ECOUL * revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală

============================

ADELA – un fragment din CARTEA LA CARE LUCREZ (“MINUNATA ADELA”)

MINTEA LUI funcţiona în ultima vreme cu oarecare inhibiţie şi nu-i putea servi la nimic. Nu-i oferea prea multe. Ca şi cum era învelită într-o foiţă de staniol şi aceasta se împuşca din cauza unui scurtcircuit care, deocamdată nu putea fi înlăturat. De când auzise că Valentin a fost reţinut, creierul lui Jan Zigu era excitat, încât, între calificativele pe care şi le atribuia, nu lipseau „nebun” şi „prost”.

S-ar duce să stea de vorbă cu Nae, dar bănuia că Faraonul nu era străin de dispariţia lui Valentin. Încerca să fie indulgent cu vârsta aceluia, însă nu-i înţelegea dorinţa permanentă de a linge mâinile şefilor, fiind rând pe rând primar, preşedinte de C.A.P., director. Funcţiile de conducere îi deformaseră viaţa într-atât de mult, că nu se deosebea de o dare de seamă sau de un plan de măsuri. El respira normal în atmosfera de ipocrizie, trădări, mediocritate din sfatul popular şi secţia de învăţământ, avea o dragoste de doi bani faţă de   soţia lui pe care o dorise ca pe ordinul muncii clasa a III-a. Jan Zigu se gândi şi la cariera lui ratată şi deveni grav. Se apucă să formuleze mai multe scuze, dar se lăsă păgubaş. Nu ştiu dacă voi mai fi vreodată un medievalist. Unde să prezinţi o lucrare, unde să o publici? Mi-au cerut să depun legitimaţia de intrare la Arhivele statului. N-are el ocazia să ajungă mucenic precum ochelaristul.

—Jane, cine dracu au fost goţii ? îl întrebase Adela într-o zi.

Era 12 aprilie. Fusese cu mama ei la biserică, având un parastas. Prea multe explicaţii nu-i putea da, fiindcă ea nu avea răbdare să asculte până la capăt. Totuşi îi spusese, însoţind vorbele cu mişcări verticale ale palmelor ca să-i ţină atenţia trează, c goţii erau un popor de neam germanic, oameni cu părul blond şi cu ochii albaştri, cu tenul alb, poate cu pistrui, care au ajuns în acest ţinut după anul 200. Fiind barbari, persecutau din punct de vedere religios populaţia locală creştină, care îşi ţinea slujbele în biserici de lemn sau de zid.

—Sava era got creştinat ?

Îi spusese că Sava a fost numit gotul, pentru că ţinutul de la Curbura Carpaţilor până la Dunăre era numit Goţia de către cei din Dobrogea de astăzi, adică din Romania de atunci. Băştinaşii daco-romani erau numiţi şi goţi.

—Cum s-ar spune, Sava a fost un fel de bădilean de-al nostru.

Se poate crede şi asta. Oricum, un creştin care a murit pentru credinţa lui. A fost înecat în râu, la ordinul unei căpetenii barbare .

—Avea 38 de ani, săracul, a spus Adela, cât Eminescu .

Aproape, dar mai mult decât Bălcescu. I-au legat un lemn în spate şi l-au pus cu faţa în jos în apă.

—Cât au suferit strămoşii noştri pentru libertate, zău că mă apucă damblaua, Jane.

Au suferit, îi explicase el, deoarece au devenit creştini de la început şi s-au confruntat cu necredincioşii timp de 1500 de ani.

—Când a fost asta cu Sava ? mai întrebase Adela .

În ajunul Paştelui din 372. La Biblioteca Institutului de Teologie, Jan Zigu citise de câteva ori actul martiric. Originalul fusese scris în limba greacă, o dovadă certă a mediului lingvistic elevat în care lucrau preoţii geto-daco-romani din Dacia carpatică.

—Unde mă-sa au dispăruţi goţii ?

