ECOUL * revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală

„FLIRTUL PREŞEDINŢILOR“ (ficţiune lirico-politică post 1989)

Motto:

„Eu voiam romanul meu o carte de viaţă efectivă, o confesiune personală, o răfuială… Mi-a fost teamă că cititorii nu vor accepta necesitatea ridicolului adolescenţei, alături de necesitatea eroismului, a nostalgiei, a mediocrităţii.” (M. Eliade, Romanul adolescentului miop)

Liceul era constituit din două blocuri. Încă de pe vremea când nu-i venise rândul blocului cu numărul 2 să fie reamenajat şi modernizat prin reutilări, existau clase tot atât de gălăgioase, care îşi trăiau copilăria pe aceleaşi înguste coridoare şi impozante bănci. În aripa stângă a clădirii, la etajul întâi, se afla cabinetul unei anumite clase. Să fi fost a 5-a sau a 6-a „C”, cine mai ţine minte?

Elevii de care vorbeam aveau, evident, o dirigintă. Dumneaei avea har didactic şi un suflet mare. Vorba aceea, le era ca o a doua mamă, căci oamenii creează dependenţe şi legături în relaţiile dintre ei, datorită rutinei, obişnuinţei sau familiarizării.

Orele se petreceau doar în acel cabinet (cu excepţia „Educaţiei fizice”), fiindcă profesorii veneau la elevi, şi nu viceversa, cum e obişnuit la liceeni.

Copiii aveau adesea câteva efemere dispute, prietenii şi chiar idile între ei. O poveste de dragoste infantilă, dar deosebită, s-a înfiripat între un băiat şi-o fată. Domniţa avea un rarisim păr blond-şaten, lung până la umeri, ochii ademenitori de o culoare căprui-albăstruie şi un surâs inocent, îmbietor. Cavalerul era ceva mai scund decât ea, abia îi mijise puful de mustaţă, dar ochii pătrunzători ca ai unui corb compensau carenţele prin al lor mistic atrăgător.

Acei doi tineri trăiseră clipe memorabile, unice şi poate pe undeva pline de sfială. Ceea ce simţiseră unul faţă de celălalt e greu de exprimat în cuvinte, dar ar putea fi denumit drept „prima dragoste”, cu toate variaţiile şi metehnele ei.

Pentru acel băiat, Anastasia a fost dintotdeauna un etalon al inspiraţiei. Dânsul îi dedicase multe din primele sale versuri, dintre care am putea spicui cititorului câteva: „Gândul îmi va fi întotdeauna la ea, / Orce-aş face, simt iubirea mea. / O pură iubire e ascunsă-n glasul meu, / Aş putea spune c-o voi iubi mereu…”

De altfel, la un moment dat, în amiaza unei zile primăvăratice, după ceva timp de la auzul sunetului ce anunţa sfârşitul orelor, cam pe când fetele erau în toiul curăţeniei generale, la prima fereastră ajunsese vibraţiile vocii băiatului, care într-un stil shakespearian striga: „Nastea! Nastea!”. Fata, într-un târziu, scoase capul afară. Părea a fi uşor jenată, dar mai mult curioasă dacă suspiciunile urmau a-i fi confirmate. Ce-i drept, de ceva timp circulau zvonuri între colegi despre acea vizibilă afecţiune (reciprocă?).

Băiatul nu-şi pierdu curajul din cauza şovăielii şi a unei crispate feţe afişate de ea, dar îşi pierdu firea. Îl cuprinse o uşoară bâlbâială – se fâstâcea. Şi totuşi, într-un final, rostise acele două cuvinte universal valabile şi sugestive: „Te iuu-besc!”.

Reacţia fetei consta într-o înseninare, – îmbujorare chiar. Îi venise ei rândul să nu ştie ce să spună. Fusese salvată de chemarea unei prietene, care trase cu urechea şi era dispusă să-i ofere sfaturi. Între timp, câţiva băieţi dintr-o altă clasă paralelă, care se aflau la etajul superior, observând cele întâmplate şi spuse, râdeau cu poftă.

Clipele greoi trecură-n agasantă aşteptare. Anastasia se reîntoarse în cadru, totuşi, destul de rapid. De data asta era supravegheată, susţinută din umbră de prietena sa. Vorbea mult mai clar, răspicat, dând de înţeles că ar fi cointeresată să se întâlnească cu acel băiat. Afirmaţiile ei divulgau un iz de complicate planuri şi perspective. Luate în glumă, ar părea că eventual era gata să se mărite cu Romeo al ei. Flăcăul, în schimb, devenise reţinut. Ai fi spus că n-a făcut nimic altceva decât să-şi ia o piatră de pe inimă. Dădea dovadă de o oarecare stare de extaz. De aceea, discuţia se îndrepta către un sfârşit la fel de ambiguu şi emoţionant ca şi preambulul ei.

Constrâns de circumstanţe, băiatul smulse din adâncul graiului un ridicol: „Bine… mai vorbim…” făcând apoi stânga-mprejur, şi lăsând-o cu buza umflată. Însufleţit fiind de un sentiment de împlinire, îşi înfundase nasul în pământ, mergând cu paşi săltăreţi şi schiţând un jovial zâmbet în coasta obrajilor.

II

În restul anului de învăţământ, stările de spirit şi atitudinile s-au înrăutăţit. Lucrurile au evoluat, cum s-ar zice, din lac în puţ. Adesea băiatul şi-a reproşat lipsa de reacţie şi gesturile sale puerile. El realizase tâlcul unei vorbe: dacă vreai să cucereşti inima unei fete, cucereşte dintâi simpatia celei mai bune prietene ale sale. Şi totuşi, deşi le dobândise pe ambele, doar atât îi era în putinţă acelui june din suburbie. Era în stare să ofere iubire cu nemiluita, să idolatrizeze o persoană de sex opus, dar nu şi să primească drept răspuns aceleaşi febrile trăiri. (Degeaba e să ai dorinţă dacă nu ţi-e cu putinţă). Lui îi era deajuns ca ea să ştie că el o iubeşte.

În ziua de 31 mai a acelui an, la somptuoasa şi tradiţionala festivitate intitulată „Ultimul Sunet”, s-a înregistrat apogeul tuturor capriciilor mai mult sau mai puţin exteriorizate până atunci. În plan organizatoric, evenimentele au decurs „как по маслу”, adică „ca pe unt”. Ca deobicei, discursul directorului şi al altor oficiali i-a impresionat pe cei mai tineri şi i-a plictisit pe absolvenţi; arborarea drapelului i-a făcut pe mulţi să-i privească cu jind pe cei mai merituoşi elevi ai acelui an, cum trag sârguincios de sfori, iar momentele artistice (dansuri, cântece), oferite maiestuos de clasele teatrale, i-au repus pe câţiva părinţi în funcţia de fotograf sau videocameraman.

Puţini participanţi şi spectatori nu erau ochi şi urechi. Printre ei pot fi menţionaţi protagoniştii noştri, care îşi trăgeau din când în când câte o ocheadă unul în direcţia celuilalt (Vorba cântecului: „Он оглянулся, чтоб посмотретъ если не оглянулась она…” El s-a întors pentru a o vedea, dacă nu s-a întors ea…).

Având în creieri câmpuri minate de gânduri, cei doi nici nu băgaseră de seamă când anume festivităţile se încheiaseră şi când forfota mulţimii entuziasmate începuse să culmineze. Băiatul a fost trezit din aşa-zisa letargie de mâna verişoarei sale, care îl trăgea de braţ, orientându-l către un loc parcă prestabilit. Se lăsă tras precum calul de funie, împotrivindu-se brusc ca un măgar, fiindcă dinaintea lui aştepta cuminte Julieta. Observând-o, deveni uşor infatuat. Se poziţionă însă, după lungi rugăminţi, alături de ea.

Fotografia efectuată în grabă reprezenta doi tineri, stând mai mult din obligaţie unul lângă altul; ea purtând o bluziţă albă şi creionând un zâmbet refulat; el făcând o mutră de bleg, nesatisfăcut de plăcuta surpriză creată, fiind gata s-o catalogheze drept o înscenare de neuitat.

Ferice de acel trandafir roşu din mâna ei, care se vroia a fi dăruit de el, şi nu de verişoara lui.

III

Vacanţa de vară trecu la fel ca toate vacanţele. La început – lent şi indecis, la final – pe neprins de veste, iar în cuprinsul ei – nici pomină de şcoală. Şi totuşi, persista un aspect apăsător, neplăcut al acelei perioade de odihnă care nu se prea deosebea de altele. El nu o sunase. Nu se interesase de soarta ei. Ea exista în viaţa lui cu rolul unei păpuşi aşezate pe policioară, e drept, într-un loc de cinste.

Se apropia toamna. Ocazional, băiatului îi palpita inima cu mai multă vigoare. Adesea îşi spunea că o va uita atunci când nu-şi va mai aminti cum se respiră. În virtutea ironiei, în acele înăbuşitoare nopţi de august, se sufoca. Însă, o veste suflată către urechile sale l-a încărcat cu recrudescenţă. S-a convins de justeţea ei abia în a doua zi de septembrie, căci ea lipsise de la „Primul Sunet” dintr-un motiv temeinic. Anastasia îşi sărbătorea ziua de naştere, iar el, nemernicul, nici n-o felicitase pe omagiată.

Se spune că toamna se numără bobocii, dar ai fi zis că atunci se numărau perechile.

Ea fusese aşteptată deseori în curtea şcolii de un „al treilea”, care-i dăduse târcoale încă de mai de mult. Relaţia (sau ceea ce exista între ei) nu era bătută-n cuie, dar băiatul care a rămas pe dinafară se simţea un perdant. El a mai stăruit pe lângă ea în modalităţi pecetluite de timorare, prin tot felul de mici atenţii, până când fata i-a spus pe şleau că dânsul îi provoacă repugnanţă. Însă postura de client al localului „Mama răniţilor” (dintr-un roman al lui M. Preda) nu l-a caracterizat o perioadă îndelungată, căci, vorba aceea, nici nu ştii de unde sare iepurile (sau iepuroaica).

Aşa cum zarurile fuseseră aruncate, în următoarea primăvară (când motanii cască mai rar), dintr-o joacă, băiatul ajunsese boyfriend-ul unei alte fete cochete (a cărei frumuseţe era un mister, dar avea un cap lipsit de mistere, expresia lui Dostoievski).

