ECOUL * revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală

Sfintele Sărbători Pascale sunt aşteptate cu o trăire, cu o stare emoţională cu totul specială, aşa cum ştim cu toţii. Pregătirea începe cu şase săptămâni mai devreme raportat la data în care urmează să fie sărbătorit  Paştele – adică o dată cu începerea Postului Mare – post de carne (care presupune nonsacrificarea unor vietăţi), apoi pentru ortodocşi se adaugă şi postul de produse lactate, creştinii devenind vegetarieni pentru o perioadă de patruzeci de zile, echivalentă cu intervalul de timp petrecut de Iisus în pustie, în post şi rugăciune. După date ştiinţifice recente această perioadă corespunde celei necesare schimbării metabolismului, adică adaptarea fiziologică a desfăşurării vieţii cu o hrană mai redusă din punct de vedere caloric, dar şi mai puţin toxică, benefică sănătăţii trupeşti şi mentale. Tinând seama că postul nu se referă doar la mâncare ci mai cu seamă la comportament, el invită la introspecţie, la rugăciune, la meditaţie şi tăcere multă! Zgomotul făcut de lume despre fleacuri trebuie redus la MAXIMUM, nemaivorbind de invidie, ură, nedreptăţi, clevetiri etc de la care ar trebui să se abţină oricare.

Data Paştelui este calculată după criterii astrale şi anume: în prima duminică după luna plină a lunii aprilie, dată care poate fi variabilă, ştiindu-se că ciclul lunar are douăzecişiopt de zile (aşa se explică faptul că sărbătoarea poate să „cadă” uneori chiar şi în luna mai).

Considerată pe drept cea mai mare sărbătoare creştină, Paştele simbolizează Învierea lui Iisus, garanţia şi a vieţilor noastre în eternitate, adică a unui anumit mod existenţial, a vieţii în esenţa dăinuirii sufletului după moarte.

Cunoaşterea noastră este limitată, dar Iisus ne-a dezvăluit suficiente date şi s-a dat pe sine morţii trupeşti spre a învia, pentru o convingere palpabilă aş putea spune (pentru că Sf apostol Toma, neîncrezătorul, chiar a palpat rănile Domnului după înviere, pentru a-şi alunga îndoiala!).

„Eu sunt lumina Lumii” spunea adesea Iisus adică flacără de cunoaştere destăinuită, flacără de iubire, de sacrificiu, foc de înălţare spirituală a omului prins în mlaştina păcatului.

Cum altfel decât prin simbolul unei flăcări aprinse de dorul îmbunătăţirii, al schimbării interioare am putea aştepta Paştele decât gata pregătiţi cu torţe sau lumânări în mâini, să primim lumina cea adevărată în noaptea învierii?

Secole întregi românii au primit cu credinţă această lumină a Învierii din mâna preoţilor, în bisericile lor modeste din lemn sau piatră, în oricare din satele răspândite prin munţi, văi, dealuri şi câmpiile ţării.

Se auzise demult că la Ierusalim, în Biserica Sfântului Mormânt coboară de Paştele ortodox o lumină miraculoasă, sfântă, din cer, în jurul orei două în după amiaza zilei de sâmbătă. Au fost de-a lungul vremii pelerini preoţi, călugări, hagii, care au adus această mărturie vie şi chiar lumina în felinare bine păzite, apoi o dată ajunsă în candelele unor mânăstiri, supravegheată zi şi noapte să nu se stingă, învăluită în rugăciunile pioase ale călugărilor şi mirenilor cu gând frumos, cum zice cântarea:

Numai cei născuţi de sus

Sunt copii ai lui Iisus

Numai cei cu gând frumos

Sunt copii ai lui Hristos

Numai cei ca pruncii sunt

Fericiţi pe-acest Pământ!

În tainiţa sufletului, cei care nu au putut străbate calea şi-au dorit mereu să fie şi ei binecuvântaţi cu această mare bucurie, de a ţine în mâini lumină lină, care nu produce arsuri, născută din lini lumini, din Lumina Sfântă.

