ECOUL * revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală

PICNIC

Să vezi ce am făcut ieri: după ce am strâns masa, în urma celor şapte pitici, Dori, Florin, Ionel…, de care o să scăpăm săptămana asta pentru că o să meargă fiecare la casa lui, aşa cum am hotărât (deci altfel decât în poveste!) şi după ce am măturat şi am şters pe jos, că vin cu tot praful după ei, ca un „todo terreno con máxima velocidad”, a sunat telefonul ca şi cum ar fi strigat cineva, adică tare şi din senin. Era preotul român care şi-a cumpărat oleacă de pământ în Chulilla, pe un platou deosebit, unde vrea să construiască un schit pentru cei care vor să se roage şi nu pot, în fine! Si ne-a spus că e în Culilla, pe domeniul lui cu un grup de douăzeci de români şi că, dacă vrem, să venim şi noi “să ne jucam” volei. Preotul e tânăr, are o nevastă tânără care atunci lipsea de lângă el şi doi copii frumoşi. Dar nu pentru asta ne-a invitat să jucăm volei, pentru că lipsea cucoana preoteasă, ci pentru că este o formă de a ne ţine uniţi şi în afara slujbelor religioase, lucru foarte important pentru noi, cei aflaţi în diaspora. Nu crezi? Si Lili, fina mea, care stă cu mime (că de fiecare dată trebuie să-ţi spun, că altufelu uiţi), a zis „hai, că abia aştept să ies la aer”, de parcă în casă ar sta închisă ermetic. Si ne-am dus! Terenul pe care îl are, este pe partea cealaltă a râului Turia, într-un loc foarte liniştit şi verde şi nu ştiu cum se întâmplă că cerul este acolo tot timpul albastru, îl ocolesc norii. Acum am înţeles de ce se spune că omul sfinţeşte locul! Si dacă ai curajul să te uiţi la iarba verde şi la cerul albastru şi la iarba verde şi la cerul albastru şi să repeţi de mai multe ori, ajungi la concluzia că trăieşti între două lumi. Eu am experimentat asta şi apoi m-am întrebat în care dintre ele este raiul? In fine! Am ajuns în vale şi trebiua să trecem vreo trei metri prin apă, care nu era prea adâncă, dar era rece, pentru că nu uita că suntem la început de aprilie! Deci, să trecem prin apă şi apoi să continuăm pe o cărare ce înconjura dealul verde ca un brâu galben pentru că păpădiile tocmai înfloriseră şi să ajungem în locul în care puteam să şi „vedem” vocile, nu numai să le auzim, adică, să ne unim cu ceilalţi care parcă aşteptau acest lucru. Mi s-a părut, nu aştepau! Si Lili, fina mea, care stă cu mine că tre­’ să-ţi spun de fiecare dată, că uiţi, a zis, “eu nu trec nici moartă” şi m-au trecut fiorii când am văzut că e la fel de hotărâtă ca şi mine care voiam să trec(apa). Aşa că am răspuns: „dacă tu nu vrei, eu vreau” la fel de grav ca şi Lăpuşneanu cu acele celebre cuvinte, „şi am să vin cu cineva, o călăuză, eventual, să te ajute şi pe tine (să treci)!”, de parcă ne-am fi aflat la graniţa cu sârbii, ca în acele îndepărtate timpuri. A zis, „bine, du-te!” Mi-am luat inima în dinţi, de teamă să nu fac un infarct, mi-am suflecat pantalonii până la genunchi, nu până la brâu, dar tot m-am udat şi tot am trecut, cu toate că îmi ieşiseră ochii ca la melci şi dinţii îmi clănţăneau, de era gata să scap inima în apă! Lili murea de râs şi de grimasele mele, dar am ajuns cu bine pe malul celălalt şi am stigat din răsputeri „pământ!” deşi era clar că nu avusese loc nici un naufragiu! Atunci Lili s-a descălţat din senin, că era o zi cu soare, am uitat să precizez şi a intrat în apă fără să vorbescă, pentru că îi îngheţase până şi piuitul. Dar, după unul, doi, trei chiar patru paşi uriaşi, că mai avea puţin şi trecea, am auzit-o spunând cu voce tare, că m-am şi speriat: „eu nu trec nici moartă!”. Aşa că, mi-am văzut de traba mea, chiar i-am făcut bezele cu mâna de pe malul celălalt şi m-am întins la soare în întregime, ca să-mi relaxez doar picioarele. Am stat atât cât să-mi revin, apoi mi-am pus ciorapii şi adidaşii, exact în această ordine şi m-am dus să-l caut pe preot cu enoriaşii lui care jucau volei! „Auzeam voci” dar nu ştiam pe unde să trec, să ajung la ele, pentru că dealul era abrupt şi cărarea galbenă îşi pierduse la un moment dat culoarea, dispărând într-un hăţiş întunecat, unde soarele nu ajungea niciodată că mi se făcuse frică şi de umbra mea. Lucru pe care nu mi-l explic nici acum, când îţi scriu. Si am abandonat ideea.