Atunci îi era mai dragă viaţa – plină de ipocrizie, minciună şi laşitate. În adâncul inimii, căutase doar să se răzbune. Avuse într-o zi chiar prilejul să o ofenseze pe Anastasia printr-un gest impardonabil, pe seama căruia a jubilat. Aşa sunt oamenii, depăşesc cu uşurinţă momentele de suferinţă, dacă reuşesc să-i îndurereze sau măcar să-i întristeze pe cei din jur (pe cei dragi).

Din respect şi admiraţie faţă de istorioara religioasă „Arca lui Noe”, afirm şi eu că „lumea e creată doar pentru perechi”. Însă, sunt nevoit să-mi infirm spusele, căci băiatul şi cu domnişoara cochetă s-au despărţit; se pare c-au fost incompatibili.

IV

După ce s-au scurs încă două veri din viaţa zbuciumată a acelui june, părea că pentru moment pasiunea s-ar fi stins. Vasăzică, fusese un foc grandios şi învăpăiat, dar fără prea mult fum. O fi devenit mai matur sau poate mai reticent şi inhibat, cine ştie? Cert este că se crease o conexiune, datorită unei puternice atracţii (chimice, de la prima vedere?) a băiatului, care se consacrase acelui chip angelic, neprihănit. Acea făptură moştenise frumuseţea feminităţii slavone, iar el o iubise tocmai fiindcă avea ceva rusesc în ea, vorba lui B. P. Haşdeu; era „Duduca Mamuca” lui.

*

Pentru mulţi dintre noi, clasa a 9-a a fost şi va rămâne o perioadă inedită. Paradoxal (aşa cum e în sine toată etapa adolescentină), deşi către sfârşitul acelui an se încheie ciclul gimnazial şi elevii sunt supuşi unor examene dificile şi decisive, totuşi, anume în acele cca opt luni de învăţământ lumea îşi face de cap. Destui inşi fac excese (beau, fumează), frecventează localurile nu tocmai decente (până când ochii li se înroşesc şi apar dereglări de auz) şi nu în ultimul rând, îşi arogă aere de mari şmecheri.

Însă, aşa cum e spus în rugăciune, trebuie să iertăm păcatele greşiţilor noştri, dar mai întâi ar trebui să le uităm (ceea ce e mai greu), conform opiniei unei poetese (L. Macari): „Tăcerea aşteaptă, / Aşteptarea uită, / Uitarea iartă, / Iertarea tace…”

Cei doi tineri (pe care îi neglijasem), păcătuiseră şi ei într-o oarecare măsură. Acea toamnă i-a întâmpinat cu o modificare în regulamentul Liceului, care prevedea obligativitatea purtării uniformei şcolare. Argumentul forte era conceptul potrivit căruia elevii urmau să devină mai disciplinaţi (băieţii claselor a noua, care se luau frecvent la bătaie, făcându-şi jachetele şi pantalonii zdrenţe, au dovedit contrariul). Eroii noştri s-au conformat, fiind de altfel nişte elevi exemplari. Şi lui, şi ei îi şedea în acele cămaşe albe sau azurii. Dar atât ea, cât şi el nu se acomodaseră cu unele accesorii vestimentare. De aceea, într-o zi a lunii denumite răpciune, când pe coridoarele blocului întâi bântuia (fiind transpusă în realitate) atmosfera din poezia „Liceul” de G. Bacovia, ea se apropiase de dânsul. El şedea sprijinit de peretele din faţa cabinetului de limba română, meditând în gol. Într-o manieră intempestivă, Anastasia îl rugase să-i facă un nod cumsecade la cravată, justificându-şi gestul prin faptul că i se comunicase că era unicul din clasă priceput la aşa ceva. Învăţase de la o altă domnişoară procedeul acela (fetele multe te-nvaţă) şi îi făcu o deosebită plăcere să-şi perfecţioneze cunoştinţele, dar era stânjenit că lucrul se cerea efectuat pe manechinul viu din faţa sa (obişnuia să-şi atârne cravata de gât după ce-i făcea nodul). Ea stătea tăcută, complezentă, ca şi când urma să o picteze sau (pentru cei obsedaţi de sărbătorile pascale) ca un mieluş gata de sacrificare. Pentru a mai destinde conjunctura el glăsuia numai bazaconii, iar Anastasia îi răspundea printr-un zâmbet modest. Într-un târziu, după mai multe încercări eşuate, îi concepuse nodul cel mai perfect posibil. Ea îi mulţumi sărutându-l pe obraz, iar el sesizase o prelingere în dreptul tâmplei, din cauza emoţiilor.

V

În zilele următoare, se purta de parcă-l trase dracu de coadă. O tachina pe Anastasia prin mai multe mijloace. Întâi şi-ntâi, începuse de la o vreme să-şi analizeze prada, ca un vânător iscusit. Locul său era în rândul din mijloc, ultima bancă; al ei – în faţa lui. Atunci când ea se aşeza (dintr-un obicei riscant) pe vârful scaunului, balansându-se, el profita de faptul că nu erau în vizorul profesorilor şi hâţâna speteaza acelui obiect mobiliar, făcând-o să scoată un strigăt fecioresc. La repaus, ea îi reproşase cu vervă pricinuirea acelui prim-ţipăt, iar dânsul, cu şarmul şi calmul stilului don-juanian îi răspunse: „Ştii… uneori produc asemenea reacţii…”.

După ce nu o mai surprindea atât de mult zdruncinarea ludică a scaunului, el îşi schimbase tactica: o ciupea galant, apoi o gâdila la abdomen până îl implora să înceteze. Aceste fapte zglobii îi apropiaseră pe cei doi cu un efect superior oricărui joc de cuvinte, încât redescoperiseră împreună jovialitatea.

La una din ore, profitând de absenţa colegei Anastasiei, cavalerul luase loc în dreptul ei. Ea îl primi cu o uşoară nonşalanţă, fiind preocupată cu citirea unui pasaj din propriul caiet. Băiatul deveni curios ce o fi citind ea cu atâta fervoare şi îşi întinse gâtul ca un motan linguşitor. Fata nu era dispusă să divulge ce scrisese şi prin mişcări bruşte întorcea caietul, pentru ca junele să nu-şi bage nasul unde nu-i fierbe oala. Acele mişcări se tot repetau, căci doar pentru câteva fracţiuni de secundă tânărul renunţa să tragă cu ochiul; astfel încât, la modul propriu, ea îşi făcea vânt, ca şi când ar fi avut un evantai. (S-au amuzat copios de isprava înfăptuită volens-nolens).

La finalul lecţiei, Anastasia, căutând să se orienteze în timp, apucase de puloverul băiatului, dezgolindu-i jumătate de antebraţ pentru a se uita la ceasul său, după care îi trase mâneca la loc cu aceeaşi dezinvoltură. Acea banală întâmplare l-a făcut să reflecteze, relevându-i un mare adevăr: nu e bine şi moral să profiţi de cineva…

VI

În calendar defila iarna, nu însă şi pe străzi, fiind destul de cald pentru luna decembrie. Conform curriculum-ului obiectului limba română sosi vremea unor lecturi ceva mai voluminoase şi importante. De regulă, elevii conştiincioşi şi cu promptitudine făcuseră rost de cărţi, pe care le puteau citi în intimitatea şi comfortul locuinţei lor. Însă, o parte din iubitorii de beletristică s-au văzut obligaţi să citească în biblioteci. Acesta era cazul şi acelor două personaje. Băiatul îşi rezervă printre primii un loc în adâncul sălii de lectură, fiind ferit de văzul lumii. Încăperea nu era suficient iluminată şi, având o suprafaţă considerabilă, orice zgomot produs se propaga mai abitir decât în vreo altă odaie, devenind strident. Dar am deveni maliţioşi dacă n-am menţiona superbele picturi expuse acolo, divulgând în marea lor majoritate farmecul satului moldovenesc.

Rusoaica noastră era pe punctul de a părăsi irevocabil acea instituţie, după ce se încredinţase că toate exemplarele cărţii solicitate nu erau disponibile, dar prin coincidenţă, zări din hol, prin uşa de sticlă a sălii, un chip familiar. Îşi încruntă privirea pentru a se convinge că cele văzute în treacăt erau aievea şi porni cu pas hotărâtor către băiat. Acesta, de rând cu toţi cei câţiva oameni prezenţi, o remarcase datorită unor tocuri cu rezonanţă.

Ea îl întrebă dacă nu-l deranjează şi îi ceru să citească împreună din romanul care-l ţinea în mână. El fusese de acord. Ce contează că savurase câteva capitole bune şi acum trebuia s-o ia de la capăt? Radia de bucurie la gândul că îi făcea o favoare.

Citiseră degajat prin prisma circumstanţei care îi constrângea. Poate că ambii jucau cu iscusinţă teatru, pentru că n-ai fi sesizat vreo urmă de respiraţie sacadată sau oftat. Pe înserate, când ochii leneviseră, se înţeleseră mai mult nonverbal să încheie cu cititul pe acea zi. Şi-au urat seară bună unul celuilalt, planificând să se revadă în ziua următoare.

Aşa se şi întâmplase. Au reluat nestingheriţi firul lecturii, vorbindu-şi la fel, ocazional, doar în termini colegiali. Totuşi, pereţii răcoroşi făceau ca frigul să-ţi dea târcoale. Ba degetele îngheţau, ba nasul amorţea, iar până să-şi lipească corpurile nu mai era mult. La o adică, la ce concesie n-ar ajunge oamenii de dragul supravieţuirii (sau cel puţin al termoreglării)? Stând aşa îmbrăţişaţi, vai şi-amar de biata operă literară! Nu le mai ardea niciunuia de personaje sau narator, întorceau şi ei periodic, în virtutea prefăcătoriei, filele. Iniţial, li se zbătea inimile ca la iepuri şi, nu ştiau a cui mai tare. Ulterior, s-au mai potolit ritmurile cardiace şi nici nu mai aveau frisoane. Niciodată fiinţele lor nu comunicaseră mai intens, mai profund. Ţesutul unuia se contopea cu a celuilalt. Pentru câteva clipe, erau un tot unitar. Probabil răciseră, dar răciseră împreună…

VII

După ce se plictisiră de atâta răsfoit, privirile începură să se reflecteze (ochii nu mai erau leneşi). Dar le era mult prea temerar un sărut: ei îi trebuia să găsească şi un limbaj comun (fetele şi pălăvrăgeala!). În lungile conversaţii ce au urmat, căutau să se (re)cunoască. Paradoxal sau nu, au găsit destule tangenţe şi au şi petrecut timpul agreându-se. Atâtea de spus şi atât de inflexibile pot fi uneori cuvintele. Sorbeau unul altuia silabele, dar mai ales semnificaţiile subtile din umbra lor. Vorbeau de prezent, de viitor şi evitau cu desăvârşire trecutul. Ambii năzuiau la o carieră fie în politică, fie în management şi relaţii economice. Aveau destule preferinţe comune, dar, oare nu opusele se atrag?

