S-a-ndreptat de spate, m-a privit o clipă prin întuneric şi apoi s-a atârnat de gâtul meu, acoperindu-mi faţa cu săruturi. In acel moment, crede-mă Ilie, am uitat complet de mine, de cei de-acasă şi, bineînteles, de moarte. “Fie ce-o fi, mi-am zis. Să se ducă”. Când s-a desprins degâtul meu, o rază de lumină i-a luminat faţa. Şi-adesfăcut un medalion de la gât şi mi l-a pus în palmă. “Ţine-l, mi-a zis fata. Să-l porţi, că-ţi va aduce noroc. I-am arătat în ce parte s-oapuce ca să nu fie prinsă iarăşi. M-a sărutat încă o dată şi a luat-o la fugă, ca o căprioară, dispărând în beznă. M-am uitat după ea, până când n-am mai zărit-o. Unde s-o fi dus, nu ştiu. Ştiu doar că mă încumetasem să o salvez de la moarte, fără să mă gândesc pe unde oi scoate cămaşa. M-am întors imediat la ceilalţi, rămaşi pradă morţii. I-am găsit împingând cuiele la loc cu o piatră, pentru ca să nu se audă loviturile. Mi-am făcutrondul din nou, fascinat încă de acea frumuseţe pe care o avusesem pentru câteva clipe, la pieptul meu.Ceilalţi rămânseseră să astupe singuri spărtura..

– Medalionul îl mai ţii? ÎntrebăIlie curios.

– Exactasta vroiamsă-ţi arăt.

Dunăreancu cotrobăi în buzunarul tuncii, până ce găsi obiectul. Îl desfăcu din ambalajul în care-l învelisă şi-l arătă camaradului său.

– Dacă tu ai văzut un portret mai frumos ca ăsta, eu îmi pun capulpe butuc.

– Taci, că ţi-l pun ruşii, nu trebuie să ţi-l pui tu ! încerca Ilie o glumă.

-Vezi mă, Danilă, ei n-au ieşit din grajd când au avut stinghiile desfăcute, spuse Ilie în timp ce privea portretul fetei din fotografie.

– La început mi-a fost teamă, de ce să mint…

– Atunci puteau să iasă şi ceilalţi, aprecie camaradul meu.

– Puteau, dar uite că n-au făcut-o. Au fost corecţi oamenii! Dartoată noaptea cât am stat de pază, că nu m-a schimbat nimeni, am gândit la ea. Săraca, ce mai fugea… Fugea ca o pasăre scăpată din colivie. Dacă o mai trăi, n-o mai trăi, asta n-am de unde să ştiu. Gândul îmi fugise la copiii mei. Aveam deja cinci. Cel mic se născuse în noaptea cu pricina. Nu puteam să uit.

– Oricum, cred că mă va ţine minte toată viaţa ei. Măcar să fi scăpat, să nu fi fost prinsă iarăşi. Pentru că, aşa cum ziceau şi ceilalţi, era prea tânără şi frumoasă să-i pună pământ pe ochi, chiar de-acum.

– Păstrează-i portretul să-ţi mai amintesti de ea. Poate o vei mai întâlni vreodată. Soarta omului nu poate fi cunoscută dinainte.. Aşa şi… la ziuă nu te-au aflat ai lu’ “friţ”?

– Stai, Ilie. Stai să vezi. Aş bea un strop de apă. Tu mai ai în bidonaşul tău?

– Mai e, mai e ceva.

– Dă-mi, te rog, şi mie să gust un pic, că al meu s-a terminat. Pe aici, prin apropiere, nu găseşti nici măcar un pârâu, darămite izvoare! La fântâni ştii bine că devii o pradă sigură pentru ruşi. Mor pe capete când vin să bea apă. Dunăreancubău o înghiţitură de apă şi se mai învioră.

– Ei, şicum ziceam… A doua zi a venit un ofiţer neamţ. Un lungan. Semăna a gutufan, nu alta. I-a băgat pe toţi într-o dubă închisă, din aia specială,cu instalaţii de gazare. Cum ieşea câte un evreu din grajd, neamţul îi făcea un semn cu un fel de cretă colorată, şi-l punea la numărătoare. În final, îl aud pe “friţ” zicând: două sute optzeci şi patru… Aha! Unde-i unul? Mai e cineva înăuntru”? răcni el furios. Deodată îl văd că-şi vârâ capul înauntrul grajdului să-l verifice. “Nimeni, ai? Cine a fost de pază azi-noapte?”