- Acuma să te văd, nănaşă, cum ai să treci înapoi!

- Păi, cum să trec decât prin apă?

Si, normal, a început să râdă, pentru că şi eu aş fi făcut la fel, în locul ei şi cred că şi tu!

Deci m-am descălţat de adidaşi şi de ciorapi, destul de liniştită, ca unul care s-a resemnat în faţa destinului, mi-am luat inima în mână şi adidaşii în dinţi, sau invers, pentru că oricum nu mai conta şi am trecut înapoi, stârnind furtuni locale printre ierburile fine şi bancurile de pesti mici, coloraţi şi speriaţi, încercând să nu alunec pe pietrele rotunde şi vâscoase(adică să nu îmi rup gătul). Ce vrei, era râul Turia, nu balta din sat (pentru că în sat nu sunt bălţi). Când am ajuns lângă Lili, picioarele mi le simţem deja fierbinţi, iar limba înţepenită şi rece şi abia atunci am înţeles de ce mi-a spus mie cineva că sunt omul extremelor! Si ne-am hotărât să ne întoarcem acasă aşa cum am venit, adică pe jos!

Am ajuns în şoseaua asfaltată, cu maci, ierburi şi cactuşi de o parte si de alta, pe care treceau multe maşini în ambele sensuri, adică era un trafic intens, mai ceva ca la New York, deşi nu se compară cu Chulilla. După vreo doi paşi, am auzit multe strigăte şi ţipete de pe platoul pe care se vedeau ca în palmă preotul, enoriaşii, până şi mingea de volei şi mulţi copii, care nu erau toţi ai preotului, numai doi, cei care srigau mai tare la noi pentru că ne cunoşteu de când mergeam noi la biserică şi ne-au făcut semn să coborâm spre râu, adică înapoi.

- Nu trec nici moartă! Am spus eu şi nu Lili care râdea cu poftă!

Atunci, cineva din mulţime, care ne citise gândurile fără să ne cunoască, a spus cu voce tare: „venim noi să vă luăm!” Si am coborât exact pe acelaşi drum, deşi erau mai multe prin preajmă, convinse că vor veni să ne ia cu o barcă. Acuma, cum stuful era înalt, pentru că la o „răscruce de vânturi” făcusem la stânga şi nu la dreapta, deci nu ajunsesem în acelaşi loc, nu vedeam bine cine vine spre noi şi tot vorbeam: „părinte, eu apa nu o mai trec, că mi-au căzut toţi dinţii şi am uitat telefonul acasă şi nici nu ştiu dacă am încuiat uşa, şi o fi şi o păţi! De partea cealaltă a râului, răspundea o voce de bărbat şi spunea: „aveti grijă la crocodili şi unde sunteţi că nu vă văd”. Si noi răspundeam „nu-i nimic, bine că ne auziţi, veniţi mai spre stânga, mai în jos”. Si zice, „nu vă văd” şi noi, „nu-i nimic, mai spre stânga, mai în jos, spre mal”. Si, în sfârşit apare un tânăr care râdea şi care nu era preot. Am rămas puţin surprinse, dar ne-am revenit repede şi am întrebat: „cu ce vrei să ne treci apa?” „Cu cârca!” Am râs din nou amândouă ca şi cum nu ne venea să credem ce auzim, deşi nu exista nici un dubiu că auzim bine. El a trecut apa hotărât şi încălţat, fără să-şi mai suflece pantalonii deja uzi, de la alt transport-după aceea ne-a spus că se ocupă cu aşa ceva… Deci a trecut apa, s-a aşezat cu spatele spre noi, s-a aplecat puţin înainte şi a zis, „hai, care se urcă prima!”, de parcă ne-am fi urcat în taxi.

- Hai, nănaşă, sări, ce mai stai?

Nu era ceva exagerat, la vârsta mea, dar mă gândeam că dacă nu mă controlez şi sar ca nebuna, cădem în apă amândoi, ceea ce ar fi fost şi mai rău decât dacă aş mai fi trecut încă o dată singură! Si iar am râs!

