ECOUL * revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală

După câteva zile de ploaie deasă şi caldă, în dimineaţa aceea de florar ceaţa năvăli dinspre izvoarele Jiului Ardelean în pânză groasă, întunecând . Parcă strâns de gât, am tăiat intersecţia nepermis, prin mijlocul ei, ferindu-mă de maşini mai mult după auz şi am grăbit pasul pe strada Dacilor, în sus, către Pârleaz. Eram hotărât să urc după zbârciogi, ştiind de la cei vârstnici că, drept semn clar de dimineaţă, ceaţa groasă prevesteşte zi frumoasă, însorită. Totodată, mai sus, întotdeauna ceaţa se subţia, mai trăisem aşa ceva, cândva admiram din Tăietura Cheilor forfotul de ocean în furtună al ceţii de peste vale…

Dincolo de pârleaz, urmând cărarea tăiată dintotdeauna în piatra muntelui, lângă izvor, am cotit-o la dreapta, hotărât, ieşind din ceaţă ca din apă: de pe fes, din barbă şi mustaţă, se prelingeau mereu picături enervante şi de pe impermeabilul meu de munte apa se lăsa, izvoraş pe coada înaltă, din corn, a alpenştocului. Purtam bocanci cu jambiere înalte, din piele, care deja începuseră să se îngreuneze, dar ieşisem hotărât să-mi folosesc muşchii „ca lumea”, să mai scap de toxinele acumulate la ospeţele de Paşti…

Ieşind din ceaţă, am rămas o clipă locului, surprins; în lumina soarelui scăpat peste Parâng mă însoţeau, la fiecare adâncitură sau coamă pietroasă, mulţime de curcubeie mici, mişcătoare, mai bine zis puzderii de culori care se mişcau în adierea brizei pe deasupra păşunii. Le vedeam, încântat, şi încercam să înţeleg fenomenul apropiindu-mă, dar la câţiva paşi în faţă dispăreau, lăsându-mă să pipăi, zâmbitor, bobiţe mici de apă, pe fiecare fir de iarbă, ca nişte perle mărunte, atârnate pe verticală în miliarde de şiraguri.

M-am lăsat păgubaş, nu reuşeam să „prind” nici o boabă colorată…natura îşi are legile ei şi-mi părea rău că n-aveam cu mine aparatul foto… iar oboseala, răsuflarea, încărcate cu apă, aproape că m-au silit să mă aşez pe o cioată veche, cu faţa la soare, să-l primesc în plin, binecuvântându-i căldura.

*

Pe coame, între pietrele mari ale Roşiei şi Leşiei, unde se adăposteşte muşchiul alpin în toate culorile pământului şi unde salca de stâncă, păducelul, măceşul, mesteacănul şi cornul îşi dau mâna ici-acolo să întocmească petice de pădure şi unde câte un jneapăn pitic sau un tufan de ienupăr te împiedică să calci liniştit, când primăvara cântă-n mugurii desfăcuţi şi-n frunzele cât unghia, într-un concert ştiut numai de partea intimă a naturii, apar zbârciogii.

De înălţime cam cât latul palmei, cu pălărie de formă ovoidală sau conică ( de culoare brun-deschis, gălbuie-ocracee până la maro închis, pălărie concrescută ca o căciulă pe un picior cilindric, alb şi gol în interior), această ciupercă este prima care apare în zonă şi cea mai gustoasă dintre toate, o trufanda care m-a atras dintotdeauna şi care, gătită oricum, dar mai ales ca salată, îmi curăţă păcătosul trup de mâncărurile grase şi dulci înfulecate de Paşti şi în toată Săptămâna Mare, cea Luminată…

După ce m-am scuturat bine şi m-am zvântat de condensul ceţii groase, am părăsit cioata şi, ocolind stâna de capre a lui Vâjaică, am început să „ţes” printre pietre şi desişuri după frageda şi gustoasa ciupercă. Ieşeau deja gâze de tot felul şi de la căprărie se auzeau animale pe limba lor, câini hârjonindu-se sau iezi în aşteptarea suptului de dimineaţă. Era senin şi uşor răcoare, o zi în care e bine să te simţi cu fruntea lipită de Cer. De curăţenie, după zile de ploaie, aerul crepita uscând repede în jur şi soarele cânta în aburii vii, plăcut mirositori. Erau flori de măceş şi mălaiul-cucului, iar jos, în covoarele mari, de păşune, gălbenele şi păpădii, viorele şi alte flori multicolore se scuturau de umezeală şi trimiteau miresme dumnezeieşti către albine şi alte insecte.     M-am oprit iarăşi, căutând o cioată zvântată, de scaun.

