ECOUL * revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală

Motto: „Speranţa, doar speranţa….”

Dedicat Aliciei

Motto: ”Zburător cu negre plete/Vin’ la noapte de mă fură!” – M.Eminescu  – „ Călin(file din poveste)”

Era în sufletul ei un dor imens ce venea parcă de dincolo de spaţiu şi de timp, cu o intensitate ce o cutremura. Era un dor de o fiinţă necunoscută, o fiinţă atât de dorită, aşa de des imaginată, că şi-o făcuse dragă, de parcă o cunoştea de o veşnicie.

Era o nelinişte în adâncul fiinţei sale, căci se aştepta să apară în orice clipă acea persoană iubită cu atâta dor, dar secundele se scurgeau în eternitate şi luau cu ele acea ardere interioară ce o mistuia zi de zi, lăsând-o pradă deziluziei. Se surprindea mereu aşteptând să se întâmple ceva bun în viaţa ei, să vină cel drag inimii ei, să cunoască adevărata fericire. Tulburările ei de adolescentă şi le ascundea de ceilalţi cu grijă, fiind doar eleva silitoare care are mereu cele mai bune răspunsuri la întrebările profesorilor.

Doar la întrebările inimii sale nu găsea niciun răspuns. Nu înţelegea de ce-l dorea aşa de mult în preajma sa pe acel necunoscut, o fiinţă îndepărtată, de pe alte meleaguri, cu ochii profunzi, tulburători, ce o priveau aşa de intens şi de expresiv, că simţea că o doare inima. Trecea prin liniştea grădinilor însorite, căci doar acolo recompunea în gând zâmbetul lui cald, de copil mare, un zâmbet ce-i ilumina faţa, iradiind parcă din adâncul său o bunătate a inimii ce doar cei mai înzestraţi oameni o au, spre bucuria celor ce-i îndrăgesc. Dacă închidea ochii, îl simţea lângă ea, ţinând-o de mână şi un val de iubire pătrundea din el în toată fiinţa fetei. Părul lui lung, negru parcă îi atingea faţa şi ea se înfiora toată. Auzea glasul său cald, cum îi cânta cântece de iubire şi încerca să memoreze acele dulci cuvinte ce nu i-au mai fost spuse niciodată.

Frumuseţea lui o înfiora, căci îi părea „dureros de dulce”. Fericirea ce i-o dădea această iubire o făcea radioasă, o fiinţă misterioasă pentru alţii care nu înţelegeau schimbarea ei. Iubirea ei era cea mai frumoasă lumină din scurta sa viaţă şi aura ei o făcea să simtă că are aripi. Ar fi zburat prin văzduh, la mari depărtări, să-l vadă o dată în faţa pe acel dulce necunoscut. Uneori, simţea cum se pătrunde de dorul ce venea de la el, căci, parcă, pe căi misterioase, inimile lor îşi vorbeau.

Vibraţiile duse prin spaţiu şi timp veneau de la el către ea, toate aducând o aşa de mare iubire, cum rar se întâmplă ca două fiinţe să se potrivească atât de mult în gânduri, în trăiri. Ştia că şi el arde de dorul ei, că nu are linişte până nu o va găsi, că aşa i-a fost lui scris în cartea destinului. Îşi imagina unirea buzelor lor, ca pe o unire a sufletelor legate pe vecie, printr-o iubire tulburătoare. Voia să-l cuprindă în braţele sale, să-i dăruiască multă, multă dragoste, s-o simtă ca pe o floare ce-şi lasă un parfum aşa de misterios în el, să fie iubită de acel necunoscut cu gesturi şi cuvinte care ar fi făcut să vibreze şi aerul din jurul lor. Ea era unda luminoasă care se revarsă în univers ca „o muzică a sferelor” a unor sfere perfecte care ar fi purtat prin spaţiu şi timp iubirea lor unică, nemaitrăită de un alt cuplu.

