~Florica Mărgărit Stănescu: „Iarna anului 1954“

Frumoase mai erau iernile prin satele şi comunele din împrejurimile Bucureştiului. Dar şi când începeau să se topească zăpezile, greu mai ieşeam fără cizme până la şosea. Aveam numai şase anişori şi mergeam la grădiniţa din comună. Din cauza ninsorii şi a viscolului, nu mai aveam voie să ies din casă.

Grija surorilor mele mai mari era în primul rând să nu ne îmbolnăvim.

Mai văd şi acum tunelul din faţa uşii de la intrarea principală.

Nu mai şuiera vântul, se oprise şi ninsoarea, dar la nici o fereastră nu se putea zări o rază de lumină. În spatele casei şi pe partea laterală stângă, aproape că se vedea pământul. Numai faţa casei era acoperită de un nămete uriaş de zăpadă, de aceeaşi înălţime cu casa, inclusiv acoperişul. Prin tunelul săpat de tata se putea ajunge numai la fântână, unde apa îngheţase doar puţin la suprafaţă.

Mai văd şi acum cum stăteau câteva găini într-o ladă de lemn, cât mai aproape de soba mare de tuci cu plită. Noi copiii cei mici, nu îndrăzneam să coborîm din pat, de teama cocoşului, care în toamnă îl alergase de câteva ori pe fratele meu cel mic.

Tata spunea că va ajunge curând în oală, dacă nu se potoleşte, cocoşul bine-nţeles, dar la cât era de îngheţat…numai de noi nu-i ardea lui.

Trecuse Crăciunul şi Anul Nou şi mama nu putuse să se întoarcă de la Buzău, de la bunici. Trei săptămîni a ţinut-o viscolul departe de noi.

Din camera mare s-ar fi putut trece într-o camera laterală, era o uşa, dar în dreptul ei se afla un şifonier imens, cu trei uşi masive şi o oglindă la uşa din mijloc. Aşa se face că ne având altă cale de a ieşi tata, a scos rafturile din şifonier, placajul din spate şi s-a putut strecura în camera laterală.

De aolo era mai uşor, că viscolul măturase toată zăpada, troienind-o în faţa acasei. După două zile de muncă, cu fraţii mai mari, săpând mereu la baza nămetelui de zăpadă, acesta s-a prăbuşit, rupând copacii, şi tot ce a întâlnit în cale. Abia atunci am văzut cum arăta livada noastră. Troinele lăsau să se vadă numai vârfurile pomilor, în care ne petreceam întreaga vară.

Acum toată tulpina nucului, groasă era acoperită de zăpadă.

În curtea noastră erau trei poteci înguste care duceau la fântână, la magazie şi la stradă că poarta nici nu se vedea, iar strada ştiam unde este după stâlpii de telegraf.

Ne simţeam aşa de mici în acea imensitate albă, încât nu îndrăzneam să ne aventurăm mai mult de câţiva paşi să luom aer.

Se zvonise că au început să apară lupii prin sat.Toţi erau ingijoraţi. Cum eram foarte aproape de linia de centură, de unde începea pădurea Băneasa, nici nu era de mirare că s-au apropiat lupii, zăpada fiind foarte mare în unele locuri.

Tata era CFR-ist şi pleca la serviciu cu alţi vecini, numai în grup şi cu nişte prăjini de lemn cu cârpe înmuiate în petrol de lampa, pe care le aprindeau să nu se apropie lupii.

Erau pe alocuri nămeţi aşa de mari, că oamenii mergeau paralel cu sârmele de telegraf. Au mai fost ierni, dar niciodată nu am mai văzut aşa ceva.

Alimentele se procurau greu, dar părinţii mei, oameni gospodari, aveau de toate. Beciul şi magazia asigurau hrana pentru întreaga iarnă. Numai mama de ar fi fost acasă.

Când am vazut-o pe mama după trei săptămîni, am plâns de bucurie.

Ne-a fost teamă că viscolul o prinsese pe drum, dar de fapt nu a mai plecat nici un tren din Buzău, aşa că nu avea cu ce să vină.

În cele trei săptămâni cât a lipsit mama, ne săturasem de carne prajită şi am reuşit să terminăm un porc.

S-a bucurat biata mama, când s-a văzut acasă şi că eram bine toţi, apoi a intrat repede să pună toate la locul lor.

Ne-am rugat de mama să ne scape pe mine şi fratele cel mic, de cocoşul din lada de lângă sobă. Până la urmă, tata i-a venit de hac şi a ajuns în oala de supă, săracul de el, dar a reuşit să-l sperie pe fratele meu, care nu se mai apropia de ladă.

Îmi aduc cu drag aminte de câte bătăi cu zăpadă am făcut cu copiii vecinilor.

Nu mai erau garduri, se făceau derdeluşuri care se întindeau pe două trei gospodării.

Frumoase ierni cu miros de pâine de casă, sau de jumări de porc de ne făcea să lasăm sania, să ne grăbim să intrăm în casă, numai de miros.

Iar cozonacul făcut de mama, era cel mai bun, de pe strada noastră. Muncea o noapte întregă şi nu se lăsa până nu-l făcea bun.

Setea ne-o potoleam rupând ţurţuri de pe unde găseam. După o asemenea ispravă mi-o amintesc pe mama, cum punea pe fruntea mea un prosopel rece şi îngrijorată, spune tatălui meu că dacă nu va scădea febra, trebuie neapărat să ajungă cu mine la doctor. Mi-a trecut şi febra şi durerile în gât, dar numai după câteva zile de injecţii cu penicilină. A fost una din lecţiile de viaţă, din câte îmi mai aduc aminte din copilăria mea. Turţuri nu am mai mâncat, dar îngheţată…tot timpul, iar răguşeala… la fel, tot timpul.

A trecut ceva timp pînă a început să se topească zăpada.

Soarele încălzea din ce în ce mai tare, iar în livada noastră, a intrat tata cu fierăstrăul sa taie crengile rupte de viscol sau de greutatea zăpezii.

Abia în primăvară urma să completeze tata copacii dispăruţi, din iarna aceea.

FLORICA MARGARIT STANESCU