Rugăciunile înaintaşilor au ţinut aprinsă flacăra credinţei pe aceste meleaguri în multe vremuri de restrişte şi anume : când Tările Române erau cotropite de musulmani, culminând cu instituirea dominaţiei Comunismului ateu, schingiuitor al creştinilor atât în închisorile şi gulagurile comuniste  cât şi pigonitori pentru cei rămaşi „afară” în Marea închisoare a popoarelor care a fost Imperiul Sovietic şi ţările aflate sub influienţa sa, la comanda satanică a forţelor Întunericului care l-au plăsmuit în mod diabolic.

S-a scris tot ca să se ştie

că sub dictatura urii

am iubit cât să ne ţie

prea Puternicul, Înaltul

înlănţuiţi unul de altul,

în robie.

Nu aveam voie să vorbim

de Dumnezeu s-amintim

cuvintele noastre se înregistrau

paşii ni se numărau!

Pentru paza şi purificarea făpturii

făceam crucea -n cerul gurii

Doamne! limba Te rostea aşa

Inimile Te purtau, mintea clară Te ştia!

Credinţa transmisă pe ascuns, în taină sau la vedere de părinţi şi bunici, a lăstărit vertiginos, cu mare forţă în sufletele copiilor şi tinerilor! O tainică dorinţă bazată de această dată şi pe ultimele descoperiri ştiinţifice din fizica cuantică stimulează generaţiile actuale la practicarea credinţei, simţământul, nevoia de a se manifesta fiind elocvente în acest sens.

Suntem în Ano Domini 2009, când aşa cum a fost proorocit „ştiinţa s-a înmulţit foarte”, suficient să slujească credinţa nu ca în perioada ei de început când venea în contradicţie din prea puţine date şi multă ignoranţă. Acum ştim mai multe despre focul şi lumina fizică din interiorul nostru, chiar despre fotonii prezenţi în ADN, adică în substratul genetic, în matriţa fără de care reproducerea, „xeroxarea” unui nou individ nu ar fi posibilă. Acum oamenii de ştiinţă recunosc faptul că fără să fi fost creaţi, programaţi, ar fi greu de explicat apariţia vieţii pe Pământ.

Lumina scaldă întreg universul, prin urmare şi interioarele noastre:

Aşa cum din Izvorul fără de sfârşit, Sfânt

Se revarsă undele vieţii pe pământ!

Ele germinează-n frunze

Apoi vin spre celulele vii să le inunde

Cu duhul

La porţile dimineţii, unde

Cer supunere înţelesurilor

care în clipa de graţie

Se rostogolesc

peste toate văzutele şi nevăzutele

Ca aici şi acum

Când totul este cuprins de vibraţie

Într-un ritm venit din altă constelaţie

Sincron

cu ordinea îmbrăţişată în spirala AND-ului

În OPERON

Înfăşurată în mister, în intraductibil cuvânt

Cum toate necunoscutele misterioase SUNT.

Azi, o dată cu dezvoltarea impetuoasă a mijloacelor de comunicare şi transport a fost posibilă aducerea şi la noi, în România (în Dacia zamolxiană de altădată a căror locuitori îşi aţinteau ochii cu speranţă tot spre cer!), şi totodată sosirea în timp record (de doar câteva ore cât durează zborul cu avionul), pentru prima oară a Sfintei lumini coborâtă în chip miraculos din cer la Ierusalim, pe piatra Sfântului Mormânt.

Mărturisesc faptul că în dimineaţa de sâmbătă, meditând la nimicnicia, erorile, şi păcatele comise de omenire, din acest întreg din care facem fiecare parte, m-a cuprins o oarecare teamă şi mi-am zis:

- Dacă Dumnezeu vrea să ne mustre şi hotărăşte să nu ne mai vrednicească cu acest dar sublim dumnezeiesc? M-am rugat să nu se întâmple aceasta! Mi-am amintit apoi ce a spus o bătrână de la ţară în consens cu cele gândite de mine.