Jan Zigu i-a spus că ei erau nomazi. Chiar şi cultul lor religios îl oficiau în corturi. Deţinând forţa militară, din rândul lor erau numiţi dregătorii. Parte din ei s-a amestecat cu populaţia sedentară. Războinicii au fost alungaţi în sudul Dunării de alţi barbari, şi tot aşa, încă şapte-opt sute de ani.

Explica. Era fericit că explica. Nu se oprea. Ar fi prins puteri simţul ridicolului, senzaţia că vorbeşte pereţilor. Îşi exersa talentul de profesor cu mijloace non-verbale. Adela trebuia să vadă în munca lui ceva serios şi să nu-i mai reproşeze că a umplut casa cu documente şi cu cioburi. Ea stătea în pat greceşte, îşi întindea crema nutritivă până intra în piele, îşi pieptăna părul cu tot felul de perii. Ce ştia despre ea? Foarte puţin. Problema căsniciilor este ignoranţa. În fiecare familie există necazuri şi numai dacă ai avea o forţă supranaturală să le aduni pe toate ai putea întocmi statistici şi clasamente.  În familie oamenii se reped unul la altul şi spun, provocaţi de tensiune şi de rutină, tot felul de lucruri rele, în familie se fac afirmaţii şi aprecieri pripite, exagerate ; din această cauză lucrurile încep să scape de sub control. Mai bine s-o lase în pace cu stângăciile şi inocenţa ei. De exemplu, Adela renunţa foarte greu la vechituri, la obiectele care deveneau inutile şi obositoare prin locul pe care îl ocupau fără rost. Ar fi vrut să mai cumpere un şifonier în două uşi, cele existente erau pline cu fuste, rochii, uniforme şcolare, jachete, scurte din vinilin, prin care moliile şi igrasia dădeau iama, cu tot mirosul nesuferit de naftalină, de pelin şi de frunze de nuc. Nu se îndura să arunce nimic, să le dea foc sau să le dăruiască, le scotea la aer şi le aşeza din nou în dulapuri, iar larvele de molii se apucau de treabă. Încercase să înţeleagă modul ei de gândire care o ducea la o atitudine părtinitoare faţă de obiectele altei vârste. Lipsa de spaţiu încerca să-şi spună cuvântul. După părerea Adelei, lucrurile lui ocupau cel mai mult loc în casă. Din cauza teancurilor de cărţi nu putea şterge praful, nu putea aranja vazele de flori şi milieurile, într-un cuvânt ele erau motivul dezordinii. „N-ai vrea să duci în pod piesele astea” îl întrebase, referindu-se la nişte fragmente de vase de lut, la o fusaiolă, o râşniţă de mână, un vas-fructieră miniatural şi câteva bucăţi ceramice descoperite de curând. Erau expuse într-o vitrină în care Adela ar fi vrut să pună un serviciu de cafea şi unul de vin, un set de tacâmuri inoxidabile şi, bineînţeles, nişte milieuri. De cea mai valoroasă descoperire a lui, toporul de luptă de tip Ţufalău, datat din epoca bronzului, îi lega pe amândoi amintirea întâlnirii cu directoarea muzeului de istorie din Capitală, care, văzând-o pe Adela, exclamase : „Înfăţişarea ta confirmă faptul că în zona Buzăului au trăit două sute de ani goţii”. Adela nu o luase ca pe un compliment. La întoarcere îl întrebase : „Adică sunt nasoală, nu ?” Ce să mai spună ?