Mi-am scos impermeabilul şi l-am prins sul pe cătărămile rucsacului, apoi am desfăcut capacul de la bidonul milităresc şi am pornit în căutarea unui susur de apă ca un ţârâit, în stânga. Erau mai multe izvoare mici, se chinuiau să scoată apă minunată prin crăpături care abia se vedeau în stâncile „vrăjitoarelor” Leşia sau Roşia, după câte spuneau legendele…

Am gustat apa care se prelingea pe o rădăcină cât degetul mic al unui copil; era cu gust sălciu, ca al frunzelor fragede, adică şi uşor acrişor, parcă trecută prin petalele florilor de primăvară, o beam cu înghiţituri mici, analizând.  Totodată, rotindu-mi privirile,  vedeam partea de sus a masivului Parâng… că, în rest, ceaţa acoperea totul, era un ocean forfotitor, ca un lapte cenuşiu, în clocot.

*

Dacă ţii coama Leşiei de la Curmătura lui Boantă spre cea a lui Şopârtoc şi menţii, în deplasare spre vest, aceeaşi linie având ca ţintă vârful Roşia, dai  peste un obstacol spectaculos, de netrecut: Cheile Roşiei.

Uriaşa tăietură, ca din barda vreunui titan din tărâmuri de legendă, desparte cei doi munţi şi lasă loc de trecere pentru pârâul care adună toate izvoarele de la nord-est la nord-vest, adică din Avrămoani, Arsuri şi Prislop, până spre Cioaca Morii, peste poiana lui Stancău.

Cum vremea se arăta a fi cu faţa spre vară, şi florarul se juca plăcut cu toate ale lui, după ce mi-am umplut bidonul cu apă, de la ţuţurul cel natural, am început să adun zbârciogii… pe care un înaintaş al nostru îi denumea, parcă, pupi şi ştia cu adevărat să-i preţuiască.

Urmăream, cu un ochi printre pietre, ciupercile crescute pe smocuri de muşchi sau de frunze îngrămădite-n crăpăturile stâncilor de furtuni, iar cu celălalt puzderia de auşei, pituluşi sau minunele, scatii, piţigoi, cinteze sau mierle care-şi lucrau cuiburi prin găuri calcaroase sau prin desişurile prin care abia-abia treceam.

Totodată, călcam cu mare atenţie să nu lunec în stânga sau dreapta: se deschideau prăpăstii de zeci de metri şi, când priveam vârfurile fagilor sau molizilor de sub stâncării, fiorul de frică de pe şira spinării mă obliga să fiu din ce în ce mai atent.

Am trecut pe culme, până la crevasa de deasupra Peşterii Vacilor… şi-acolo, ce să vezi? Pe muşchiul gros ce înveleşte adâncitura ca o covată, pe margini şi până în partea de jos, zbârciogii îşi iţeau pălăriile filigranate, maronii; alţii, maturizaţi cu o zi-două mai devreme, păreau pete albe cu picioarele lor tubulare, ca într-un desen de copil. ..

Cu toate că soarele începuse să bată cu putere (treningul şi bocancii se uscaseră, deja), am rămas cu tot echipamentul pe mine şi, sprijinindu-mă în „alpenştocul” meu cu coadă de corn îndreptat în foc, am călcat în inima crevasei culegând preţioasele, gustoasele trofee… Din când în când, în faţă, peste tăietura, hidoasă, uriaşă a Cheilor, priveam şoimii rotitori de deasupra Peşterii Focului, ce-şi arătau prin ţipete ascuţite dreptul la stăpânire.

*

În căldura sfârşitului de florar, după iernile cu zăpezi mari şi îngheţuri puternice, când nopţile sunt calde şi ploioase, ceaţa vine peste văi ca de niciunde şi cenuşiul lăptos domină autoritar dimineţile, umezind păşunile şi năclăind totul, inclusiv respiraţia.

Sus, urcând deasupra ceţii şi bucurându-te în soare, uiţi că tăieturile Cheilor sunt umplute nu cu lapte, ci cu acea lăptoasă ceaţă care te îndeamnă, parcă, la un înot fantastic… unii au şi păţit-o, au călcat în golul tăieturii şi destinaţia înotului a fost, vezi bine… lumea cealaltă!

