ECOUL * revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală

Ca un vînt ce-şi poartă frunzele de colo-colo a ajuns şi la Râşori revoluţia.Primăria era goală,căci tovarăşul Turcu fugise la judeţ, iar cei împreună cu care călărise el satul stăteau ascunşi.Primii care au ocupat clădirea primăriei l-au ales pe al lui Nodurel, tractoristul, preşedinte.El se numea preşedinte al unui front de salvare.După ei au venit alţii şi au început să se certe.Cică, ei n-au nimic cu domnul tractorist, dar tot ăştia cu patru clase să-i conducă ? Ce să salveze Nodurel ?

A doua zi a sărit satul şi i-au dat pe toţi afară, lăsându-i, înăuntrul primăriei doar pe preot şi directorul şcolii.

- Părinte, zvârle mătura pe fereastră, i-au strigat părintelui Arsene, după ce au închis bine uşile.

Apoi au demolat ceapeul, luînd fiecare, pe apucate, ţigle, scânduri,animale, cine se dovedea a fi mai tare, ăla pleca acasă cu câte ceva.Cel mai câştigat a fost al lu Pisică :

a deshămat caii de la căruţa preşedintelui şi i-a dus la el în curte.

În zgomotul ţiglelor încărcate în căruţe, în zbieretele animalelor ce se lăsau cu greu duse spre sat, se prăbuşea o lume.Ceapeul, care-i obligase timp de patruzeci de ani să muncească la grămadă, trebuia să dispară şi ei îi grăbeau sfârşitul, aruncându-se asupra lui ca asupra unei prăzi.

Când am ajuns la grajdurile ceapeului, fusese luată fruntea şi m-am ales doar cu o viţică, pe care am dus-o acasă şi i-am pus numele Alunea.

I-am dat acest nume amintindu-mi că, în urmă cu mulţi ani,chiar pe vremea înfiinţării colectivului, avusesem o vacă pe care o chema astfel.Încă mai erau anii când pe câmp nu apăruseră tractoarele,când ţăranii îşi chemau animalele cu nume de alint, pentru că vita şi nu altcineva îl ajuta pe om să-şi ducă propiul jug de truditor al pământului.

Era o lume, dipărută acum, care punea preţ mai mult pe stâmpărarea inimii decât pe îmbucătura de pe masă şi la lumea aceea aş vrea să mă întorc, în cele ce voi spune de acum încolo.

Cine poate şti când trăim cu adevărat ? Viaţa se întinde ca un arc între primii ani ai omului şi bătrâneţea sa ca un pod peste pustiu, încât uneori, te întrebi dacă nu cumva e un vis din care urmează să te trezeşti.

Pe la doisprezece ani începusem să învăţ rugăciuni şi cântece de la buna dinspre tată, bunica mea oarbă, mitanca. Seara, înainte de culcare,în odăiţa sa strâmtă şi joasă, cu sclipiri de candelă, cu mărul în dreptul ochiului de geam, buna îşi spunea de fiecare dată rugăciunea şi eu murmuram după ea.

Vocea sa domoală venea spre mine din întuneric, cobora pe razele de mătase ale lunii, ce picurau în geam printre crengile de măr, se strecurau în suflet mângâietor, ca o pace…La masă, înainte şi după ce isprăvea de îmbucat, îşi făcea de fiecare dată cruce, spunând :

-Mulţumesc lu Dumnezeu, drăguţul, că ne-a dat pâine şi apă…

Iar, în ultima vreme, de când apăruse în sat colectivul, adăuga:

- …şi arză-i-ar focul pe comunişti !

Dar cântecele sale şoptite n-aveau nici o legătură cu comuniştii ori cu ceea ce se petrecea în sat. Nu cânta despre ţăranii întorşi de pe front, nici despre anii de secetă şi foamete, nici despre cum se ascundeau oamenii prin păduri, de teama comisiilor de lămurire, pentru intrarea în colhoz. Nu, căci toate acestea erau ale oamenilor, pe când îngânările bunei păreau a fi aduse din cer. Erau cântece vechi, bătrâneşti, auzite de la străbuni, cântece despre flori, păsări şi altele, despre ape şi vietăţi, despre începutul lumii şi mie mi se păreau că aceste rostiri melodioase seamănă foarte bine cu rugăciunile.

Venind de demult şi de departe, ele nu mai erau înţelese celor de azi şi de aceea nici nu plăceau celor ce le ascultau.Ba mai mult,când am început să cânt în ogradă ceea ce mă învăţase buna, cei ai casei îmi cereau să încetez, sub diferite motive – că ne-aud vecinii, că nu-i las să se odihnească şi câte altele. Fraţii mai mari m-au ameninţat cu bătaia, iar tata mă înjura deseori de soarele mamei, ceea ce nu mă supăra pentru că la el înjurătura putea fi sudalmă şi mângâiere, deopotrivă.

M-am bucurat când am fost trimis pe câmp, cu vaca , la iarbă, puteam cânta fără vreo grijă, dar n-a fost aşa.Eu cântam, ţinând-o pe Alunea de funie, care părea că mă înţelege, însă ceilalţi de seama mea, veniţi tot cu animalele la iarbă, se uitau la mine urât.Într-o zi, pe când mă aflam lângâ cimitirul satului, au venit unii şi m-au bătut cu beţele, pe motiv că fac gălăgie şi s-ar putea scula morţii din morminte.

Acasă m-am plâns dar fraţii mai mari m-au privit de parcă nu fusesem bătut suficient, mama a spus că aşa-mi trebuie, apoi tata m-a înjurat de soarele mamei.M-am dus la bâta dinspre tată.