După mai multe „sesiuni de lectură”, pe băiat începu să-l mustre conştiinţa. Înţelegea că e ceva putred la mijloc, căci ceea ce se crease atunci între ei nu era decât un moft, o iresponsabilitate, o aventură sentimentală.

Pierise dragostea de altădată, de vină fuseseră amândoi şi, totodată, niciunul.

Trebuia să-i împărtăşească convingerile şi preocupările pentru că aşa se cuvenea. Începu să i se destăinuie pe ocolite, iar pentru a nu părea total penibil, recunoscu într-un târziu că ceea ce simţea la moment faţă de ea poartă denumirea de… simpatie. Interesant e că pentru a doua oară în viaţă avea senzaţia că îşi luase o piatră de pe inimă şi… atât.

Dar ceea ce stupefia mai mult era reacţia ei. Nu părea nicidecum ofensată, ba mai mult – aprecia sinceritatea cavalerului şi devenise afabilă, îngăduitoare, permiţându-i să o conducă până acasă. După multe runde de mers braţ la braţ, se treziră-n luna lui florar. Erau veseli în acea zi înnourată de mai şi în aceeaşi măsură încăpăţinaţi, adresându-şi polemici pe baza unor sondaje. Nici nu băgaseră de seamă ce iute ajunseseră la scara blocului ei. Presimţind că se apropia ploaia şi că nu era bine echipat pentru a o întâmpina, băiatul se îndrepta să-i ofere fetei arhiuzatul sărut pe obraz, nimerind mai mult sau mai puţin colţul gurii. Domnişoara nu irosi acea ocazie, lipindu-şi buzele cărnoase şi savuroase de ale sale, retuşând un prim-sărut, care se vroia a fi stângaci. Intrând uşor în panică, tânărul cuvântase acelaşi dezolant: „Bine… mai vorbim…”, luându-şi tălpăşiţa şi intrând în miezul unei ploi fugare, cu picături măşcate. Nici nu-l răcorise bine ploaia, că pe fundalul auditiv al acelui tablou se desluşea sunetul produs de nişte tocuri binecunoscute, şlefuindu-se de asfalt. Întoarse curios capul şi zări una din cele mai inedite privelişti: vântul şi ploaia o nimereau din plin, îngreunându-i înaintarea; umbrela îşi aroga aspectul nu al unei ciuperci, ci al unui mesteacăn; iar şuviţele de păr ale domnişoarei se răsfirau umede pe faţă şi pe gât, asemuindu-şi fluctuaţiile cu ale unei salcii lovite de furtună.

Se zbătu ca o leoaică pentru a-i aduce o umbrelă, fapt care îl impresionase nespus de mult. Deja vremea nu i se mai părea a fi potrivnică, mai degrabă – inofensivă. (Mesajul unor alte versuri: „У природы нет плохой погоды…” Natura nu are anotimpuri rele… ).

VIII

Toţi trecură cu bine de examene şi întreaga clasă era răzbită de nostalgia unei improbabile revederi colective. Aveau să le fie dor unii de alţii. Chiar dacă au existat momente conflictuale, pe ansamblu, cu toţii şi-au făcut rezerve de amintiri minunate, de nepreţuit…

Celor doi porumbei, destinul avea să le joace feste. El urma în continuare să studieze în acel liceu, ea – în cel mai rău caz – într-un colegiu din apropiere. Dar nu aşa a fost să fie, căci drumurile lor s-au separat de-a binelea (mai ştiţi de cântecul „Drumurile noastre”, interpretat de Dan Spătaru?): Anastasia se înscrisese la o instituţie preuniversitară din Bucureşti.

Parcă nici nu-şi spuseră adio în modul cel mai potrivit; poate pentru că erau nişte novici în acest domeniu sau fiecare o fi având câte o premoniţie, cum că aveau să se revadă.

*

Doi ani se scurseră în cam acelaşi tempo şi cu acelaşi rezultat înregistrat ca şi la sfârşitul a două veri de cândva. (Ca în banalul proverb: „Ochii care nu se văd, se uită”).

Totuşi, într-o zi aparent ordinară, care încununa începutul unei scurte vacanţe (ce coincidea pe ambele maluri ale Prutului), îşi făcu apariţia la liceu, după ore, cine altcineva decât domnişoara Anastasia (ce mică-i lumea uneori).

Băiatul o îmbrăţişă fără vreun gen de afecţiune hazardată, ca un simplu coleg mai vechi. Merseră împreună o anumită porţiune de trotuar cu încă alţi doi colegi şi apucară să schimbe atâtea vorbe cât să nu uite alfabetul. Ea remarcase că el se înălţase, se schimbase mult, pe când ea îşi formase doar o expresie ceva mai încrezătoare, frumuseţea nefiindu-i ştirbită.

Dânsa povestise succint cum îi mergea la Colegiul de politici publice şi economie, iar el tot clătina din cap de parcă asculta un cine ştie ce predicator.

Ca nişte buni actori ce erau, duseră până la capăt spectacolul, în epilogul căruia îşi uraseră toate cele bune şi, despărţindu-se, plecară să-şi culeagă aplauzele (inexistente).

*

Lumea care o creăm (sau care ne înconjoară) e adesea o cuşcă, nu un culcuş, de aceea e bine să mai şi evadăm din când în când.

Flăcăul fugise de spaţiul covenţional, refugiindu-se pe tărâmul vieţii de noapte. Petrecea de seară până-n zori, propunându-şi să însurească mai devreme. Dar indulgenţa nu l-a luat sub auspicii, încât desluşise în avalanşa de lumini multicolore, o pată de-un roşu viu, incandescent, învăluind o făptură atât de mult pătimită de sufletul său. Se şicanaseră îndelung, se măsurau din priviri, îşi făceau încălzirea, până când venise unul în calea celuilalt. Dansul le era sălbatic, dezlănţuit, febril. Dar la un moment dat, muzica le monopoliza propriul ritm, încât pretaseră asupra comandării unui taxi.

Ajunseră de-ndată acasă la unul din ei (la care nu era nimeni), parcurgând drumul de la uşa de la intrare dându-şi cu nesaţ sărutări fierbinţi. Fuseseră nerăbdători până atunci, când parcă, de partea cealaltă a uşii, conveniseră să o ia mai lent. Erau ambii beţi: el de un strop de băutură, ea de a sa gură. Se roteau halucinaţi în hol unul în jurul altuia, adâncindu-se-n transă. Degetele sale începură să mângâie tandru, de jos în sus, abdomenul ei, ridicându-i uşor bluza. Ea îl eliberase de strânsoarea curelei, desfăcându-i apoi nasturii de la cămaşă. Dezgolindu-se reciproc, se cuibăriră în cearşeafuri. Se încâlciră cu genunchii şi le pătrunse un tremur pe sub piele, dar respirau prin toţi porii şi emanau un torent de energie. Se încovoiau zbuciumaţi, cu unghiile ei încolţind spatele său şi apoi îşi relaxau trupurile lâncede, revigorându-se…

Cât timp durase? O eternitate.

Pentru cât timp urma să li se întipărească în minte? Pentru eternitate.

La final, se acuprinseră strâns şi îşi puneau întrebări retorice, de genul: „De ce pictorii nu pictează cerul nocturn, în timpul nopţii?”, fascinaţi de liniştea şi mozaicul sideral al cerului.

IX

Zorii zilei îi prinseră visând cu ochii deschişi. S-au îmbrăcat jenaţi, taciturni, iar unul din ei îşi luase minute-n şir rămas bun. S-au mai întâlnit de câteva ori: în parc, la cinema, la carusel, la o cafenea, apoi iar la unul din ei acasă. S-au simţit bine şi s-au distrat de minune împreună (exersau teoria „Iubirea vine iubind”), aşa încât soarta deveni invidioasă. Le pregătise o surpriză neplăcută: ea trebuia să plece definitiv la Bucureşti, din cauza unor probleme familiale şi a unei alte vieţi care o aştepta acolo. El sugerase să meargă cu ea, dar era pur şi simplu un „wishful thinking”, o soluţie improbabilă. Şi-au spus adio, prin tot felul de expresii lacrimogene (căpătaseră exprienţă), promiţându-şi marea cu sarea.

*

Nu s-au mai văzut după aceea, nici după o vară, nici după doi ani. Nu mai ştiau nimic unul de altul, de parcă Prutul se transformase într-un ocean. Fiecare o fi având universul său, cu toate urcuşurile şi coborâşurile sale.

Peste mulţi ani, de strădanii şi câteva satisfacţii profesionale, devenise un om matur, un politican responsabil de altfel, căci electoratul îl numi în proaspăta (pentru el) funcţie de preşedinte. Era căsătorit, avea un copil în floarea vârstei, dar niciodată nu-şi confunda meseria cu familia, nu-şi exercita mandatul pe bază de rubedenii şi cumătrii, fiind garantul intereselor tuturor cetăţenilor.

Deţinea o agendă încărcată, un program dificil, cu identificări de probleme grave, ale căror soluţii aveau nevoie de punere în aplicare şi, implicit, de mobilizarea întregii societăţi civile. Nu putea întotdeauna miza pe sprijinul extern, fiind ferm convins că lucrurile trebuie să pornească din interior, şi mai ales că ţara vecină (un fidel partener) era în pragul unei campanii electorale.

Rezervându-şi un week-end de răgaz, preşedintele se interesase cam care ar putea fi omologul său, din partea ţării vecine. Mai nu se înecase cu o bucăţică a mărului din care se înfrupta, atunci când recunoscu la televizor chipul pasiunii din tinereţe. Anastasia se prezenta ca o doamnă elegantă, respectabilă, carismatică, dar şi măritată. Cu toate acestea, ea continua să ocupe locul secund în sondaje, fapt pentru care preşedintele, în declaraţiile sale, îi susţinea indirect candidatura.

Un reporter poznaş (inspirat probabil de cazul Watergate), cu iz de paparazzi, dezinteresat total de codul deontologic al jurnalistului, dar care a priceput aluziile prezidenţiale, a săpat adânc în trecutul eroilor noştri, până a descoperit o enigmă încă neelucidată: cine, totuşi, este tatăl copilului din flori al doamnei care candida?