Bucuria ce i-o dădea această iubire era mereu cu ea şi dădea un „farmec sfânt” nopţilor ei de singurătate. Îi chema în gând şi el venea din depărtări, să-i fie mire pe patul ei de fată visătoare. Buzele ei erau ale lui, trupul ei era al lui şi ea simţea o dulce ameţeală, lăsându-se învăluită de iubire. Se întreba în ce timp şi în ce loc a mai trăit asemenea clipe, de simte că el a fost al ei dintotdeauna, că ei au format un singur înger, pătruns de o mare iubire.

Buzele lui, cu un contur dulce, precis, erau o mare atracţie pentru ea şi adesea îşi imagina plăcuta lor atingere pe faţa sa, arsă de dorinţă. Semănau aşa de mult unul cu altul, de parcă ar fi fost gemeni şi se întreba de ce fiinţele lor se atrag aşa de mult. Erau unul oglinda celuilalt şi ştia sigur că şi sufletele lor sunt pereche, altfel nu-şi explica acest imens dor de el, cum nu a simţit faţă de nicio altă fiinţă până acum, un dor ce trecea dincolo de timp, de spaţiu, un dor infinit.

Chipul lui o urmărea şi în somn, care era mai mult o reverie, căci nu se îndura să se despartă de el şi să se lase în „acel abis al nefiinţei”, cum numea ea clipele în care nu-i apărea el în vis, el, alături de ea, pe cărări de munte, în valurile mării, el pe râuri învolburate, sub cascade înspumate, el, pe nisipul fierbinte, în ţara veşnicei iubiri.

Îl căuta febril prin somn şi el apărea aplecat peste faţa ei, şoptindu-i vorbe de dragoste. Sărutările lui făceau să curgă prin corp fiorii iubirii şi ea îi răspundea cu o şi mai mare dăruire care o făcea puternică, încrezătoare.

Tresărea cuprinsă de spaimă, când îl visa venind spre ea în corăbii ce se afundau în mare, în avioane ce cădeau din înalt, prin deşerturi fierbinţi sau munţi uriaşi acoperiţi de zăpadă. Pământul se despica sub picioarele lui şi el sărea din stâncă în stâncă, se lupta cu uriaşii, să facă liber drumul spre ea.

Atunci, ea parcă se desprindea din patul ei şi aluneca spre el, îl ridica din prăpăstii, din valuri uriaşe şi nisipurile mişcătoare, îl readucea la viaţă cu sărutul ei, unindu-şi destinele pentru totdeauna.

Ea iubea singurătate şi adesea era văzută ţinându-şi capul în mâini, parcă prea greu de gânduri. Alteori, parcă plutea pe străzi, căci simţea că şi în aerul din jur este ceva din el, cel atât de drag inimii ei şi dorul ei devenea şi mai puternic, un dor ce vine din spaţiu şi din timp, fără o determinare precisă. El era în vântul ce-i răscolea părul, în razele de soare ce iluminau pajiştile verzi, în scânteierea stratului de omăt sau în sclipirea apelor. Ar fi întins mâna să-l atingă, dar se temea că dacă va strânge doar acel infinit albastru al aerului, el, iubitul din vis, s-ar fi destrămat în văzduh şi ar fi rămas în ea doar o durere cumplită, căci ar fi simţit cum pierde o fiinţă dragă. Neliniştită, tresărea când auzea ciripitul păsărilor în frunzişul mişcător, dar se bucura ştiind, că acolo, departe şi inima lui se înfioară, ascultând această muzică a naturii. Vibra de iubire şi simţea că iubirea lui tot prin vibraţii i se transmite şi ei, cea mai profundă cale de comunicare. Voia să-i spună ce drag îi este şi compunea mereu versuri ce ar fi putut reda toată înfiorarea fiinţei sale. Le scria pe petece de hârtie, dar le lăsa să cadă în iarbă, căci niciunul nu putea reda toată vibraţia inimii sale.