Dar nu prezenţa goţilor fusese pasiunea de student a lui Jan Zigu, ci dovedirea existenţei neîntrerupte a carpilor pe Valea Buzăului. Îi explicase Adelei că aceştia formau o populaţie de origine geto-dacă, rămasă în afara stăpânirii romane. Maxima înflorire a civilizaţiei lor s-a produs în secolul III. Numele lor vine de la Carpates-Carpaţi. Aşezările erau situate atât pe înălţimi, cât şi pe terasele apelor. Au convieţuit cu goţii şi, în cele din urmă, i-au creştinat. Ca student îşi petrecuse 2-3 ore pe zi aşezat pe scaun, cu un caiet în faţă. Avea un scris înghesuit, tăia cuvinte şi propoziţii întregi cu mai multe linii, apoi le punea în paranteze. Întindea cerneala. Desenele făcute cu creioane colorate bine ascuţite erau plăcerea lui. Desenase cele 20 de piese ale unui cunoscut tezaur din secolul V descoperit la Bădila. Liniile sunt atât de fine, culorile atât de vii încât simţea cerceii, pandantivele, inelul, aplicele în formă de floare, catarama cu almandine şi lănţişoarele, ca pe un abur care îl făcea pe Jan Zigu să se desprindă de scaun şi să meargă prin nori. Sub creioanele lui cele 20 de bijuterii din aur pâlpâiau, luceau, se întunecau. O lume de ceaţă iluminată, o izbucnire de puncte şi linii licărind. Participase la şantierele arheologice organizate de Victor Teodorescu şi de Gheorghe Bichir la Gruiul Dării, Gura Nişcovului şi la Coasta Popii.

Era încântat. În vremea studenţiei fusese unul din acele spirite tinere care crescuseră după invazia din Cehoslovacia şi nutrea admiraţie faţă de elementul autohton din geneza poporului român. Profesorii supravieţuiseră epurărilor şi făceau parte în proporţie de 25 la sută din elita cercetării. Era o lume îngustă de vârstnici liberali şi de tineri inteligenţi care se întâlneau în simpozioane sufocante, se contraziceau, polemizau prin reviste, dar organele de partid nu-i lăsau să împingă lupta prea departe. Primul şi ultimul lucru pe care doreau să-l audă  de pe buzele lor era cuvântul adeziune. Se certau ? întrebase Adela. Grozav ! Nu era ceva grozav în asta, ci practic. Fiecare grup avea interese clare la institutele de cercetare, la academie, la reviste, la muzee : grupul de la Iaşi, grupul de la Constanţa şi aşa mai departe. Partidul avea grijă să nu o ia nimeni razna. Cu cât erau mai dezbinaţi, cu atât îi supraveghea mai uşor.

—Tu ce făceai în vremea asta ?

Eu terminam facultatea şi eram repartizat. Lângă părinţi. Mândru, încăpăţânat, independent. Aproape locuiam la muzeu. Era o clădire pustie şi neprimitoare. Am fost nevoiţi să luăm totul de la capăt.

—Totuşi …

Niciun totuşi. Propaganda a început să impună una şi alta, să falsifice, să interpreteze eronat. Cultul personalităţii. Noi făceam acrobaţii mentale ca să controlăm situaţia. Apoi, pe neaşteptate am fost trimis la Bădila.

—În sfârşit. Atunci a dat norocul peste mine, râsese Adela.

Adelei nu-i plăcea să o sâcâie cu prea multe explicaţii, să fie nevoită să asculte dacă nu mai are chef. O ţinuse după umeri câteva minute şi ea îşi revenise uşor, până se încălzise sângele. „Nu-mi place să mă baţi la cap”, spusese în cele din urmă şi Jan Zigu vedea în aceste cuvinte o afirmaţie despre ea însăşi, o recunoaştere a spiritului ei liber şi nesupus. „Cum naiba să accept ce nu-mi place ?”întrebase ea. Închide ochii, îi spunea el, închide ochii şi nu spune nimic. Ea se lăsa moale în braţele lui, capitula în faţa tăcerii calde, în faţa ideii că va veni vremea când el va avea grijă de ea. Crescuse independentă faţă de părinţii şi de sora ei, dar venise timpul să se schimbe. Ne mutăm la oraş, îi spusese Jan. Găsim noi de lucru. La metrou, la „Timpuri Noi”. Vom sta cu chirie până primim casă. Eu voi reîncepe munca de cercetare în timpul liber, tu te vei plimba, vei merge la circ, la teatrul de revistă. Sunt gata să iau în calcul orice variantă, Adela. Nu resping nimic.