Pentru că persoana Anastasiei începu a fi discreditată şi blamată pe nedrept (căci ea nu ascunsese niciodată existenţa copilului ei, dar nici nu considera necesară divulgarea numelui tatălui), preşedintele ripostase printr-un discurs public:

„Dragi concetăţeni şi reprezentanţi ai mass-mediei,

adesea am spus că trecutul ne urmăreşte pe toţi, dar, adaug, asta nu înseamnă că el trebuie să ne decidă viitorul.

Ceea ce a fost între mine şi doamna X, ţine de trecut, fiindcă atunci s-a înfiripat şi tot atunci s-a consumat. Relaţia care a existat, va rămâne un capitol intim şi încheiat din viaţa amândurora. Pentru mine, informaţia cum că acel copil e al nostru, a fost o revelaţie şi, dacă eu nu o condamn pentru tăinuire, vă rog ca nici dvs să nu o judecaţi, căci, sunt sigur că o fi având motive întemeiate. Vreau să o priviţi just, obiectiv, ca pe o persoană competentă, responsabilă, dar nicidecum infailibilă, pentru că nimeni din noi nu este aşa…

Vă mulţumesc.”

…În scurt timp, în urma scrutinului prelungit în două ture, ea devenise prima doamnă preşedinte a acelei ţări. Ambii îşi continuaseră viaţa în sânul familiilor care şi le creaseră, împărţind totodată, custodia comună asupra copilului lor (rodul pasiunii de altădată) şi, pe plan oficial, parcă niciodată cele două ţări nu se înţeleseră mai bine în relaţiile bilaterale.

ION MISCHEVCA

(Sub impresia revederii Anastasiei. Chişinău, 6 – 13 aprilie 2007)

_______________

PARALELE (nuvelă psihologică)

Motto: „…pentru el visul era o viaţă şi viaţa un vis (?)” (M. Eminescu, Sărmanul Dionis)

Cu paşi fluctuanţi şi nesiguri se parcurgea o stradă dintr-un capăt în celălalt, deşi destinaţia nu se găsea nicăieri altundeva decât la mijloc. Promotorul acestui inutil efort fizic era supus (în compensaţie) unei provocări de alt ordin. Gândea şi răzgândea o situaţie aparent inexplicabilă. Medita asupra unui eveniment, în esenţă, pur şi simplu neordinar, însă jenant şi umilitor în concepţia sa.

Se regăsea în dormitor, în pat mai exact. Dormea la fel cum dormise şi în celelalte nopţi. De jur împrejur linişte şi pace. Se auzeau doar timidele copile ale bătrânului sforăit şi ceasul care nu contenea să-şi mişte cadenţat un fir din mustaţă – secundarul. Brusc, simţi nevoia micţiunii. Se văzu sculat din pat, pipăind pe întuneric întrerupătorul. Aprinse lumina, care însă nu-i ustura ochii leneşi şi încleieţi. Deschise mecanic mai multe uşi, iar în final nimeri în anturajul tenebros şi nocturn al grădinii, neavând un veceu în casă. Ambianţa imuabilă nu a reuşit să-l atenţioneze, prin urmare s-a conformat instinctului. Totul părea minunat: şi el satisfăcut, şi buruiana de la un metru udată după câteva zile de toamnă secetoasă. Doar că fusese deranjat din nou, de astă dată de o scăldătoare sau mai degrabă de un şuvoi cald, ce i se prelingea pe craca pijamalei. Trezit de realitatea nemiloasă, făcu o mutră de mumie, fără a-şi permite luxul de a digera şocul. Cu o rapiditate uimitoare se ridică din aşternut, nimeri clapa întrerupătorului cu o exactitate dubioasă, urmând să se holbeze minute în şir la oaza întinsă în miezul cearşeafurilor. O fi încercând să-şi aducă aminte câţi ani au trecut de când n-a mai făcut în pat sau poate se învinovăţea că mâncase seara un harbuz (pepene) răscopt. Nesoluţionând această dilemă, deveni incomodat de răspândirea şi răcirea lichidului îmbibat în stofa chiloţilor şi a pantalonilor. Asemenea unei urgii dezlănţuite se debarasase de hainele cu pricina, retrăgându-se gol de la brâu în jos către un ungher al camerei. Înghemuit, cu respiraţia sacadată şi dereglată din cauza impacientării, izbucni într-o avalanşă de lacrimi.

Interesant: şi unii adulţi se comportă asemeni bebeluşilor…

Orice nu s-ar spune, el era un adult, nu un copil sau un bătrân, ci un om trecut de patruzeci de ani, care avea în palmares ani buni de experienţă profesională şi de viaţă. Acum se considera o ruşine… din cauza faptei pe care nu credea că ar putea s-o comită. Tocmai de aceea nu era în stare să-şi revină, lacrimile îi curgeau şiroaie. Erau fierbinţi, pătimaşe şi aminteau de recenta ispravă. O atare conjunctură a provocat degajarea unor înjurături, nerostite de mult cu atâta vervă, ambundenţă şi nervozitate. De aici şi până la doborârea scaunului, lovirea mesei şi mai ales a patului, mai era doar un pas. (De)păşindu-l, şedea în mijlocul camerei, cu pieptul palpitând de nevoia oxigenării. Instantaneu, acel proces se dereglase (căci fusese suspendată acţiunea expirării aerului), din moment ce balamalele unei alte uşi au scârţâit scurt, dar strident, iar podeaua din lemn pârâi molcom sub ponderea unui corp mobil, care se apropia. Alarmat de pericolul deconspirării, reuşi doar să sară în aşternut, prefăcându-se mort (deşi numai adormit ar fi fost ceva mai indicat). Un om de statură medie, însă destul de înalt în comparaţie cu cei de vârsta sa, pătrunse înăuntrul odăii. Era desculţ, cu părul său creţ uşor ciufulit şi ochelarii puşi strâmb pe nasu-i acvilan. Deşi nu-şi propuse să facă o inspecţie, îl intrigase care o fi sursa acelor recente zgomote. Şi pentru că acestea nu l-au deşteptat de-a binelea, simţul olfactiv o făcuse, desluşindu-i un miros înţepător de urină, ce provenea dinspre micul ghemotoc de haine, situat la o infimă distanţă de călcâiele sale. Cu încleştarea a două degete ale mâinii stângi îşi prinse iute nasul, sforţându-se să se abţină de la un stărnut inadecvat. Acta est fabula (piesa a fost jucată), căci acel gest, deşi încă nu realizase, avea să-i reînvie sâcâitoarea predilecţie spre ticurile nervoase…

Era stupefiat de concluzia necruţătoare care se prefigura situaţiei. Nu-i venea să creadă că taică-su se pi… (nici în gând nu putea pronunţa cuvântul). Se văzu urlând, zbierând, trântind, fărâmând, părul zburlind, grimase făcând şi… pe taică-su îmbrăţişând… E tatăl său… tatăl său…

Dar astea toate derulau în imaginaţia sa. În realitate nu făcuse o mişcare, nu scoase vreun sunet rostit sau nerostit. Şi pentru că penibilul tăcerii s-a aşternut ca bruma peste (cei) vii, glăsuise nici alambicat, nici răspicat, ci doar evaziv şi nazal: „A dracului de… mâţă! Ia să vezi cum te pun cu botu pe labe… mâine…”

II

Dar până „mâine” mai aveau de parcurs o noapte, eminamente irosită pe seama insomniilor şi a coşmarurilor, care se perindau în bântuirea a două camere separate de-o sobă veche, gurmandă de cărbuni.

Petru, bărbatul umil(it), se foi ceasuri întregi, încăpăţinându-se să se supună somnului. De mai multe ori dete să se ridice, cu scopul unei eventuale conversaţi parentale, dar frisoanele şi faptul că cearşeaful ascundea nuditatea sa îl făcu să se răzgândească – să se simtă gol şi neputincios. Abia în zorii următoarei zile, când soarele ţi se întindea timid pe faţă ca sărutul iubitei la care visai, auzindu-şi feciorul, pe Andrei, cum strigă ascendent: „Tatăă… Taatăă!..”, săltase din culcuş, prinzând curaj, până când fiul continuase recitalul cu sfâşietoarea sintagmă: „…Nici nu te gândi!..”. Şi pentru că nici grămada stofelor urinate nu mai era acolo unde o lăsase, se prăbuşi în patul blestemat, al cărui picior trosni. Însă Petru nu băgase de seamă, căci el căzuse mai abisal… în mrejele culpabilităţii şi ale resemnării.

*

De partea cealaltă a sobei, Andrei, după ce înşfăcase instinctiv şi totodată inconştient grămada de dovezi împuţite, îndesându-le într-o pungă de polistiren, aruncată într-un loc ferit al unei nişe, se reîntoarse în aşternutul său. Era ostenit, debusolat şi totuşi gândurile zburdau fără răgaz în mintea sa. Această activitate cerebrală îi lichidase impacienţa, purtându-l de la agonie la extaz. Frânturi de vise îl cuprindeau şi cu cât adormea mai strâns, cu atât mai deocheate deveneau.

Iniţial, văzu o proeminenţă masculină ţinând de mână un copil, ambii mişcându-se în direcţia unei păduri obscure, cu copaci deşi, negricioşi, fără frunze, turbulenţi şi fioroşi la vijelia năprasnică a vântului. Cerul furtunos, brăzdat de tunete şi fulgere îi făcea copilului inima cât un purice şi ei tot înaintau în adâncul pădurii, până ajunseră la un stejar mare, scorţos. De după tulpina groasă a stejarului, se ivi o babă cocoşată, încărunţită, cu o faţă brăzdată de riduri şi cu un toiag noduros în mână. Dânsa murmura tot felul de descântece, îndreptând periodic vârful sceptrului acela din lemn spre partea încă jilavă de la craca pantalonilor a acelui copil, care nu era nimeni altul decât Andrei, cu câţiva ani mai tânăr.

