ECOUL * revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală

“Crai nou şi secera lunii se desface în două” – spuse omul cu plete albe,aşezat pe iarba moale,cu faţa înspre stele. Cel de alǎturi, un tânǎr cu  mustata mijindǎ, se ridicǎ în genunchi şi zise gesticulând: “mǎ voi ruga lunii pentru armonie!”.Omul cu plete albe se propti într-un cot şi privindu-l ca pe un complice,adaugǎ: şi pentru iubire, flǎcǎule,nu!? E noaptea sânzienelor! Şi parcǎ îi dǎdeai târcoale Dacianei !

Din cercul de oameni  aşezaţi în jurul focului se desprinse o fatǎ.Se duse mai aproape de flǎcǎri,aşa încât faţa  i se luminǎ ,privirea  i se aprinse.Işi ridicǎ braţele spre astrul nopţii şi-şi azvârli brâul  cǎtre lunǎ. Îl prinse apoi din zbor ,bǎtând în ritm pǎmântul ,când cu picioarele,când cu centura desprinsǎ din mijlocelu-i  subţire, ca un gât de lebǎdǎ, strigând:”Lunǎ, lunǎ, doamnǎ bunǎ / bun cal ai şi frâu n-ai / să te  duci la ursita mea / să te duci !  / Şi să  mi –l aduci!”…

Strecurându-se câte una , alte fete ale satului  i  se alăturară . Se aşezară în horă , repetând în cor cântat,versurile auzite ,lovind necontenit pământul  în ritmul unei tobe,care se auzea surd ,de departe…

“ Fetişcanele fug şi noaptea după soare” – zise omul cu plete ,ca un  înţelept.E noaptea dinaintea sǎrbǎtorilor de Sânziene , nu uita”! –îi aminti tânǎrului de lângǎ el, deşi ştia bine,că nu putea sǎ uite.Şi continuǎ şoptindu-i :”bate hora din picioare / să rǎsarǎ iarăşi soare !”

De pe deal se auzirǎ chiote feciorelnice, cântecul de dor strǎbǎtând pânǎ la poalele pǎdurii : “Sânzienele înbunǎ / sǎ le creascǎ floarea floare / galbenǎ, mirositoare / fetele sǎ o adune / sǎ le prindǎ în cunune!”…

În lumina lunii şi a făcliilor purtate în noaptea Sânzienelor, Traian, care sosi în timpul ceremonialului,îi auzi pe cei doi aşezati pe iarbǎ, purtând acel dialog,ca un ritual,urmǎrind în acelaşi timp ,fetele ce urcara dealul , ca să culeagǎ sânziene…Pânǎ nu le mai zǎri. .Observǎ, cǎ   una dintre ele era mai frumoasă decât celelalte ,purtând   mândră pletele-i   lunatice .Ii simţi privirea hipnotizantă,când îi întalni ochii   în timpul dansului .Era convins că îl  mai urmărise  acea privire halucinantǎ…Unde? Când mai petrecuse asemenea clipe? Într-o altă seară de Sânziene? Dar nu mai fusese  ,nicicând, la o astfel de serbare floralǎ ,ca acum, când fetele se apropiară  ,venind cu braţele pline de sânziene.Strigǎtele de bucurie ale tinerelor ce coborau dealul îl trezi din gândul dus spre alte lumi . Incepurǎ sǎ  arunce coroniţele,aninându-le de hornul caselor , îndeplinind  o datină din strămosi. Numai una,cu privire pătrunzǎtoare se apropie de el,atârnând cununa de sânziene de gâtul său.Daciana îl privi lung,fǎrǎ sǎ scoatǎ vreun cuvânt . Când vru să o întrebe cum o cheamǎ,aceasta se învârti ca într-un dans pe sub mâna pe care i-o prinse în zbor.De pe fruntea-i asudatǎ,picurarau boabe mari de mǎrgele,care se transformarǎ în stele….Nu-i dădu drumul la manǎ si trǎgând-o spre el ,îi spuse şoptind,ca si cum o cunoştea de-o viaţǎ : Daciana, cununa se azvarle pe casă ! Fata se desprinse uşor din strânsoare,clatinându-se.Traian,fără să mai poată avea vreo putere asupra ei,o vǎzu depărtându-se,în lumina arǎmie a rǎsǎritului…Si avu senzaţia .că o zǎri pe Daciana ridicându-se pe-o razǎ rece ,de suliţǎ, a soarelui. Dintre glasurile ce se auzeau ca într-un cor antic,îl desluşi pe cel al bǎrbatului cu plete albe ,care începuse o rugǎ  spre astrul zilei, o incantaţie pentru… iluminarea zorilor  în  sarbătoare…