Nu era o pornire pripită. Bătrânul Zigu putea reactiva relaţiile cu vechii activişti care aveau fiii în poziţii importante în partid, în miliţie şi securitate. Va începe să tragă sforile, dacă ei doresc asta. Afară mai era lumină, dar ultimele raze începeau să coboare. Un mănunchi de auriu şi purpuriu. A ieşit în curte să vadă mai bine. Turla bisericii, copacii-contururi spectrale, obiecte în flăcări.

_________________

„Fifi“

Un fragment din romanul « Tânărul Veronel » (pregătit pentru apariţie din ianuarie 2008 ), de Gheorghe POSTELNICU

Înainte de Crăciun, vestit de vânturi puternice, căzuse un praf de zăpadă. Nu-mi rămânea decât să aştept vacanţa de iarnă, dacă până atunci … Se făcea seară, dar ai fi zis că ziua abia începe, într-atât era lumina de limpede. La apus se zărea linia cafenie a pădurii, iar spre răsărit dunga viorie ce deschidea poarta colinelor. „Până la primăvară , pustiul nu va aminti de oameni prin nimic. Viaţa e grea şi munca nu o face mai uşoară.”, m-a prevenit Vuţa Dache, blânda mea prietenă. Ochii ei mari, înfundaţi sub frunte îi aduceau o înfăţişare de femeie în vârstă. Dându-i pastilele şi linguriţele cu ceai mamei sale, îi promitea că se va face bine, că va putea merge din nou, dar pentru amândouă era o amăgire care lega sufletele şi gândurile lor. În timpul zilei, bolnava rămânea singură, vegheată de candelă, iar Vuţa venea des, intra în vârful picioarelor şi faţa îi tremura văzând că bătrâna respiră. Detesta să o găsească moartă şi ideile legate de această posibilitate se întortocheau monstruos.

—Mamă, deschide ochii, o ruga ea şi muribunda crăpa pleoapele cât să prelingă o lacrimă, dovadă că sub masca mortuară mai pâlpâia viaţa. Poate ne iartă Dumnezeu, mamă!

Vuţa era sigură că trăia cele mai grave clipe din viaţa ei şi că aceste clipe vor fi nimicite de timpul care va urma.

Emoţia era groasă şi o simţeam pe sub haine, trecând printre ramurile de tuia încărcate cu omăt. Am intrat într-un hol, apoi într-o sufragerie.

—Voicu vine imediat. Când a aflat că eşti în Poeni a lăsat totul la o parte ca să vă întâlniţi.

Parfumul s-a întins pe jos, apoi s-a stins.

—Pot reveni, propun eu, dar, probabil, nu sunt auzit.

—Nici aici nu se odihneşte. Oamenii îl consultă cu privire la succesiuni, litigii şi câte şi mai câte. Se ridică atrasă de zgomotul din camera vecină. Glasul unui copil şi glasul ei:

—Fii cuminte, că avem musafiri!

—Dar, mami, uite cum se lovesc maşinuţele. . .

—Am văzut, am văzut.

—Nu aşa! Priveşte serios.

Femeia de 25 – 26 de ani, o brunetă subţire, lămureşte situaţia:

—Când venim la ţară, Fifi devine dificil.

Vreau să spun ceva, dar nu sunt în stare. Îmi potrivesc fără rost ochelarii. Sticlele sunt albăstrite de cerul care intră prin geam. Violeta Stamate se face roşie la faţă când recunoaşte că dorea să mă cunoască şi şopteşte că soţul ei munceşte mult. De când a terminat dreptul şi a intrat în avocatură se văd numai seara, aşa încât grija casei şi creşterea băieţelului îi aparţin ei, care este educatoare la o grădiniţă din Brăila. Zâmbeşte cu braţul sprijinit de marginea fotoliului, mulţumită de fericirea ei, de viitorul ei, înduioşată de trecutul meu şi al lui Voicu. Copilul intră şi iese, cerând de fiecare dată o altă jucărie: un tractoraş, o basculantă, o maşină de curse. O roată nu se învârte, alta fulează. Camera arată ca o parcare, mă asigură frumoasa gazdă. Fifi are un trening cu alb şi cu roşu şi îmi spune că ţine cu Dinamo, ca tăticul lui. Îmi trece prin minte să plec, dar Violeta nu acceptă în ruptul capului.