Bătrâna făcuse ce făcuse, drese cum drese şi pata dispăru de pe haina băiatului, pentru a izvorî pe cea a tatălui. Acesta rupse legătura mâinilor şi îşi dădu foc la ghete printre tufişuri, cu paşi iuţi şi crăcănaţi, auzindu-i-se doar ecoul unui strigăt de exasperare…

Toate punctele de referinţă începuseră să se rotească, iar contururile lor – să se deformeze. Doar o şoaptă a bătrânei i se propaga către timpane: „Fii puternic… de-acum eşti stăpânul casei…”. Straniu, dar glasul semăna izbitor cu vocea afabilă, tandră, molatică a răposatei sale mame…

Anturajul se modificase, la fel şi expresia feţei sale, devenită contemporană realităţii. Se văzu stând într-un apartament, mobilat cu stil şi amenajat cu gust. Electrocasnicele de ultimă generaţie divulgau somptuozitatea şi luxul locuinţei, iar cărţile de pe rafturile bibliotecii insinuau un spirit elevat. Dinspre antreu, pătrunse în camera de zi Petru, care era vizibil tulburat. Purtase o conversaţie imperceptibilă cu Andrei, la finalul căreia gesticulase ameninţător, apoi se întoarse sfidător, fiind pe punctul de plecare. În urma sa, Andrei exclamase: „Tatăă… Taatăă!.. Unde crezi că te duci?! Nici nu te gândi!..”

Ceea ce urmase e irelevant.

Când era pe punctul de a mai închega o nouă reverie, îi zornăise la ureche lui Andrei deşteptătorul.

III

Familia Postelnic întâmpinase dimineaţa acelei zile cum nu se poate mai ordinar, de parcă nimic notoriu nu avusese loc.

Mai întâi, tatăl ajunse în bucătăria vilei lor, punând ibricul pe aragaz şi pregătind taciturn micul dejun. Recent sculat, Andrei pătrunse în sufragerie.

Bună dimineaţa! îl întâmpinase glasul lui Petru, care se vroia a fi flegmatic.

‘Neaţa, răspunse ursuz Andrei gândind: „Vedem noi dacă e bună” şi se îndrepta intuitiv şi din deprindere spre radiocasetofon, pentru a asculta nişte glasuri morocănoase, obligate să vocifereze Horoscopul la acea oră devreme. Ambii păreau că se evită, dând impresia că erau încă mahmuri de după un chef de pomină, pare-se început pe nesimţite.

Cum ai dormit? îşi întrebase fiul, aşteptând răspunsul cu sufletul la gură înainte de a sorbi din ceaşca de cafea.

…Caaa unn beebeluuş…, căscând precizase băiatul.

Nu cumva încă ţi-e somn? Aşa îţi începi tu o săptămână solicitantă? se debarasase de prejudecăţi Petru, simţindu-se în larg şi încercând o aparentă revenire la normalitate, odată cu comportamentul satisfăcător, de rutină al lui Andrei.

Cişiii! făcu intervievatul, ducând degetul arătător la buze, absorbit fiind de mesajul radiofonic.

Nu-mi spune mie să tac (!), încercase Petru o remarcă, care de fapt prevestise o scurtă pauză, timp în care îşi termină cafeaua, pregătindu-se să-şi facă nodul la cravată. De altfel, ştii de ce e minunată trezirea? adresase întrebarea pentru a înfiripa un nou subiect de conversaţie.

Habar n-am, spuse cu sinceritate Andrei, înfulecând a lehamite din sandviş.

Fiindcă înlocuieşte cu prisosinţă dormitarea şi somnul, zise emfatic şi cu tentă filozofică părintele.

Eu prefer să dorm! ripostase Andrei după un scurt moment de cugetare asupra celor spuse, care nu-l impresionaseră. Somnul e dulce, te face să uiţi de realitatea inexorabilă, te lasă în prada imaginaţiei, unde tu eşti stăpân pe situaţie. (Şi în timp ce se poziţionă în spatele tatălui, cu chipul reflectându-i-se în oglindă şi cu mâinile aranjându-i delicat, meticulos cravata:) Deşteptarea la realitate poate fi mult mai cruntă, pentru că ea exprimă ceea ce imaginaţia nu poate inventa sau ascunde… (trase strâns de nod, mai să ajungă să-i stea în gât celui ce se pregătise pentru plecarea la servici).

…Vezi că te-ai pătat de ketchup, îi cuvântase sec şi răguşit în urmă lui Andrei, încercând să evadeze din uşoara perplexitate, mai ales că nu i se mai întâmplase să rămână fără o concludentă replică în faţa feciorului.

IV

Acelaşi domn, cu bărbia proptită-n piept şi cu mâinile împreunate la spate à la Bonaparte, efectua un soi de peregrinare de-a lungul unei străzi din zona istorică, retrasă a capitalei. În acel mediu tihnit era situat cabinetul unui psiholog apreciat pentru discreţia şi profesionalismul său. Dar domnul respectiv, Petru, nu se sinchisea să intre pe uşa de o culoare pastelată, (deşi) îl preocupau până la obsesie amintirile recent retrăite. „De ce ne chinuim?”, îşi puse o întrebare sieşi, pe când călca agale pe un trotuar, ale cărui crăpături au supt superficial urmele unei ploi fugare. „…Fiindcă ne simţim aşa de bine când chinul sfârşeşte…”, îşi răspunse meditativ, la modul interiorizat – latent chiar. „La ce am ajuns?.. Şi eu, care credeam că nu mă va afecta… Dar de ce EU?! Cu ce am greşit?..”, îşi frământa gândirea, fără a găsi Întrebarea, darămite răspunsul. Apoi, într-o fracţiune de secundă, se opri din mers. O făcuse intempestiv şi implacabil, de parcă cineva îl ţintuise-n loc sau ca şi când ar fi prins rădăcini, după care izbucni într-un hohot zbuciumat şi dement. „Haa – Clasicihiii ziceau că – haahaa… a şti să râzhiii… în clipe tragiceehaa… înseamnă a stăpânhiii tragicul… ha-ha-ha…”, râdea în gând şi-n şoaptă, râdea cu lacrimi, încât îţi dădeai seama cât de îngustă e treapta de la iubire la ură, de la extaz la agonie, de la sublim la ridicol, de la râs la plâns… ( – e doar un pas – poate de aia înţepenise…)

V

Andrei intrase în camera sa şi îşi schimbase maioul. Mâna sa stângă, cu care ţinuse ketchup-ul, produse în urmă cu câteva clipe o mişcare involuntară, consecinţele căreia nu le realizase atunci, în schimb, aveau să-l pună în gardă de-acum încolo. Mai zăbovi un pic după ce taică-su ieşise din ogradă, pentru a îndesa în mapă vreo două caiete şi în special pentru a-şi pune căştile la urechi, odată cu selectarea cântecului preferat. Acum că era echipat, în doi timpi şi trei mişcări ajunse de partea cealaltă a portiţei, adică în stradă. Locuinţa le era situată într-un cartier unde casele s-au construit în mod dezordonat şi haotic, fapt care a dus la apariţia unei zone rustice în mijlocul oraşului.

Băiatul o luase la dreapta, urcând un deal arhicunoscut, fără să-i pese de aerul proaspăt, uşor ameţitor şi de ciripitul păsărilor…

Întârziase câteva minute, dar i s-a permis să ia loc printre minoritatea prezentă a colegilor săi la fel de plictisiţi. Timpul se scurse când anevoios, când pe neprins de veste, întipărindu-i-se în minte unele situaţii neaoşe:

(ora de fizică)

Dle profesor, pot să ies? Urgent, pentru o secundă, zise grav un elev.

Da… ieşi la răspuns! îl bulversă dascălul, după care i s-a permis să iasă pe fundalul chicotelor celorlalţi;

(ora de educaţie fizică, când nu toţi erau aliniaţi)

Număr până la cinci: „1, 3, 4…”

…Aţi uitat de 2! insistă o elevă perspicace.

Doii nu-i număr, eu îi pun în registru! accentuase profesorul, după care zâmbi.

Aaa, cum putea să uite de ora de istorie, de altfel memorabilă?! Profesorul de istorie, care nu era nimeni altul decât taică-su, predase în ziua aceea o temă din epoca contemporană, conform curriculum-ului, dar făcu o rocadă cu subiectul relaţiilor feudale din Moldova medievală, vrând să sublinieze unele aspecte perene în comportamentul oamenilor. Însă felul cum o făcuse – menţionând de rolul Postelnicului, de care toţi ceilalţi dregători se temeau, pentru că el avea un cuvânt greu de spus, atunci când dimineaţa domnitorul era uşor influenţabil şi da ascultare insinuărilor efectuate de acesta – îl copleşise pe tânărul Postelnic, care la joviala întrebare a tatălui: „Nu-i aşa, Andrei?”, era cât pe ce să intre în pământ de ruşine. Nu de alta, dar şuşotelile colegilor prevesteau inventarea unor glume pe seama situaţiei respective şi pe seama sa. Oare nu putuse să se abţină şi să nu-l ia în prim-plan? În schimb, aflase că şi domnitorii pot fi influenţaţi… Interesant…

La unul dintre repausuri înfiripase un dialog cu Radu Trofin, unicul său prieten, deoarece toţi ceilalţi îl considerau un mizantrop, mai ales că Andrei nu a întreprins nimic pentru a dezminţi această impresie generală. În schimb, Radu, făcând abstracţie de opinia altora (îşi permitea, căci era foarte popular), mai stătea din când în când de vorbă cu tânărul Postelnic (mai mult din compasiune, care e totuşi un sentiment puternic).

Salut! îl întâmpină Andrei.

Noroace! îi strânse placid Radu mâna. Ce lecţie ai acum?

Biologia… Da’ tu?

Informatica… mergi joia asta la discoteca X? O să fie super! Am eu bilete… Bă, mă auzi? Nu te mai holba la fete!

Pfff… făcu Andrei. Mă uitam şi eu ostentativ.

…Apropo, cum stai cu fetele? neînţelegând neologismul.

Cu fetele? Mă, cu ele stau… în expectativă…

Adică?.. neaşteptând răspunsul: O ştii pe Corina din „B”?

Nu prea… Ce-i cu ea?

Locuieşte pe Cojocarilor, 15? Fă-i o vizită! (râse reţinut). Ce zici, te duci?

Unde, la dânsa?

Nu, bă! La discotecă… Da eşti „tormoz”! Vreai să te scuipe între ochi?

Să-i dau un telefon?

Da’ ce? Ai bani să-i cumperi? zise nedumerit Radu.

Nu, mă! Am avut în vedere s-o sun…

Asta da… Uite număru… (şi în timp ce Andrei îşi nota:) Ştiai că dacă ar fi să-i condamne pe cei care fac sex des, tu ai fi primul care ar scăpa? rânji satisfăcut Radu, că formulase şi el ceva cu tâlc.

Andrei se văzu apucându-l de cămaşă, împingându-l în perete şi altoindu-i pumni în moaca aceea rânjită, dar în realitate surâse, ca şi când ar fi înţeles şi apreciat gluma. Îşi luaseră la revedere şi fiecare din ei o luă în direcţii opuse, către un anume cabinet.