- Mă mir cum se mai face ziuă când acum oamenii sunt atât de răi!

Extraordinar! N-am auzit pe nimeni la oraş să-şi exprime atât de simplu şi cu atâta smerenie uimirea faţă de toleranţa şi infinita iubire dumnezeiască care pe toate le rabdă. Oamenii din mediul sătesc trăiesc în alt ritm, au alte percepţii, mai apropiate de Dumnezeu, şi datorită contactului lor neîntrerupt cu natura, ei au încă vii în minte, trăiesc cu amintirile altor vremuri când oamenii erau mai buni.

- Dacă anul acesta nu mai coboară lumina? M-a încercat din nou teama! M-am rugat în taină pentru iertare şi învrednicire.

Au urmat orele de aşteptare… Miracolul s-a petrecut! Lumina a coborât! Aud ştirea la radio. Extazul celor prezenţi este exploziv, de nedescris, aşa cum povesteşte şi o creştină trăitoare a misterului la faţa locului. Veţi constata că îl reproduc pentru că şi acolo, la Ierusalim, aşteptând coborârea Luminii, au încolţit în mintea  ei aceleaşi temeri! Aceasta este o dovadă că răutatea lumii pune pe gânduri aproape fiecare ins în parte fie om simplu ori învăţat, fie pelerin la locurile sfinte ori rămas la el acasă, absolut fără nici o comunicare între unii cu alţii, decât poate şoapta acelui bob de adevăr divin, principiul de lumină, din fiecare: atomul scânteie-de-spirit, pe care-l avem în noi „după chipul şi asemănarea Domnului” calitate cu care am fost hăruiţi, care ne facem să avem adevărate revelaţii şi totodată să luăm măsuri ca prin rugăciune să facem lumină în noi şi în jurul nostru.

Iată relatarea sa privind orele premergătoare şi momentul misterului:

“…Era Vinerea Mare , ziua procesului şi a răstignirii.

Mai departe, noaptea ne-am petrecut-o plimbandu-ne prin biserica; mai toata lumea facea astfel. Si drumurile duceau la “Butuc”, să ne mai întărim (este vorba de butucul pe care a stat Iisus când I s-a aşezat pe cap, în derâdere, coroana de spini “, v-amintiţi? Ecce homo!”)

În jurul  orei 07:00 urma sa aibă loc slujba pentru catolici.

După ce au plecat catolicii, în jurul orei 10:00, aglomeraţia şi agitaţia erau de nedescris. Au inceput nervii, împinsul, virmuiala. Chiar o parte din cei care făceau parte din grupul nostru şi se dovediseră oameni serioşi, evlavioşi, cucernici, aveau un comportament care mă uimea – aveau tot timpul impresia că în mod deosebit pe ei îi imping , deveneau ţâfnoşi, irascibili. Se vorbea urât, nu mai conta că suntem în biserică; mai mult, trebuie subliniat, nu oriunde! ci  – în fata Sf. Mormânt!  Parcă uitaseră că aşteptam o mare şi unică minune. Cei dintre noi care am conştientizat greaua şi penibila situaţie  am început să spunem rugăciuni cu voce tare, deşi nu prea  ne făceam auziţi, nu ştiam ce să mai facem. O doamnă ne-a rugat să continuăm – ea nu se mai putea ruga.

Poate n-ar trebui să descriu acele momente, dar mie mi s-au parut foarte importante si sugestive. Era exact ca în viaţa de zi cu zi. Se împingeau si protestau: nu aveau loc unii de alţii. Incepusem să mă întristez şi să ma gândesc că poate de asta a sângerat icoana. Imi treceau prin cap gânduri de genul: poate nici nu mai vine Lumina, dacă suntem atât de răi, chiar si aici, chiar si acum.