Din ziua în care orbise, bâta dinspre tată, nu mai ieşea aproape deloc din casă.Stătea în vârful patului, lucra, se ruga,cânta încet.Mama nu o credea că nu mai vede,spunea despre ea că doar se preface, pentru a o lăsa singură cu treburile gospodăreşti.Chiar bâta, când cineva o întreba dacă vede, îi răspundea :

-Văd ! Văd o lumină…

Aşa că nu ştiai ce să crezi.În jurul său era ceva sfânt.În odaia ei plutea parfumul liniştii.

- Băiete, mi-a spus bâta după ce m-a ascultat, dacă omul ar fi apă, ar avea două maluri.Malul ăsta pe care stai tu acum este malul cu zbucium, dar mai este un mal, malul cu flori.Treci dincolo, pe malul celălalt…

- Cum ? Cum să pot trece ? am întrebat.

- Înstrăinează-te ! mi-a răspuns ea.

Am înţeles atunci că n-ar trebui să merg pe câmp, împreună cu alţii, ci singur, şi aşa am şi făcut.

Cutreieram păduri îndepărtate şi cântam nestingherit sau vorbeam cu vaca în timp ce mă oglindeam în ochii ei mari, gândind că dacă există cumva un soare al mamei aşa ar trebui să arate, ca Alunea : blând şi bun.

În preajma puţurilor mă trânteam în iarba înaltă ascultând murmurul apei, apoi, când adormeam, auzeam prin somn tropotul cârdurilor de cerbi.

Sprea toamnă aflasem, poate greşit, cum că aveam voie să intrăm cu animalele în grădina de legume a ceapeului, care, chipurile, fusese culeasă, şi m-am dus acolo.Când m-am trezit cu pândarul călare în spatele meu, lovind cu biciul, când în mine, când în vacă, primul gând a fost să o iau la fugă, dar Alunea nu putea fugi, se mişca greoi.Calul, înjurăturile şi loviturile de bici m-au speriat atât de tare că în fugă mi-am pierdut meşul dintr-un picior şi nici nu m-am putut întoarce să-l caut.

- Nea boală ! Nea pastrama dracului !, striga pândarul de pe cal, lovind cu biciul.

Alergam desculţ prin colţii babei, sub loviturile de bici şi marginile grădinii erau aşa de departe pentru a mă izbăvi, dar nu dădeam drumul vacii, de parcă funia mă lega de animal, precum fătul legat de mama sa prin ombilic. Izgoniţi din grădină şi dincolo de ea, cu calul şi pândarul pe urmele noastre, am dat drumul animalului pe câmp în cele din urmă şi m-am ascuns într-o căpiţă de paie de grâu din apropiere.

Începuse să plouă, dar în căpiţă era uscat şi mirosea a paie de grâu tăiate, a mirişte. Aşteptam să treacă ploaia şi mă întrebam unde o fi vaca. Într-un târziu, când ploaia a stat, după ce am ieşit din adăpost mi-am dat seama că o pierdusem pe Alunea.Bătut, desculţ şi însângerat am ajuns acasă :

- Soarele mă-ti, te duci înapoi să cauţi vaca, n-ai ce căuta în curte fără ea, m-a suduit tata.

Avea dreptate tata, dar eu nu vedeam încotro să mă îndrept pentru a o căuta, deoarece încă nu ştiam dacă Alunea se pierduse ori fusese luată de pândar la obor.Înnegurat, am intrat în odaia bâtei, care m-a simţit, dar n-a spus nimic.Stăteam lângă ea, în tăcere, dar nu-mi trecea ca în alte dăţi.Deodată, buna oarbă a început să cânte :

Auzi ceasul bate unu,

Isai, diridida,

Lunca, drunca, Dunărea,

Trece luntrea şi mi-o ia,

Frumoasă-i mândruţa mea….

Glas tremurat, melodie adormitoare, dintr-o altă lume, vers la început duios, clipocit lin de valuri, apoi la mijloc năvalnic-uliu venind în picaj, iar la sfârşit limpede şi alb-oglindă de lapte.Când buna a încetat, în odaie cânta tăcerea şi sub pleoapele închise am văzut licuricii nopţilor de vară, apoi lumina candelei din bordei, apoi cerul limpede de dinaintea revărsatului de zori.

Am plecat cântând să caut vaca pierdută căci la obor nu era.

Aluneaaaa !…. strigam pe câmpuri, apoi ascultam poate aud vreun muget ca răspuns.Străbăteam potecile ştiute prin câmpuri şi fâneţe, păduri şi în preajma fântânilor.

Unde eşti, soarele mamei ? Arată-te ! ,striga cântecul meu în noaptea care se lăsase pe pământ.

Parcă auzindu-mi strigarea, răsări luna, o lună mare şi rotundă ca o şură de clopot, mângâind cu razele ei de mătase creştetele pădurilor, iarba fâneţelor,ciuturile fântânilor.Era aceeaşi lumină care mă picura în serile de rugăciune, strecurându-se în inimă printre crengile de măr.

Am tot mers călăuzit de această lumină lină şi am găsit-o pe Alunea la puţul din mijlocul pădurii lui moş Stan Tabarac.La bordeiul lui moş Stan am zăbovit câteva zile, ajutându-i la curăţat porumbul de pe ciocălăi, apoi cu Alunea de funie m-am îndreptat spre sat.

Au trecut anii, a murit buna, a murit şi Alunea, dar eu duc cu mine cântecul tăcerii, care te trece pe malul celălalt, de unde adie parfumul liniştii.În felul meu, am rămas un însingurat, printre săteni.Nu odata i-am auzit, fără să vreau, spunând despre mine :

- Mă, Mitan ăsta, când merge pe uliţă, parcă duce o vacă de funie…

GHEORGHE ŞEITAN

Proză scurtă publicată în revista de cultură Steaua Dobrogei, nr. 2-4 pe 2002