VI

„El (psihologul)… ce-mi poate oferi?..”, o făcea în continuare Petru pe autistul. „El nu-mi poate oferi vindecarea! Nici măcar nu mi-o poate vinde! Nu poţi vinde ceea ce n-ai… El o să mă îndoape cu speranţă! Dar din câte ştiu, Speranţa e gratuită… ţine de credinţă… Iar eu nu mai cred! Nu mai cred…”, căzuse în genunchi, zdrobit fiind de neputinţă şi disperare. Or, tocmai pentru ca aceste stări să nu-l cuprindă, omul trebuie să creadă într-o forţă superioară lui, într-o forţă divină. Altminteri, îl va doborî căderea… cu mult înaintea prăpastiei…

„Se zice că religia creştină presupune mântuirea omului… Dar, oare eu mai pot să fiu mântuit? Merit să fiu mântuit?!” ajunsese la etapa mustrării de conştiinţă, în timp ce câţiva trecători îl priveau deopotrivă curioşi şi stupefiaţi. „Cum poate să mi se întâmple una ca asta?.. Nu mi se poate întâmpla una ca asta!..” stăruia recurent şi înverşunat asupra negării, mai să-şi smulgă firele şi brunete, şi cărunte (dar toate creţe) din păr. „N-am fost lacom… n-am cerut niciodată… multe… Acuma, cer doar să ştiu ce trebuie să fac (!)”, îşi ridicase privirea către seninătatea văzduhului, pe care începu să o contemple cu pudoare, în virtutea faptului că deasupra sa teii creaseră un spaţiu gol, ce nu era întrepătruns de ramuri. Ai fi zis că aştepta un semn. În subconştient, Petru deja luase decizia; urmând doar s-o pună-n aplicare, să o conştientizeze…

Faţa sa căpătase o expresie angelică, ochii săi divulgau împăcare cu tot şi toate, iar braţele ridicate la cer îi asemuiau ipostaza cu cea a cruciaţilor de dinaintea unei bătălii, a cărei necesitate o înţelegeau vag.

Nu mai spera în nimic şi la nimic. Ceea ce constituia o contradicţie a naturii umane, un paradox, întrucât speranţa reprezintă atât sursa puterii, cât şi a slăbiciunilor noastre… În acele momente de închinăciune, pietonii îi aruncară înduioşaţi câţiva bănuţi.

VII

„Cui desint amici, is semper miser est (cui îi lipsesc prietenii, acela întotdeauna e nefericit)”, gândea Andrei, aflându-se în troleibuz şi fiind inspirat de ultima lecţie din ziua aceea – latina. Ajunsese la destinaţie în jurul orei obişnuite, în special pentru că blocul de locuit era situat în apropierea staţiei şi, evident, nu avusese activităţi extraşcolare. Urcase cu ascensorul 9 etaje şi în scurt timp pătrunse în apartament. Acolo îl aştepta Veronica, mama sa vitregă, faţă de care avea un sentiment inefabil, nici de afecţiune, nici de repugnanţă, simţindu-se adesea blazat în preajma ei. E necesar să adăugăm că atitudinea era reciprocă?

Cum a fost la şcoală? se auzi un glas ascuţit al unei doamne suple, uscaţive, cu păr şaten, care făcea o salată la bucătărie.

Bine… răspunse indiferent Andrei, pe când se dezbrăca pentru a se îmbrăca în haine mai comode.

Aţi lăsat-o pe Greta la vilă, nu-i aşa?

Cui îi pasă de mâţa ‘ceea?

Auzi? făcu Veronica în timp ce traversa camera de zi pentru a face ordine în hainele tocmai împrăştiate de Andrei. Tu să ştii că pisicile sunt nişte fiinţe independente… Ele se îngrijesc singure, torc pe cont propriu… Şi chiar dacă simt nevoia unei mângâieri din partea oamenilor, obţin acest lucru cu o aparentă supunere… cu iscusinţă…

Fusese atent la cele enunţate, dar gândul îi zbura în zări îndepărtate, relevându-i o amintire unică, cea a primei întrevederi cu Radu, când în urmă cu patru ani s-au întâlnit doi băieţi simpli într-un parc (pe atunci Radu nu se bucura de faima şi admiraţia semenilor). Au făcut cunoştinţă printr-un moment de ananghie al lui Andrei, care striga disperat la mâţa cocoţată în copac să coboare. Radu, pe atunci altruist, i-a sărit în ajutor, urcând în copac şi salvând situaţia. S-au distrat de minune o perioadă, însă, apoi au crescut, lucrurile s-au schimbat… Lui Radu îi plăceau pisicile, iar lui Andrei îi plăcea să-i fotografieze pe Greta în braţele prietenului său… Zdrang! Îl trăsni o idee, iar ochii i se bulbucară cât două cepe. Poza… Oare s-a mai păstrat?..

Luase masa înfulecând cu poftă. E de mirare cum putea îmbuca exprimând pe buze o beatitudine perfidă. „Cogito, ergo sum (cuget, deci exist)”, se autoelogia, se măgulea pe sine însăşi, fără a vedea reversul monedei: şi mai înainte când nu gândea (astfel), înseamnă că nu exista? După ce sfârşi, îşi dezdoi picioarele pe sub masă, permiţând tălpilor să se amuze şi ele.

După aceea, mulţumi nefiresc de politicos Veronicăi pentru prânz, spunând că pleacă la vilă, pentru a aduce înapoi pisica, căci biata de ea, o fi flămândă şi speriată.

Se întoarse când era aproape cinci seara, dar nu doar cu Greta în braţe (după ce-l zgâriase binişor), ci şi cu o fotografie şi cu o pungă de plastic.

VIII

Între timp, cu puţine minute în urmă, sosi şi capul familiei acasă. După sărutul de întâmpinare şi falsa bucurie a revederii îţi dădeai seama că acel cuplu era unul fără viitor, dar cu o grămadă de trecut (care să fi cuprins şi perioada de dinaintea văduvirii?)…

Petru fusese şocat de gestul lui Andrei, dar era bine că începuse să se „împace” cu animalele. Apoi fiecare-şi căutase de treabă, mai ales tatăl, care credea că-l priveşte pe el să-şi bage nasul în treburile fiului. Îi făcuse zeci de observaţii minore, ceea ce era firesc şi chiar cotidian, începând cu dezordinea din camera lui Andrei şi terminând cu tăieturile de la genunchii blugilor săi (pe seama cărora făcea haz: „Era mare câinele care te-a zdrenţuit în halul ăsta?”).

Flăcăul se scuză şi o zbughi afară, în curtea blocului, în al cărei colţ găseai un soi de poieniţă, aşadar, un loc propice solitudinei. Era aproximativ 17:30, iar Andrei era vizibil tulburat. Pe neprins de veste şi fără cunoştinţă de cauză, începu să-şi pişte obrajii cu aceeaşi excentrică mână stângă, care probabil că avea iluzia că e o parte autonomă a corpului şi că sângele care o alimentează nu e comun organismului. Se simţi frustrat de incontrolul asupra braţului său, dar zări în preajmă două bare orizontale aşezate pe stâlpi verticali şi îşi reaminti sfaturile unui neurolog care-l consultase la scurt timp după decesul mamei sale, spunându-i atunci să privească realitatea cruntă în faţă şi să se apuce de făcut exerciţii la paralele, pentru a scăpa de ticurile nervoase.

Cu atâta râvnă şi asiduitate efectua acel antrenament, mai ales că ambiţia combinată cu ranchiună e un puternic catalizator. Totodată, depunea şi un efort intelectual, schiţând un plan diabolic. Însă nu ştia că ora aceea când îl cuprindeau diverse şi epuizante stări, reacţii, s-a demonstrat că e cea mai potrivită acumulării senzaţiilor din timpul somnului. Deci, oare ce coşmaruri aveau să-l bântuie la noapte?..

Când trecuse puţin de şase, reveni în apartament. Petru îl întâlni tăios:

Ai hotărât să-ţi foloseşti toţi muşchii, cu excepţia celui care contează, nu-i aşa?..

Lasă-l… Nu mai fi şi tu aşa maliţios, interveni glasul indulgent al Veronicăi, după care continuase de parcă Andrei nici nu se afla prin preajmă: Cheamă-l la masă.

Atitudinea celor doi îl întări pe flăcău sau, mai degrabă, îi conferi o fermitate în convingerea că cele plănuite trebuie puse în aplicare…

Cinaseră în voie, detaşaţi, fără vreun inconvenient.

Ştii, Banca la care lucrez are mai multe filiale, cuvântase Veronica parcă nu pentru toţi cei prezenţi, pe când respectivul auditoriu se delecta cu o piure apetisantă. Am auzit că s-a întâmplat ceva ieşit din comun la o filială de la Ciocana: Un domn elegant, dichisit, s-a apropiat de o colegă. Şi, ca să vezi, era un infractor avangardist, care încerca galant şi şmechereşte să sustragă bani…

Da? făcu Petru în timp ce savura hulpav din cârnăciorii cu sos.

Şi nu-i tot… Brusc, intră în bancă un alt tâlhar, cu pistol şi cu cagulă pe cap, strigând: „Nimeni nu mişcă, ăsta e un jaf!”. La care primul infractor se erită şi exclamă: „Da’ eu ce fac aici?!”.

Hohote dinspre asistenţă.

…Au să arate şi la ştiri! încheiase Veronica.

„Panem et circenses (pâine şi circ)”, gândi Andrei, făcându-şi curaj pentru cea mai penibilă perorare:

Ştiţi… am auzit că jurnaliştii adesea exagerează…

…Şi la ce oră o să apară la ştiri? îl întrerupse Petru, adresându-se soţiei.

La opt, îi răspunse aceasta.

…Ştiu o istorioară, cum ziaristul urcă un munte, în vârful căruia locuia un bătrân şi-l întreabă: „E adevărat că niciodată în viaţa dvs nu v-aţi certat cu nimeni?”. Acesta-i zice: „Adevărat”, iar reporterul reacţionează: „Chiar cu nimeni?! Îi imposibil!” (îl instiga la ceartă)…

…Şi la ce post? îi tăiase din nou tatăl din elan.

La „Y tv”, şopti Veronica.

…iar bătrânul: „Dacă ziceţi că e imposibil, atunci aşa este” (a evitat cearta)…

…Da, da… frumoasă poveste, o făcu pe individul impresionat, cel cuprins de inadvertenţe.