Doi ostaşi români au facut un pas înainte. “Şiii… al treilea unde e?”

M-am uitat în stânga şi-n dreapta, dar n-am mai văzut penimeni ieşind.” Cu siguranţă că eu trebuie să fiu al treilea”, mi-am zis. Am făcut şi eu doi paşi înainte, cu gândul să invoc ceva. Ştiam că va veni momentul să dau socoteală, dar nu-mi pregătisem nimic.

– “Unde este un dizlocat?” m-a întrebat ofiţerul neamţ, cu ochii ţintă la mine. Pe moment n-am răspuns. Nu aveam nimic pregătit. Nu au răspuns nici ceilalţi. Toţi tăceam. Simţeam cum măcuprind năduşelile, cum mă sufocam. Mi-au venit în gând cuvintele fetei şi a celorlalţi confraţi ai ei “Epăcat să moară… e păcat de tinereţea , de frumuseţea ei”.

– “Unde este un… Unde este … că vă ia mama dracului pe toţi” se răsti la noi gutufanulenervat.

– Eu ştiu unde este! i-am raspuns. Pusese ochii pe mine şi neslăbindu-mă din priviri, am continuat. Da, a fost un ins bolnav. S-a rugat de mine să-i dau drumul să-şi facă un ceai dintr-o buruiană, la o casă în sat şi apoi vine. Am aşteptat cât am fost în gardă, dar văd că n-a venit. Abia acum îmi dau seama că nu trebuia, nu trebuia să am încredere în oameni, mă prefăceam că regretamceea ce făcusem şi că aveam deja remuşcări. Poate i-o fi fost rău, sau a păţit ceva şi n-a putut să se mai întoarcă! Oricum,cunosc casa unde s-a dus şi mă duc chiar eu să vi-l aduc aici! Să-l ia dracu dacă m-a minţit în halul ăsta!

– “Faci glume cu mine, caporal?” mă privea neamţul cu neîncredere.

– Nu! i-am răspuns scurt şi convingător. Mă duc să-l aduc aici. Cum v-am zis, ştiu unde este, unde locuieşte rusoaica care face ceaiuri din buruieni pentru dureri. Chiar eu i-am spus unde să meargă.

– Cine ţi-a permis să faci asta?” ţipaneamţul la mine, cu ochii bulbucaţi, ieşiţi din orbite. “Ne-mer-ni-cu-le ! Dacă nu vine în cinci minute, te-mpuşc imediat!”

Am îngheţat. În acelaşi timp, mi-am încordat mâna pe armă. Ori, ori.

– Să mai aşteptăm puţin, încercai să-l calmez.Poate vine. Dacă nu, vă rog să-mi daţi voie să-l aduc eu. Am repetat covingător. Când a plecat, a zis că nu vrea să-mi facă necazuri. L-am crezut, pentru că de aceia i-am dat drumul.

Aveam deja o strategie în cap. Totul era să-l conving pe neamţ să mă lase să plec.

Ofiţerul neamţ m-a privit cu neîncredere.Apoi, ca să nu scap ocazia, să nu-l las să gândească mai mult, i-am zis că pentru el, ori aici, ori acolo, tot mort e.

– “Îţi permiţi să comentezi?…” se răsti la mine.

– Nu, să trăiţi ! Pusesem capul în pământ. Ce-o fi o fi, îmi ziceam.

După câteva clipe,s-a întors fulgerător spre mine privindu-mă tăios.

– “Marş de-aici, nemernicule!”

Era atât de înfuriat încât făcuse spume la gură.

– “Să dea dracu să nu-l găseşti într-un sfert de oră, că tepun la zid .”

Nu i-am mai răspuns. Era peste măsură de enervat. Am plecat în fugă spre sat, să observe că am o ţintă la care trebuie să ajung. Satulnu era departe. “Acum e acum, Dunăreancule, îmi spuneam. Să vedem cât de bine îţi merge mintea”.
+++

Cristina, rusoaica pe care o cunoşteam, eraacasă. Pe moment s-a speriat când m-a văzut venind în fugă, aşa, dis-de-dimineaţă. Eramşi neechipat, fără coburi. Când îi aveam ştia că-i aduc ceva, dar aşa… I-am povestit în ce încurcătură intrasem şi cum procedasem cu tânăra evreică. Nu i-am zis că era şi frumoasă, c-o făceam geloasă. S-a bucuratde fapta mea. Apoi i-amspus ce aveam în plan să fac în continuare. Trebuia să-mi salvez pielea cumva. Nemţii nu ştiau călipsea o fată.Un ins care nu ieşea la număr, atât. Şi acest ins aş fi putut fi eu. Trebuia scos din pământ, din iarbă verde, dar trebuia. Cristina mi-a sugerat să nu pun în practică ce am plănuit. Îi era frică pentru mine. N-veam de ales şi ca să mă gândesc la altceva, era prea târziu.