Uimit de ceea ce i se întamplase , Traian  porni pe strada principală a satului dobrogean pe care îl vizita pentru prima oară. La capǎtul drumului cetele de feciori ,cu buchetele aurii la pǎlǎrie ,treceau cu florile solare ale sânzienelor, culese de pe dealuri, împărţindu-le drumeţilor.Ei străbăteau satul, cântând  în cor pentru alungarea nopţii: ”du-te lunǎ,vino soare /că tragem la-nsurătoare”.

*

Satul , ca o insulǎ ,desparţitǎ de pădure prin Valea Sânzienei avea în centru un deal. De pe cărările lui coborau fetele cu braţele pline cu flori, scânteieri trecǎtoare aprinse de raza aurie decupatǎ din cer. Fascinat,Traian rǎtăci drumul.Hotǎrî să se întorcǎ şi se trezi deodatǎ în faţă cu bărbatul cu plete albe.

Mi-e trist amurgul gândului! Deşi îmi place răsăritul ,fiindcă omul a fost creat de soare… Inţelepciunea şi-o aprinde de la el ,dacă nu merge cu capul în pământ .De-abia acum m-am luminat. Baiatul cu mustaţa mijindă,de lângă mine,îi este frate Dacianei. Am aflat asta numai eu! El  nu ştie.Doar Daciana.De atunci se fereşte să-i iasă în cale.

De ce-mi spuneţi mie toate acestea?

Te las singur să veghezi.Dar pe unii oameni nu poţi să-i pedepseşti cu nimic mai aspru, decât lǎsându-i singuri cu ei înşişi.

Priveşte-mǎ ca între bărbaţi ,nu prigoni pe cine nu înţelege! Infernul este în noi,fiindca uneori nu mai gaseşti drumul de întoarcere .Ochii oglindesc spiritul !

Zvârcolindu-te în coşmarul închipuirii  eşti condamnat uneori să mori…din iubire.Totul e să-l ajuţi să  supravieţuiască.

Cum?

Împlinindu-ţi destinul .Să-i faci şi pe alţii să fie fericiţi – e prima lege a împlinirii .Vrei să stii locul unde ai mai întâlnit-o pe Daciana?

Aţi aflat?Pentru mine a fost doar un gând razleţ.

Ţi se citeşte în ochi. O găseşti în labirintul  Castelului  Alb .

Castelul Alb? Cine l-a construit?

Sfantul  Soare.Pentru căsătoria lui cu Doamna Florilor.Se află în dealul de cretă şi numai de Sânziene i  se deschid porţile.

*

Traian privi spre soarele ce-şi fărămiţa oglinzile în sclipirile unor cioburi sălcii din râuşorul cu nume de sânziană şi vru să-l întrebe de planul labirintului.Dar omul cu plete albe dispăruse.Împins în spaţiul unei poveşti din ce în ce mai ireale, Traian se simţi ca în cercul unei lentile lacome .Unde se afla în dealul de cretă,castelul de legendă?!…