Aduce trei pahare şi o sticlă de spumos pe care le pune între noi, apoi ia loc lângă bărbatul ei. El povesteşte cu faţa spre mine, ţinând-o de mână. Îi strânge încheietura. Aflu cum a făcut şase ani de facultate la fără frecvenţă în marele oraş din nordul Moldovei, cum s-au cunoscut ei la Brăila când a început el stagiul la barou. Când termină de vorbit rămâne cu faţa spre geamul larg prin care cade noaptea de la Ostrov la Salcia.

—Dar tu? îşi aduce el aminte, după ce se mai odihneşte. Cum ai ajuns aici?

Îi spun despre institut, despre cercetările ştiinţifice, despre cererea de emigrare, despre aşteptare şi speranţă. El vine în dreptul unei oglinzi mari: este grăsuţ, maturizat, cu cârlionţii uşor încărunţiţi. Buze strânse, ochi depărtaţi. Figura lui de tătar pare acum de mongol. Zâmbeşte şi se încruntă cu un exerciţiu al muşchilor exersat îndelung.

—Demonul care ne seacă puterile este nemulţumirea, îmi comunică el concluzia, adică viteza este inamicul vieţii.

Iată concluzia răsturnată a avocatului de 37 de ani. Spusese asta uşor, ca alunecând pe gheaţă, dar faptul că o făcuse în prezenţa mea putea fi interpretat ca o scuză sau ca mult mai mult? Un sfat? Un avertisment?

—Dorinţa de schimbare este prietenul sau duşmanul conştiinţei? vreau eu să aflu, dar nu nădăjduiesc prea mult. În existenţa prietenului meu nu era posibilă vibraţia şi Voicu reveni la raţiunea lui precisă:

—Sunt puţine ocazii în viaţă când reuşim să cinstim momentele plăcute din trecut şi trebuie s-o facem în stil mare. Da, face el şi mai rosteşte o dată adverbul acesta cu aerul că mă aprobă, deşi nu reuşisem să mai spun nimic.

—Coniac? întreabă Violeta. Acum are un capot de mătase şi spune că vrea să-i facă baie lui Fifi, apoi va încerca să-l adoarmă. Voicu este de părere că cel mai potrivit ar fi un lichior de caise, urmat în tipul mesei, la friptură, de un riesling italian, fin şi sec.

Tânăra familie demonstra că îşi putea permite orice fantezie în satul în care sărăcia era nota dominantă, în care puţini cumpărau o conservă sau un baton de salam, dar Voicu juca într-o notă de prietenie convenţională prin tonul lui de om care începuse să trăiască pe picior mare. Pune în pahare, dă pe gât lichiorul galben din două înghiţituri şi rămâne pironit cu paharul în mână. Bea la repezeală al doilea pahar, după care îl aşază cu gura în jos pe tava chinezească. Se întinde pe canapea şi recunoaşte că îl doare capul, că nici nu ştie când a trecut vara, că nu şi-a găsit timp pentru o plimbare cu barca, aşa, ca altădată. Trecerea de la învăţământ la munca în justiţie s-a făcut într-un fel de scrâşnet de dinţi, asta însemnând confruntare, concurenţă. Actul de justiţie urmează politicul în miezul lui, iar la margini – interesul. I-am făcut semn să tacă, să pot înţelege ce mi-a spus. Tăcând, îşi arăta cu adevărat vârsta de bărbat matur, vorbind, era preocupat de mimică şi de timbrul vocii.

—Nu veniţi la televizor? ne întreabă Violeta, motivând că se transmite nu ştiu ce festival de muzică uşoară. Nu, eu nu stau la televizor decât la întâlnirile sportive, pentru că ele oferă ceva viu şi autentic, fără ficţiune şi regie.