Voia să-i vorbească, dar în vis, el i se adresa parcă într-o limbă necunoscută şi atunci vorbele ei parcă îşi pierdeau sensul. Doar gândul, gândul ce străbătea fulgerător spaţiile i se ducea către el şi se unea cu gândul lui, unde înflorea o singură dorinţă: să o regăsească prin spaţiu şi timp, să nu se mai despartă niciodată. Întindea spre el punţi de iubire ce porneau din inima sa şi atunci, înţelegându-i gândul, alerga la el ca la cea mai preţioasă fiinţă ce-i dădea viaţă, o viaţă ce palpita în ea cu mii şi mii de scântei de iubire.

Mereu cu faţa întoarsă spre el, îl căuta prin timp şi spaţiu, căci doar aşa înţelegea ea să trăiască, dăruind iubire, primind fericire din toate privirile lui încărcate de o infinită tandreţe. Voia să-l întrebe când şi unde au mai trăit ei doi, cum s-au iubit, dar se temea că rupe vraja ce-i leagă prin nevăzute fire.

Poate ceva i-a despărţit undeva, cândva şi nu voia să răscolească o durere veche. Era bine că îl simţea aproape, chiar dacă uneori el era doar de aer şi îl auzea vorbindu-i, având  pe chip acel zâmbet copilăresc ce i-l făcea aşa de drag. El era sufletul ei şi voia să rămână în sufletul lui ca cea mai iubitoare fiinţă care, prin totala dăruire, oferă fericirea dorită. Ştia el, acolo departe, de câtă iubire este ea capabilă? Era el oare pătruns de acelaşi vis de iubire care face să înflorească o inimă aşa de tânără? Şi-l dorea lângă ea, bărbat şi copil, căci şi-l imagina tot un adolescent visător ca şi ea.

De când îl iubea pe el, viaţa îi părea aşa de frumoasă, că abia atingea pământul, când ieşea dimineţile să întâmpine soarele, acel soare ce-l mângâiase întâi pe el, acolo, departe.

Era fericită că l-a visat în haine de prinţ, într-o livadă de portocali în floare, întinzându-i un inel de logodnă. I-a văzut gura ce se deschidea uşor, parcă oferind iubire, dragostea profundă din priviri, mâna întinsă cu nerăbdare spre ea, dar s-a trezit brusc cu o mare durere în piept, căci, în visul său, mâna lui era ca de aer şi se îndepărta de ea prin spaţii astrale. Îi auzea glasul sub bolţile albastre, întrebând-o mereu: ”De ce nu pot să te iubesc?” şi strigătul lui de durere era reluat de ecou.

Lacrimile lui i-au rămas încă pe mâini, amestecate cu lacrimile ei, căci iubirea lor nu se putea împlini, fiindcă aparţineau unor lumi diferite. Suferea că nu-l putea atinge, că nu era asemenea ei. A plimbat o portocală pe faţa ei fierbinte, să poată reintra în acel vis, dar visul dispăruse cu imaginea celui drag şi ea a strigat în noapte către stele: „Unde este iubitul meu? Unde îl pot găsi?”

El îi apăru în somn, călare pe un cal înaripat, pe un ţărm de mare şi părea aşa de mâhnit, de îndurerat, că ea s-a ridicat din valuri şi i-a ieşit în întâmpinare. Prinţul a luat-o pe calul lui şi pluteau peste munţi şi lacuri albastre, prin văzduhul înmiresmat de mirt şi pinii înalţi. Părul lui mirosea ca pădurile de munte şi ea îi simţea bătăile inimii, asemenea celor ce porneau din ea, de păreau o singură inimă. Trupul lui o cuprindea ca pe cea mai scumpă comoară a sa şi ei zburau printre văile verzi şi peste apele învolburate din ţara lui. A dus-o la palatul lui cu pereţi auriţi, împodobiţi cu pietre preţioase şi se pregăteau de nuntă. Dar duşmanii veniseră cu armata lor să ia avuţia şi pământul poporului său, el plecă la luptă şi nu se mai întoarse. Ea, îmbrăcată în păstoriţă, porni în căutarea lui. Îl găsi în ţinuturile îngheţate de sub nori, acoperit de zăpadă, cu calul lângă el. Cu trupul ei l-a încălzit şi l-a readus la viaţă, prin puterea iubirii sale, o iubire ce venea din negura vremurilor.