*

Se trezi în faţa unei intrări,de unde pornea o galerie întortocheată ce ducea spre inima peşterii.I se facu frig şi îşi băgă mâinile în buzunarele hainei.Ceva declanşa un foşnet prin atingerea mâinilor Şi scoase la suprafaţă un pumn de scântei arămii.Erau florile de sânziene culese din coroniţa dăruită de Daciana .Le adună într-o batistă ,scoţând sunete de alămuri în surdină ,în stransoarea de mătase.Pe pardoseala coridorului zări ceva strălucind ,crezând că-i  un licurici.Era o sânziană ,presărată în labirint. Ajuns la bifurcaţie ,din pumnul strâns în care ţinea florile,sări o sanziană,strălucind în intuneric.Trei incinte  se deschideau ca un trifoi.Se îndreptă spre prima.Un stâlp de cretă îi susţinea cupola.Pe el era scrijelită  o sânziană.Deasupra însemne solare,ca într-un dialog mut.Pe o stea o zări pe Daciana.Închise ochii,frecându-i ca să fie convins că a văzut bine.Lânga ea bărbatul cu plete albe.Un continent al fiinţei sale îl obliga să îndure în tăcere.O insulă a sufletului îl îndemna să rupă tăcerea.Steaua clipi şi dispăru cu amândoi.Se întoarse spre cea de a doua săliţă.Pe  mijlocul peretelui  stătea de pază un militar,ţintuit într-o pictură de mult uitată.Avea însă de braţ atârnată o plantă ,cu flori minuscule ce fremătau în adierea unei pale de vânt.Mustăciora soldatului abia începuse să  răsară .Un surâs  straniu  îi ţinea un colţ mai ridicat, a ironie. Cand vru să o atingă, soldatul ridică sabia deasupra capului .Sau aşa i se păru.Traian se retrase şi vrând  să-i vorbească  observă  că seamănă cu tânărul din Poiana Sânzienelor.Vru să-l întrebe dacă a zarit-o pe Daciana ,dar nu mai avu pe cine.Îşi urmă drumul spre a treia încăpere.Îl aştepta un flăcău,cu mantia sa de flori de câmp.Avea soarele încins la piept ,luna prinsă în spate şi doi luceferi pe umeri.Semăna cu un cioban ,căruia îi  lipseau mioarele.Se oprise din fugă ,uitându-se spre capătul drumului de unde venise.Întoarse şi el capul .O zări din nou pe Daciana.Se repezi  spre marginea culoarului ,dar voinicul îi bară drumul.Când o atinse, flăcăul cu soarele în piept o transformă în stană de  piatră.Flori albe,buchete de mireasă ,curgeau ca un bocet,acoperind-o din creştet până-n talpi.Traian se apropie şi în atingerea sa florile se transformară într-un pârâiaş.Numai una rămase,clipind ca un suflet aruncat în primenirea dimineţii.Un sunet,ca de doină îl conduse prin labirint .Un glas feciorelnic,suav, străbătea galeria îngustă,lovind figurinele de creta,ce se înmuiau, devenind stropi de lumină.Se trezi purtat de cântec în faţa unui lac în care se picurau astre…Inchise ochii,orbit de o cofă de stele.Lacul era de netrecut,străjuit de un balaur,apărut ca din senin într-o luptă aprigă cu un cavaler medieval.Cineva aruncă între el si balaur un pod.Animalul preistoric îl înghiţi cu lac cu tot si apoi scuipă pe gurile sale numai broaşte.Dintr-un jet de apă apăru Daciana. Balaurul o înfăşcă, azvârlind-o până in Marea Neagră.Mai făcu o întoarcere şi-l smulse pe Traian din galerie.În zbor,neliniştite ca stelele,sânzienele clipiră din batistă ,risipindu-se de-a lungul galeriei luminându-i drumul.Ca firul Ariadnei , îl conduseră la malul mării. Aici ,Daciana zăcea sub soarele palid .Traian scoase din buzunar ultimele sânziene şi le presără peste fată.Daciana deschise ochii, zâmbindu-i. Numai soarele sângera,ascuzându-şi o parte din vatră în  mare.

Crai nou şi secera  lunii se desface în două!

Omule cu plete albe,mă voi ruga soarelui pentru iubire!

Şi puse o sânziană la pălărie…  pentru întreaga omenire.

ELISABETA IOSIF