Dar cine să se teamă, când ziua fremăta-n frumuseţe de vis cu al treilea ochi în soare şi când fâşâitul ceţii era acoperit de voioşia insectelor de tot felul şi de zborul neostoit al păsărilor mici? Şi-apoi, când urci prima dată, după luni de zile de fremătătoare aşteptare, orice pericol ţi se pare mai mic… cerul mai aproape şi toate cele din jur mai frumoase, mai bune şi mai aproape de tine…

*

Muşchiul verde a fugit cu tot cu picioarele mele, pe neaşteptate; apa de dedesubt, după atâtea zile cu  ploaie, poate şi puţină gheaţă rămasă din iarnă, au transformat crevasa într-o pârtie de bob, mortală, pe care eram singurul concurent. Sacoşa din stânga mi-a zburat aiurea, iar trânta luată  m-a făcut să nu pot folosi câteva secunde alpenştocul din mâna dreaptă. Alunecam din ce în ce mai repede spre buza prăpastiei, târând pe toboganul crevasei muşchi şi pietre mărunte, toate băltite.

Am realizat pe loc: încă două-trei secunde de alunecare şi urma zborul… un zbor final, de vreo sută de metri, până jos, în firicelul de apă al pârâului Roşia, zbor spre…

Alunecam pe burtă, cu picioarele înainte,  şi ştiam că trebuie să-mi opresc imediat căderea. Am încercat să lovesc, să înfig pioletul în stâncă, dar degeaba… mai aveam câţiva metri până la tăietura verticală, când, disperat, am lovit cu ciocul pioletului după un colţ mai răsărit de stâncă, l-am înfipt cumva acolo şi, cu o forţă pe care nu mi-o bănuiam, m-am aruncat spre stânga, afară din crevasă, spre loc mai uscat.

E drept, saltul mi-a reuşit… numai că, dacă e să ţi se întâmple…

Desfăcându-mi larg picioarele pentru a frâna cât mai mult alunecarea, am nimerit cu ambele, şi cu partea dorsală, într-un măceş zdravăn, crescut printr-o minune acolo, care, cu ţepii lui neiertători, mi-a îngheţat orice mişcare; dar cine să se plângă de înţepături, chiar dacă erau cu zecile?

M-am „extras” dintre ţepii binecuvântatului măceş cu toată grija, folosindu-mi unghiile rupte de la mâna stângă şi trăgându-mă pe coada alpenştocului înţepenit, palmă cu palmă, până la ciocul de stâncă, de care m-am prins cu nădejde, mulţumind cerului…

*

Pe tăpşanul din faţa colibei lui Vâjaică am fost nevoit, vorba cuiva, să mă „îmbrac în pielea goală” şi să mă întind pe o pătură aspră, momârlănească. Doi dintre câinii săi, rămaşi la ocoale, priveau cam cu mirare la căprarul care, cu acul trecut prin foc într-o mână şi cu penseta de scos căpuşe în cealaltă, mă „doftoricea” fără milă, scoţând spinii prelungi şi dureroşi de măceş din pulpele şi fesele însângerate. Apoi, dintr-un borcan cu alifie făcută numai el ştia din ce, a scos, la urmă, unsoarea binefăcătoare, care mi-a luat durerile „cu mâna” parcă…

Totuşi, mai scânceam din când în când, „să-mi dau importanţă”, vorba lui, ceea ce  l-a făcut să scoată pe gură o cugetare care m-a făcut să tac mâlc:

-  Dacă atâta minte câtă ai era distrusă de-o întâmplare şi făcută terci, în Chei, nu mă mai mir de nimic în lumea asta; în definitiv, între întâmplare şi noroc numai puterea lui Dumnezeu se poate aşeza. Şi-acum gata, echiparea, c-ai început să te înroşeşti de-atâta soare, şi tare mi-e c-o să sari din lac în puţ. Să intrăm şi să gustăm caş proaspăt şi jântiţă, iar dacă eşti cuminte şi nu mi te vaiţi ca muierile, ţi-oi da şi-un păhărel de ţuică, chiar dacă pentru asta s-ar putea să-mi pară rău, că până la pruna nouă mai este…

Şi m-am „conformat” pe dată, în timp ce admiram fuga unor fuioare de ceaţă către niciunde şi cum râdeau în soarele florarului, vesele, văile Jiului Ardelean, ale Roşiei şi Bolii, clădirile „clătite” în ceaţa aceea groasă, din Petrila şi Petroşani, până… hăt! la intrarea în cheile mari ale Rhabonului şi până la copacul care-n acel an avea să facă lalele, până la Tulipan, adică… 

IOAN DAN BĂLAN