Strânseră vesela în timp ce Petru monopolizase orice fărâmă de discuţie cu subiecte banale. Totodată, Andrei, fără să şovăie, pătrunse în camera sa şi scoase la imprimantă următorul text:

ŞTIU CE AI FĂCUT. AM DOVADA…

S-AR PUTEA SĂ AFLE ŞI ALŢII.

DAR NOI NU VREM ASTA, NU ?

DIVORŢEAZĂ ! NU-ŢI RENEGA FIUL !

DACĂ NU, O SĂ AFLE TOŢI CĂ TE-AI PIŞAT ÎN PAT !

RUŞINE SĂ-ŢI FIE !

Andrei filmase cu camera video acest pasaj şi apoi hainele încă jilave, după care le băgase înapoi în pungă, iar punga o ascunse pe balcon. După aceea, puse foaia cu pricina pe masa de lucru şi poziţionă camera, astfel încât să filmeze tot ce putea surprinde obiectivul, dintr-o zonă camuflată. Peste puţin timp, Petru pătrunse-n birou şi zărind foaia, o citi. Se întunecă la faţă… se aşeză pe scaun. Îl cuprinse un fior… începu să tremure din toate încheieturile… Mototoli strâns foaia în pumn, aruncând-o jos şi pornind glonţ către Andrei. Îl găsi dialogând cu Veronica, fiind binedispus… Îi trase o palmă răcnind: „Ce-ai făcut cu ele?! Cui i le-ai dat?”. Văzând că tace, se pregăti să-i mai ardă vreo două, dar s-a interpus mama vitregă. Avântul său se estompase… şi cu o licărire-n ochi ieşi din casă. Întrebat de Veronica ce-a fost asta şi din ce cauză, Andrei răspunse convingător: „Probabil că e vorba de nişte cărţi, pe care le-am împrumutat colegilor fără permisiunea lui… vrând să mă împrietenesc cu ei”, după care găsi foaia şi o ascunse bine.

Petru conduse cu viteză, fapt pentru care ajunse repede la vilă. Nu ştia de ce tocmai în direcţia aceea se îndreptase, poate pentru că era în căutarea unui refugiu, mai ales că respectiva casă nu era încă conectată la linia telefonică.

Corpul său robust şi durduliu se prăbuşi în patul blestemat. Acesta scârţîi din cauza acelui picior şchiop. Dar Petru nu încercă să remedieze situaţia… El deja se resemnase… Acceptase acel junghi din coastă…

IX

Era ziuă, dar nu se poate spune ce zi era.

În orice caz, o fi pe la orele dimineţii, când rumoarea mulţimii grăbite la servici, la studiu şi la alte treburi se mai diminuase şi când un licean împărţea o bancă cu un vagabond rătăcit şi ingenuu, sugerând un total dezinteres faţă de şcoală. Părea a fi un tip frivol, care cu acea zi îşi propunea să bată recordul la tras chiulul de la ore. Şi, ca din neant, apăru la orizont o mlădioasă făptură, cu o figură 90-60-90, care mai că nu ţâşnea dintr-o rochie vişinie, scurtă şi mulată periculos. De după gât şi peste sâni îi pendula o eşarfă dintr-un soi de pene roşii. Acea creatură îi tăiase răsuflarea şi-i furase ochii tânărului. El se luă după acele cizme negre, înălţătoare datorită tocurilor şi lungi până aproape de genunchi. Se urcă în acelaşi maxi-taxi (aceeaşi rutieră) în care se urcase şi ea. Se priviră îndelung şi cu interes la intrare, apoi ea se aşeză în faţă, iar el – în spate. Merseră până la ultima staţie la care doar ei doi rămăseseră să coboare. El aşteptă pe moment, pentru a-i oferi ei timp să sprinteze, iar el să-şi poată continua urmărirea de la o distanţă rezonabilă. Păşind în urma ei, avea să cadă-n letargie din pricina unui parfum îmbietor pe care-l emana aceasta. Dar ea se opri, îşi îndoie genunchiul ridicând talpa la înălţimea fundului şi doar îşi răsuci bustul, imitând o falsă aranjare a cizmei la călcâi, întrucât gestul fusese ostentativ şi lasciv, vrând să i se admire din profil proeminenţele corpului. Apoi, din acea poziţie, ea îl luă în vizor pe flăcău, cu nişte ochi mustind a concupiscenţă şi voluptate sub arcuirea sprincenelor şi îi adresă o chemare cu mişcarea ondulatorie a degetului arătător. Nimeriseră în scurt timp, unul după altul, într-o rulotă situată în vecinătatea unui vechi bloc locativ cu 5 etaje, de undeva de la marginea oraşului. Ea se aşeză pe un taburet şi el la fel, în dreptul ei. Uşuratica îl apucă de mână şi i-o direcţionă spre cizme. Junele înţelese şi o descălţase tandru, dar după, femeia îl îndemnă să nu-şi retragă mâna. El începu s-o mângâie afectuos de coapsă, pe când ea îşi depărta tot mai mult genunchii, o dată cu ridicarea treptată a fustei. Iar când lungimea picioarelor se sfârşise şi fusta nu mai avea de unde începe, se trecu la acţiune. Începuseră nechibzuit, pe un loc incomod, dar finisaseră pe un pat confortabil, într-un hotel de cinci stele, cu priveliştea unei plaje cu şezlonguri de după fereastră. Cum e posibil? Păi, numai ceea ce e real e raţional şi prin urmare, doar în acel caz se impune o explicaţie. Însă, cum se trezise din vis, Andrei percepuse că e cazul să facă în linişte o baie pentru a nu o deranja din somn pe Veronica. Se reîntoarse apoi între cerşeafuri, pentru o nouă rundă de vise.

De astă dată, se văzu în întuneric. Apăru la un moment dat, în centrul cadrului, doar chipul său, iluminat parcă de jos, atribuindu-i nişte umbre înspăimântătoare (aţi încercat să aprindeţi noaptea o lanternă sub bărbie şi să vedeţi cum arătaţi?). Apoi, mult mai jos, la un nivel incomensurabil de mic în raport cu faţa lui Andrei mişunau clonele posace ale lui Petru, Veronica, Radu şi încă vreo doi.

Intempestiv, faţa gigantică făcu o grimasă, semnul iniţierii unui râs asurzitor şi de persiflare la adresa micilor figurine îngrozite, din colţul acelei imagini.

Printr-o sforţare, Andrei evadase din mrejele acelui coşmar. Îşi ridică cu repeziciune trunchiul din pat, încercând să-şi potolească respiraţia şi bătăile inimii. Păcat de acea baie irosită, căci transpirase abundent.

Rămăsese puţin până la ora prestabilită a sculării, motiv pentru care nu mai adormise. Atunci realizase că anumite episoade pe care le visa nu puteau să-i aparţină, dar nu era capabil să se împotrivească acelui posesor al reveriilor sale…

X

În urma unei treziri cu noaptea-n cap cum se zice, Andrei ajunse cu 25 minute mai devreme la liceu. Se milogise paznicului pentru a intra înaintea celorlalţi. Alipise o sumedenie de afişe pe pereţii tuturor toaletelor, exceptând-o pe cea a profesorilor. Acţionase iute, eficace şi discret, astfel încât, în decursul următoarelor ore nu ieşise în evidenţă. O făcea pe hoţul neprins, care se ştie că e negustor cinstit. Între timp, plecase cu câteva minute până la sunet în căutarea unei fete. O găsise repede pe Corina, care era o fată sociabilă, complezentă şi, prin urmare, adesea înconjurată de un grup de prieteni. Analizând-o de la distanţă, respectiva domnişoară nu-l impresionase. Depistase că e un pic mai urâţică şi mai plinuţă decât şi-o închipuia. În gândul său se revoltase: „Iată deci, Radu, cu cine vroiai să-mi faci lipeala!..”, având astfel o justificare în plus pentru isprava sa.

După primul repaus, zvonul a şi fost lansat, iar până la sfârşitul orelor s-a răspândit de-a binelea, încât ajunsese la urechea multora sub forma unei bârfe deşucheate. Andrei se gândise la varianta preteriţiunii, dar aceasta avea două lacune: în primul rând, nimeni nu i-ar fi dat ascultare sau cineva l-ar fi demascat începând prin a-l suspecta de rele intenţii şi, în al doilea rând, nu prea ar fi putut să se apere în faţa unor reproşuri concludente ale lui Radu, care nici nu întârziaseră să apară:

Tuu?! Şarpe care te-am crescut la sân!.. apucându-l de guler şi izbindu-l într-un colţ de perete. Cum ai putut să-mi faci una ca asta?!

Nu fi aşa melodramatic. Abia am aflat şi eu. Calmează-te, reacţionase Andrei.

Cum adică… ai aflat?.. slăbindu-l niţel.

Doar n-ai crezut că eu am făcut chestia asta? De ce aş face-o? Tu-mi eşti unicul şi cel mai bun prieten! îşi muşamaliza argumentativ şi cu ipocrizie fapta.

Atunci cum..? Numa tu avei fotografia ‘ceea!..

Da, e adevărat, numai eu o aveam… Dar ţin minte că am scanat-o şi am postat-o pe internet în urmă cu vreo doi ani… Aşa că, oricine putea s-o găsească, s-o prelucreze şi să-şi bată joc de tine. Gândeşte-te acuma ce duşmani ţi-ai făcut în ultimul timp…

…Ştii că ai dreptate… Lasă că-i arăt eu lui „tormozu” ‘cela de Costea… Auz, mulţumesc şi… scuză-mă că te-am acuzat pe nedrept… spuse franc Radu, lovindu-l amical cu palma pe umăr.

Nu-i nimic… Haud semper errat fama (nu întotdeauna zvonul greşeşte), zise Andrei enigmatic, după care-l părăsi pe aşa-zisul prieten, lăsându-l mască pentru moment.

…Andrii şi cu varianteli lui… replicase în şoaptă tânărul Trofin, pregătindu-se să se războiască cu nevinovatul Costea.

Acele afişe ilustrau următorul cadru: Radu stând pe un fotoliu şi ţinând-o în mâini pe Greta. Până aici, nimic ieşit din comun. Dar, schimonosind zâmbetul tânărului, transformându-l într-un rânjet grotesc de satisfacţie, mărind expresia de uşoară repulsie a mâţei, care, plictisită, vroia să se elibereze din încleştare şi, accentuând nefericitul fermuar descheiat de la şort, imaginea devenea monstruoasă, deocheată şi datorită imaginaţiei nelimitate a oamenilor – chiar o mărturie a zoofiliei lui Radu (?).