Numele lui era mereu pe buzele ei şi dorul de el mereu mai puternic, mai viu, mai dureros. Dorul de el o mistuia, voia să scape de suferinţă, dar nu se-ndura să renunţe la iubitul din vis, cel ce-i dăruia o aşa de mare iubire, o fericire cum nu credea că există pe acest pământ. Fericirea din vis, aceea dată de contopirea buzelor lor, ca o contopire a sufletelor pereche, parcă o proteja şi acum, pe  drumul vieţii ei. Ştia acum că el o chema doar prin puterea gândului şi putea fi oriunde este şi el. Se vedea în braţele lui, pe un pisc de munte, privind revărsarea luminii peste codrii nesfârşiţi. El îi povestea că a văzut-o odată, cu flori în păr, coborând la apa Gangelui, dar când se apropie ea, cu sufletul ars de dor, un car de foc a coborât din cer, a luat-o din faţa lui şi el a căzut atins de fulger.

S-a trezit pe lespezile de marmură ale unei mânăstiri, în haine de călugăr, atins de aripile unui înger. Era ea acel înger, ea ce-l privea cu atâta dragoste, înseninându-i zilele, căci simţea că, prin mâinile lui ridicate în rugăciune, se scurge în el o mare bucurie.

Fericirea de atunci a fost curmată de oameni cu săbii, îmbrăcaţi în fier, care i-au luat viaţa. Îngerul iubit s-a aplecat peste trupul lui în agonie şi i-a luat sufletul, devenind amândoi două făpturi de lumină. Ajunşi în tărâmul veşnicei iubiri, al frumuseţii, armoniei şi fericirii, Domnul, văzând iubirea lor, i-a trimis pe pământ să vegheze asupra tuturor celor nefericiţi în dragoste, gata să îşi ia viaţa, să le şoptească la ureche să aştepte o altă şansă, când vor întâlni marea, adevărata iubire şi să trăiască. Alteori, ea i-a apărut prin lumina diafană a unui curcubeu, dar, când se îndrepta cu braţele întinse spre el, iradiind aşa o mare iubire, a alunecat în cascadă şi el s-a aruncat după ea, a prins-o în braţele sale iubitoare şi au pătruns într-un palat de cleştar, ce era doar al lor. Ar fi trăit acolo veacuri, însă ei i s-a făcut dor de soare şi el a urmat-o, dar au fost transformaţi în picături de apă amestecate cu cele ale cascadei şi de atunci cad mereu pe feţele îndrăgostiţilor veniţi la cascadă să-şi declare iubire veşnică.

Ea îşi spunea că merită să iubeşti chiar şi o fiinţă din vis, dacă acel vis îţi poate aduce asemenea fericire, unică, imensă. Se întreba cum poate să aibă un asemenea vis o fiinţă ca ea, abia ieşită din copilărie. Inocenţa o ţinea departe de răutatea lumii şi se bucura de orice clipă, când putea să fie doar cu el, cu el în gând.

A înţeles atunci, că nimic nu contează, decât această bucurie dată de iubire şi că, dacă vrea să fie fericită cu adevărat, trebuie să iubească, fiindcă prin iubire poate să sporească splendoarea acestei lumi, căci doar sufletele pure, unite în iubire, poartă esenţa divină, multiplicând la infinit, tot ce-nseamnă fericire.

NB: Fascinată de mitul „Zburătorului”, cel mai tulburător, alături de miturile creaţiei, al vieţii şi al morţii din literatura populară, am scris acest poem, dedicat adolescentelor, tuturor celor tineri. Sursă de documentare: internet

ECATERINA CHIFU