Oricâtă luciditate s-ar fi cheltuit în întâlnirile noastre care ne alăturaseră sufletele încât să stăm, cum stăm acum, cu ochii mărunţiţi în sufrageria luminate de neoane, ceva rezista şi ne separa ca o linie imaginară: siguranţa că în conştiinţa fiecăruia rosese alt vierme, sentimentul că unul fusese admis, iar celălalt respins de societate. Mă ridic şi îi comunic intuiţia mea: aici va fi tot mai greu de trăit şi peste câţiva ani nimeni nu va mai putea pleca, dar Voicu adormise şi zâmbea doar pentru el. Anii care vor veni peste ei îi vor face atât de fericiţi şi el va crede tot timpul că îi ocroteşte şi Violeta va dori să nu le lipsească nimic. Vor trăi picătură cu picătură ca părinţii ei, oameni cu munci de răspundere în oraşul de la Dunăre. Oricum, nu va face o pasiune pentru colega lui, cărnoasă şi blondă, nu încă, deşi îl priveşte cu o curiozitate seacă şi, când stă lângă el în sala de şedinţe, pentru el sunt clipe noi.

Focul din soba de teracotă, spumosul, lichiorul de caise, capotul de 500 de lei, maşina teleghidată, fericirea. Toate sunt acum în Poeni, prăvălite peste noi şi ne acoperă teama, egoismul, înfumurarea. Mă uit la satul Poeni: balta înţepenită, cerul coclit, câmpia dărăpănată, căsuţele din pământ, tractoarele. Copiii care stau dis-de-dimineaţă la coadă la pâine, grijulii să nu piardă bonul, 200 de grame din avuţia ţării.

Ameţeală provocată de vinul alb şi de căldură. Îşi trece mâna prin faţa ochilor. Lumina ochilor îl doare.

—Să mergem afară.

Capul de ceramică neagră iese pe verandă: cel mic a mâncat atât de puţin şi trebuie să-i citească înainte de culcare.

—Voicu?

—Da, draga mea.

—Nu te simţi bine?

—Ba da, mami.

—Mai bine intraţi în casă. Vezi să nu răceşti.

Grădina îşi făcuse un planşeu de vată şi un abur întunecat împrăştia copacii de pe margini. Fusesem de câteva ori la judecătorie în viaţa mea şi îmi făcusem părerea că, în timp ce unii îşi caută dreptatea ani de zile, risipindu-şi agoniseala, alţii merg direct la ţintă. Poate că auzind asta, avocatul căuta binele în aerul nopţii, respirând precaut, ferindu-se de ceva. Vorbind şi mergând cu mine pe uliţă, voia să prindă molecula de libertate pe care eu o regăsisem.

Îmi îmbrăţişez prietenul şi capul lui atârnă greu pe umărul meu. Părul îi miroase a lavandă. „Să nu ne scrii din Canada, lasă că te caut eu.” Este geamătul lui sau cântecul cocoşului? Pomii se clatină, cerul se clatină, întunericul este ca o pastă. Sunt un ratat, un ochelarist aruncat pe o grămadă de rumeguş sau pe o grămadă de ceapă. Pe Valentin Balotă îl cheamă Ion Badiu, pe Ion Badiu – Dumitru Burlacu. Mă uit cum urcă şi coboară cerul, mă uit la mine şi mă urăsc. „Dacă mă năşteam mai devreme cu o sută de ani, poate aveam noroc.” Precum învăţătorul Ilie Manolache sau preotul Dumitru Popescu?

Cerul este negru, stelele sunt negre. Unele se deplasează în sens opus, ca pomii care fug înapoi când ne aflăm în tren. Îmi apăr ochii cu palma de cerul negru, de stelele negre. E miezul nopţii, stau într-un sat mort de pe o planetă care se învârte fără voia ei. Un sat plin de morminte şi de cruci, cu un cimitir de uliţe. Nu mă simt păcălit. Înfrângerea fusese anunţată cu mult mai devreme, încât lumea a avut timp să se obişnuiască. Tineri resemnaţi şi sănătoşi. Bătrâni cuminţi. Fiecare cu porţia lui, cu viaţa lui. Te aşezi în ea, ca într-o zeamă şi e totuna dacă e mai lungă sau mai concentrată.

De pe cer cade un fel de ameţeală. Stelele, viitorul meu.
GH. POSTELNICU