XI

Deasupra, de cer atârnau câţiva nori albi şi gri, parcă împăiaţi cu puf, iar razele jucăuşe pătrundeau eşalonat printr-un frunziş avid de o asemenea ploaie de lumină. De la depărtare, era o mirifică privelişte, de-o armonie şi-o puritate atmosferică care, îmbinată cu candoarea unui om secătuit mintal şi spiritual, constituia un blam la adresa lumii convenţionale.

Dar o fâşie densă de rază solară stăruia asupra unei oarecare permanentizări, poticnindu-se de asfaltul rigid de la doi metri mai în faţă de Petru. Aceasta îi absorbise bărbatului privirea, ademenindu-l într-o ludică halucinaţie. El vedea doar acel fascicul de lumină aproape imaculată şi tot mai puţin diafană. Dinspre mişcarea iniţial haotică şi hipnotizantă a particulelor de praf, aflate sub reflectorul luminii şi care-ţi dădeau o senzaţie de aer îmbâcsit, de năduf, i se năzări un fenomen miraculos. Atomii cenuşii se îngrămădeau, a-i zice ordonat, formând nişte litere parcă scrise de mână, nu tocmai citeţ: dincolo.

„Cine? Ce?”, tresări glasu-i lăuntric, în timp ce o uşoară adiere dispersase acele elemente temporar inerente. „Iartă-mă… Izbăveşte-mă…”, îşi continuase gândul, odată cu reordonarea punctelor din aer: aştept.

Şi raza se stinse, la adăpostul unui cumulonimbus rătăcit.

„Doamne Dumnezeule… Dar nu, nu poate fi el… Cine sunt eu ca să-mi vorbească însuşi Domnul? Sunt un nimeni… Dar, poate Lorena… mă cheamă la ea?.. Oare m-a iertat?..”, podidindu-l lacrimile: „Ce nemernic am fost… Ce nemernic am rămas!.. Ce urât m-am purtat cu ea… cu Andrei…”, apoi luându-se-n mâini: „…e numai vina mea… eu n-am să mai fiu o piedică! Lasă… să-şi trăiască viaţa…”.

Acestea fiind spuse în gând, se ridică, mai mult dibuind pavajul, decât sprijinindu-se de el. Înălţă fruntea, îndreptă spatele, după ce îşi şterse genunchii. Aranjându-se, privea în gol. Răsucindu-se pe călcâie, se pregăti să păşească, dar rămase o clipă inert, observându-şi umbra proaspăt creionată. Apoi o porni înverşunat la drum, cu paşi apăsaţi şi-o mână-n buzunar, gândind în glas: „Măcar acum… să nu ţin umbră pământului…”.

XII

Andrei ajunse acasă şuierând a extaz. Jubila din cap până-n picioare şi nimeni nu era să-l admire. „E pierderea lor…” îşi zise, trântindu-se încălţat şi îmbrăcat pe canapeaua din camera de zi. Se răzbunase! Dar parcă nu-i venea să se despartă de un hrănitor şi adesea insesizabil sentiment de invidie, cu care practic crescuse atâţia ani de zile. Da, l-a invidiat pe Radu pentru succesul şi priza acestuia la public, încât devenise frustrat, motivând că dânsul îl eclipsase dintotdeauna. „Dl Trofin e LOSER!.. El nu ştie că viaţa e o junglă… şi că într-o junglă câştigă CEL MAI PUTERNIC!” reflecta Andrei într-un mod pretenţios. „Şi, acuma… ce vor oamenii puternici?” se autointeroga, înfruptându-se dintr-un strugure cu boabe negre, măşcate. „Mai multă putere!..” mârâi fără să realizeze că visa cu ochii deschişi şi că adevărata putere constă în „a şti că poţi distruge pe cineva, să n-o faci, şi acela să nu ştie” (M. Preda, Cel mai iubit dintre pământeni).

Dar asemeni tuturor visărilor, acestea nu au hotare şi uneori mai şi prevestesc câte ceva:

„Îi datorez tatălui meu extrem de mult şi… chiar sper să i-o plătesc (sau să mi-o plătească) la un moment dat pentru toate…” cugeta într-un asemenea hal, pernicios sieşi chiar, atunci când Petru pătrunse dinspre antreu în camera de zi.

Scoală-te, blegule! Nu şedea întins ca un porc, îl întâmpinase cu dispreţ şi dezgust părintele.

Aa, tată… Eu doar… se înjosi flăcăul cu o voce mieroasă, ştiind că, vorba lui Lăpuşneanu, „acel cap aplecat, sabia nu-l taie”.

Hai, nu te apuca să pişi ochii!.. (oops, reamintise de fapta damnabilă, fiind nevoit să schimbe tonul, căci privirea îmbourată a lui Andrei dădea de înţeles că pierduse din startul fulminant şi cutezant).

Uite aici, actele de care nu mai puteai… pe care deja le-am semnat…

…

Ce taci?! Nu eşti mulţumit?.. se răsti Petru.

Eu… niciodată nu ţi-am cerut să…

Hai, nu mă prosti (chiar) în faţă!.. îşi întoarse gura acrită, scuipând în parchet. Veneai la mine şi-mi ziceai că… fiind în pragul majoratului… aveai nevoie de viză de reşedinţă în capitală… să-ţi faciliteze găsirea unui job pe lângă facultate… se maimuţări, gesticulând şi strâmbându-şi gura de tot.

Poate ş-am spus, dar… bombăni tânărul.

Atâta-ţi spun: …Păcatele părinţilor… sunt moştenirea copiilor… şi plecase, flutârând scurt din încheietura mâinii a pagubă şi lehamite.

Tatăă… Taatăă!.. Unde te duci?! Nici te gândi să… dar Petru trânti uşa, iar Andrei se pomeni peste un timp cercetând documentele.

XIII

Dovada (dintr-o noapte nefericită de toamnă secetoasă) şi folosirea ei (şantajul) erau doar un mijloc pentru a-şi atinge scopul… Dar, oare (întotdeauna) scopul scuză mijloacele?..

Cercetând până la epuizare nişte hârtii de care multă lume e obsedată, îl cuprinse o senzaţie de vomă şi un sentiment de secătuire. Acele foi ştampilate şi semnate trebuiau să-l convingă că are tot (ce-şi putea dori), când de fapt nu (mai) avea nimic. „Ai grijă ce-ţi doreşti…” suna o vorbă înţeleaptă, de care puţini iau seama.

Rupse tempo-ul senzaţiilor date cu încetinitorul şi se pomeni dornic nevoie mare de a îmbrăţişa panorama de după fereastră. Deschizând în lături geamul, se potoli, pentru că acum avea la discreţie cu mult mai mult aer decât credea că îi trebuie.

Deveni martorul unui fenomen meteorologic pe care-l contemplase minute-n şir. Ar fi vrut să admire ploaia la nesfârşit, exact atât cât sufletul i-o cerea, dar… ploaia era rece… deşi stropii se prelingeau cu naturaleţe şi fără grabă de pe ramurile copacilor, iar picăturile minuscule ce cădeau din cer mai mult mângâiau solul, decât îl loveau… totuşi, ploaia era rece, iar el – un corp fierbinte… Ar fi îngheţat dacă ar fi zăbovit mai mult, dar, în schimb, şi-ar fi depăşit limitele, condiţia umană…

„Asta e… Errat humanum est (a greşi e omeneşte)…” şi aţipise, cu capul pe braţe şi braţele pe pervaz.

XIV

…A lot of water has run under the bridge (multă apă a curs sub pod)… cam aşa, vreme de zece ani, răstimp în care Andrei a pus în practică zicala: „cum îţi vei aşterne, aşa vei dormi”, ştiindu-se că nevoia te învaţă să te descurci singur.

Depăşise cu greu, dar depăşise şocul morţii tatălui său.

Şi-acum îşi aduce aminte, cum a tras cu urechea la o glumă sadică a criminaliştilor: „Ce inventiv a fost ăsta… n-a avut un scaun potrivit… s-a dus în grădină… a tăiat aproape de tot pilonii din lemn ai unor bârne, cică, erau nişte paralele… a prins funia de o ramură groasă de deasupra, s-a urcat în copac, a strâns ştreangul de gât şi a pus picioarele pe paralele crezând că e la schi alpin… ha-ha-ha… şi-a căzut în avalanşă… ha-ha…”. După care unul din ei a continuat: „Uită-te şi tu la biletu’ ăsta de adio… zice că… a urinat-o pe soţia sa în noaptea nunţii… ha-ha… şi aia l-a părăsit… şi, când nevasta a dat ortu’ popii, îi pare rău că n-a fost alături de ea… că o înşela cu alta… ha-ha…”.

…Fusese o perioadă dădăcit din milă de Veronica, până finisase studiile de designer şi se angajase la o firmă (pe atunci) modestă. Muncind asiduu a început să prospere şi, din prima sumă consistentă pe care a agonisit-o, şi-a cumpărat o garsonieră temporară, lăsând în paragină vechiul apartament. Între timp, şi-a întemeiat o familie: o nevastă frumuşică şi un copilandru nărăvaş, la care ţinea extrem de mult. Ce mai, şi-a edificat o nouă viaţă.

Într-o seară, Andrei se întoarse extenuat din oraş. Aruncă sacoul pe unde nimeri, atârnă servieta în cui şi înaintă legănat către Ana. Soţiei sale i se prefigura o paloare sumbră, urmând să rămână mută şi nemişcată.

Au zis că boala vine de la nervi… că e, deja… cronică… şi, ereditară… cuvântă somnolent bărbatul, de parcă-şi vorbea sieşi, apoi, zărindu-l pe micul spion de după colţul uşii: Vin’ pân’ la tata… (aşezându-i-se pe genunchi:) Pe el, imediat trebuie să-l salvăm… şi Ana confirmă printr-o îmbrăţişare în grup.

Cât timp au stat astfel împreună, copilul s-a cam plictisit, femeia s-a abţinut să lăcrimeze, iar pe Andrei l-a preocupat un gând: „De ce EU?.. De ce EL?! Cu ce a greşit el?..”, realizând că păcatele pot fi uitate, pot să nu fie iertate, dar… uneori se mai şi moştenesc.

(Chişinău, noiembrie 2006; aprilie – iulie 2007)

IOAN MISCHEVCA

P.S. Foarte rar îmi aduc aminte ceea ce visez (deci, nu sunt sigur că am vise). Obişnuiesc să dorm adânc. Le mulţumesc prietenilor Al. U. şi A. Ţ. pentru că mi-au relatat în detalii câteva din visele lor.