Între orele 12:00 – 13:00 au venit crestinii ortodocsi arabi din Betlehem, care fac cea mai mare gălăgie, cu tobe si manifestări “de stadion de fotbal”. Strigau şi implorau venirea Luminii: “Hristos, dă-ne Lumina”. Cineva spune că, in fanatismul lor, ar fi spus că daca într-un an nu ar veni Lumina, ar fi in stare sa distrugă Capela. Dar… aveau un efect tonic. Unii s-au catarat chiar si pe Capela. Atmosfera este extrem de tensionata si zgomotoasa, mulţimea se mişcă, face “valuri”. Se şi fluieră (chiar în biserică!).

La ora  13:30 au venit ierarhii, care înconjoara biserica cu stindardele bisericeşti, cu prapurii, de câteva ori. Apoi,  Patriarhul este dezbrăcat si rămane într-o cămaşă albă, ştim asta din relatări, noi nu vedem nimic; este confuzie. Deja au început să sclipească blitzurile aparatelor foto, ceea ce ne sporeste confuzia. Ai impresia ca nici nu o sa-ti poti da seama când vine Lumina, cum să o distingi! Dar, iată! Se sting candelele şi – in sfarsit! – puţină linişte. Apoi – iară fluieraturi. Deodata, se aude un suflu puternic, ca de uşurare, din sute de piepturi. Nu văd nimic si sunt nedumerită. Din locul unde mă aflam, nu am vazut nimic în varful Capelei, cum se spunea. Se pare că in acest an Lumina a venit din interior, si din partea dreapta, unde ne aflam noi.

Incep sa observ firicelele si fulgerele de lumina de pe pereti – este altceva decat blitzurile, bineinteles! Apoi s-a luminat totul, am avut impresia că este o mare de Lumină. Mă cuprinde un fior ca de teamă, desi nu “teama” este cuvântul potrivit: era o senzatie unică, simti că esti învăluit, dar cumva cuprinzator … Tot încercând să observ ceva sus, deodata remarc la cineva de la balcon o flacară mare la manunchiul de 33 de lumânări ce il ţinea în mânaă– parcă se aprinseseră… din cer!. Apoi – înca la cineva, o vâlvătaie! Nu pot să descriu ce stare aveam: de bucurie, de uimire si multumire si….multă, multă Lumină, despre care am aflat ca a ţişnit din Mormânt în mai multe direcţii înainte ca Patriarhul să o împartă, a ajuns, din mână în mână, şi la noi. Incerc să îmi aprind mănunchiul de la cineva, mica flăcăruie tremurândă se aprinde, se stinge…apoi se face lumină. Apuc să trec de vreo 2 ori cu mâna pe deasupra flăcării – nu arde, nu frige… O flacără mare, alb-rosiatică, sfântă, care nu arde,  în mâinile mele,! N-am mai rezistat… Un hohot de plâns eliberator m-a cuprins, cutremurându-mă. Aş fi stat acolo plângând pentru mine, pentru cei dragi, pentru toata lumea…Cred că atunci am înţeles cel mai bine plânsul Magdalenei.

Bucuria din jur era de nedescris. Fiecare se manifesta într-un fel: mirare, bucurie, lacrimi. Tot răul fusese doborat. Uitasem toţi că mai devreme nu aveam loc unii de alţii. Acum eram bucurosi că împartim Lumina.

Lumina sfânta se vede într-adevăr în toată biserica, după cum ne spusese o măicuţă care vine anual, de mai multi ani la Sf. Mormant.

Am aprins toate mănunchiurile de 33 de lumânări de la Sfânta Lumină, spre a le împarti în Romania. Toate chipurile erau radioase după un astfel de DAR ceresc!”

Taina învierii nu se cumpără, o dobândim

Când fapte bune pe cărarea vieţi dăruim

Taina învierii… doreşte s-o primească fiecare

Se obţine prin credinţă, prin iubire, şi iertare

Prin gând curat si luminat, ca azi,

când clopotele bat,
Şi glasul lor vesteste lumii tainic:

HRISTOS A INVIAT!