I-am mulţumit mult pentru hainele civile ale lui bărbatu-său, pe care i le îmbrăcasem şi i-am spus că, în curând am s-o vizitez. Atunci poate era şi soţul ei acasă. A clătinat compătimitor din cap, de parcă mi-ar fi zis: “poate de numele tău o să-mi mai amintesc, că tu n-ai să mai treci pe aici”. Rusnacul ei era pe front şi nu venise niciodata în permisie. Îl aştepta cu nerăbdare, din câte înţelegeam eu. Mi-a zis odată, că ar vrea mult să-i cunosc soţul. Să-i spună faţa de mine ce om bun fusesem cu ea şi cu copiii lor. “Om ca tine n-am mai întâlnit niciodată”, mă lăuda rusoaica într-o românească pocită. De fapt,mare lucru nu făcusem. Îi scăpasem unicul animal – capra, să nu i-o împuşte neamţul şi să i-o ia pentrupastramă, ori s-o bage la cazan. I-am arătat neamţului că-i numai una şi n-o să mai aibă familia ei din ce trăi. Văzuse şi copiii, aşa că, spre surprinderea mea, a înţeles şin-a împuşcat-o. De bucurie, rusoaica mi-a zis să trec când vreau pe la ea. Dupa aproape o săptămână, am vizitat-o. Am vrut să-i arăt că mă ţin de cuvânt . Am mers pe înserate să nu fiu văzut de nimeni. Sigur, nu m-am dus cu mâna goală. Am luat cu mine ce ştiam că le trebuie la copii: pâine, conserve, ciocolate. Primeam şi din astea pe front. Ideea era a nemţilor. Pâinea, aşa cum era ea, era bună. Nu mureai defoame. Nu făcea nimeni mofturi. Era bine- venită. Mă îmbrăţişa de bucurie, văzând ce le aduc. Dacă nu puteam să le dau la ai mei, măcar la alţii, care de fapt erau tot atât de săraci ca şi ai noştri. Când am plecat pe front, am lăsat tot sărăcie în casele noastre. Ăştia-s timpii nenorociţi ai războiului, pe lângă sărăcie, să nu mai vorbim de boli.

– Bine, lasă asta, spune-mi te rog, cum te-ai descurcat până la urmă, cu neamţul tău ? ardea de nerăbdare Ilie să afle.

– Cu neamţul… da, ai dreptate. Uitasem de el. Mă luai cu rusoaica şi uitai de…bată-l Dumnezeu să-l bată.

– Păi, m-am îmbrăcat în hainele civile ale soţului ei şi am pornit-o spre grajd, prefăcându-mă că nu ştiu unde-s ceilalţi. Am fost oprit brusc de un alt ofiţer neamţ şi împins de umăr spre duba în care erau şi ceilalţi.

-“Urcă mai repede, că ne-am săturat aşteptând după tine! Caporalul unde este, unde a rămas?

Î-am răspuns cam stâlcit, făcând pe evreul.

-L-am lăsat larusoaică şi vine în urma mea. Eu m-am grăbit să ajung.Mi-a spus domn caporal că-i vai de mine dacă mai întârzii.

Ofiţerul m-a privit scurt. Eram convins că nu maiaveau răbdare să aştepte şi dupăcaporal.

– Vrei să spui că după tine nu mai aveau răbdare să aştepte, zâmbi Ilie.

– “Aha, derbedeului îi este teamă!” a gândit neamţul cu voce tare. “Urcăîn maşină,” spusese acestaporuncitor.

– Extra-ordinar! Te-ai predat, te-ai dus tu în locul fetei ?!

– Da. Pe moment nu amavut de ales.Am urcat în dubă lângă evrei şi am plecat. Ţineam privirea mai mult în podeaua maşinii, ca să nu fiu observat deevrei şi să-şi deaseama că-s eu. Mi-era teamă mai mult de vreo izbucnire de uimire şi să fiu demascat. Mă recunoscuserăşi n-au schiţat nici un gest. Şi-au dat seama că dacă eram cu ei în dubă n-am avut de ales. S-au comportat ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

Duba a demarat în trombă cu noi toţi, spre moarte.

ION D. PÂRVĂNESCU