La miezul nopţii de sâmbătă spre duminică aveam şi eu, (în România) în mâini, Sfânta lumină din Lumina cristică, dinspre cer, care a luminat triumfătoare şi masa înconjurată de rude şi prieteni în ziua de Paşti. Dintr-o candelă pentru  birou cumpărată la Mânăstirea Meteora din Grecia, după câteva zile de purtare de grijă să o menţin aprinsă, îmi străjuie şi azi masa de lucru.

Lumea se află într-o condamnabilă şi gravă letargie. Oamenii nu-şi mai doresc din adâncul sufletului pacea şi liniştea. Parcă le este lene! Aceste dorinţe trebuie să fie adevărate, izvorâte din suflet, nu doar exprimate. Iubirea, din nefericire s-a răcit, legăturile sale invizibile s-au subţiat foarte.

Mă întreb: ce-ar fi dacă pe tot Pământul oamenii s-ar ruga şi ar dori fiecare pacea, iar guvernanţii le-ar asculta doleanţa lor şi ar materializa instaurarea armoniei pe Planeta Pământ, fie chiar numai pentru un an sau măcar o lună sub formă de experiment?

Apoi, întocmai cum Domnul a constatat după crearea Luminii că este bună, servindu-i la întocmirea următoarelor creaţii, pe ere, pe etape, să concluzionăm că armonia e bună şi să rămânem în raiul vibraţional al Prinţului Păcii, al Luminii cristice, generator al armoniei, CUM a fost posibil şi S-A ÎNTÂMPLAT de la sine, în biserică, după coborârea Luminii.

ELENA ARMENESCU

23 aprilie 2009

NB

- Cine este Iisus? Să ne reamintim:

Este cu siguranţă prin partea lui pământeană, cel mai mare OM din istorie.

Iisus

N-a avut diploma, şi I se spunea Rabi (Invăţător).

Isus n-a avut servitori, şi I se spunea Stăpan

N-a avut medicamente, şi I se spunea Tămăduitor.

N-a avut armată, si mai marii vremii se temeau de EL.

N-a iniţiat nici un război, şi a cucerit lumea.

N-a comis nici o crimă, l-au condamnat şi l-au răstignit.

A fost înmormantat, dar cu toate acestea trăieşte şi azi.

Mă simt onorat(ă) să slujesc un astfel de conducator !

Sau, altfel răspus la întrebarea:

-CINE ESTE EL?

(răspunsul aparţine anonimatului):

“- IN BIOLOGIE: S-A NĂSCUT FĂRĂ A FI FĂCUT (CONCEPUT) pe calea cunoscută de oameni (Născut iar nu FACUT)

IN CHIMIE: A TRANSFORMAT APA IN VIN

IN FIZICA: A SFIDAT LEGEA GRAVITAŢIEI CÂND S-A RIDICAT LA CER;

IN ECONOMIE: A CONTRACARAT LEGEA CREŞTERII COSTURILOR RELATIVE (ADIMINISHING RETURN) CÂND A HRĂNIT 5000 DE OAMENI CU 2 PEŞTI ŞI 5 PÂINI

IN MEDICINĂ: A VINDECAT BOLNAVII ŞI ORBII FĂRĂ A LE ADMINISTRA NICI UN FEL DE MEDICAMENT,

IN ISTORIE: EL E ÎNCEPUTUL SI SFÂRŞITUL (ALFA ŞI OMEGA)

ÎN GUVERNARE: A SPUS CĂ POATE FI NUMIT CONSILIERUL MINUNAT, PRINŢUL PĂCII;

IN RELIGIE: A SPUS NIMENI NU AJUNGE LA TATĂL DECÂT PRIN EL;

DECI, CINE ESTE EL?

EL E IISUS!

ALĂTURĂ-TE MIE ŞI HAI SĂ-L LĂUDĂM!”