- Haide-ţi, că-mi îngheaţă picioarele, zicea tânărul un pic nervos!

Si până la urmă, am sărit şi m-a trecut apa, iar pe el l-au trecut apele, că nu ştiu cum îl ţineam de gât şi i-am simţit o zvâcnire.

Apoi a trecut-o şi pe Lili, care fiind mai tânără, mai subţire şi mai micuţă, încăpea toată pe spinarea lui, ca pe spinarea unui hipopotam din poveste.

Am ajuns pe platou unde i-am întâlnit şi pe ceilalţi, care tocmai strângeau resturile de la picnic, adică am ajuns la spartul târgului! Era acolo şi Jose, tânărul de şaptezeci şi cinci de ani, care face duş cu apă rece indiferent de anotimp şi care s-a oferit să ne ducă cu maşina lui până în sat, pe un alt drum.

- O să fie cam riscant, spunea, că, dacă mă vede cineva cu două femei tinere în maşină, o să afle tot satul, deci şi nevasta mea şi o să dorm la uşă(ca în tinereţe!)

- Nu e nimic, a răspuns Lili, am eu o cameră liberă!

- Bine, atunci mă prind să-ţi citesc poveşti înainte de culcare!

E nevoie să-ţi repet că am râs din nou? Că am râs mult? Că am râs cu gura până la urechi?

PS In grup, era şi un negru din Senegal, foarte negru şi cu dinţii foarte albi, ca şi ceilalţi fraţi ai săi răspândiţi în întreaga lume, care cânta şi el cu noi, hotărât şi convins, „noi suntem români”… Atunci am realizat cât de devotaţi sunt unii emigranţi români de altă naţionalitate şi culoare. Hai, pa!

NUŞA ILISIE

________________

O DIMINEAŢĂ MAI MULT

Nu ştiu unde te va găsi scrisoarea mea când va ajunge la tine pentru că şi tu călătoreşti mult! Parcă mi-ai spus, că ai început călătoria în jurul sufletului meu. Oricum eu tot aşa te aştept. Aşa, adică aici. Dacă scrisoarea te va găsi acasă, pentru că nu eşti încă pregătit să mă descoperi, să faci ce îţi spun eu: să te aşezi pe fotoliul de lângă fereastră, cel în care ne ghemuiam amândoi când ne prefăceam că ne este frig şi să dai la o parte măsuţa pe care se răsturna mereu ceaşca de cafea şi unde ţigările îşi areau singure propriul foc. Ei! Mă răsfăţ! Mi-ai spus să-ţi scriu când socotesc că am vreme pentru căteva cuvinte de folos şi m-ai încurcat!
Astăzi norii umblă în colonii cenuşii urmărind jocul dezordonat al unei păsări rătăcite în zbor! Cred că se îndreaptă spre spuza muntelui tăcut care a zăcut mocnit toată noaptea, încovoiat de vânt şi de greutatea plumburie a cerului. E un aer rece-tăios! Atât de puternic miros portocalii înfloriţi încât îţi taie respiraţia şi atât de crud este verdele ierbii încât îţi taie privirea! Aşa se întâmplă că sunt numai tăieturi. De obicei sunt singură, acum sunt cu Shely. E la fel de uimită ca şi mine! Adică sângerează! Tu crezi că animalele au prejudecăţi? Oricum, nu asta voiam să te întreb!
Lumina tulbure s-a limpezit uşor, ca adâncul unei ape şi am putut vedea cum se deschideau păpădiile ca un cuib de pui mici galbeni aruncaţi în iarbă. O pasăre s-a legănat jucăuş pe o frunză de palmier şi a fugit speriată de cei doi nasturi negri, cusuţi pe un petic de astrahan, care erau ochii lui Shely! E ca un mieluşel negru! O ţineam strâns în braţe şi încercam să ordonez în minte toată nebunia asta de culori, parfumuri şi simţăminte care mă răscoleau în această dimineţă ca un vis! Imi făcusem duş şi îmi pusesem pe mine halatul moale, alb care ţie îţi place mult! Si am simţi-o atât de caldă şi atât de vie când m-a privit, că parcă atunci se naştea din mine! Tu crezi că sunt capabilă să nasc un câine?
Pasărea s-a întors. Simţea că ceva nefiresc se întâmplă şi s-a aşezat cântând între macii roşii ce priveau cerul cu pupilele negre mult dilatate.
Si a început să plouă, liniştit, normal ca şi cum ar fi fost o dimineaţă mai mult!
In Madrid, în loc să plouă a nins!
Inţelegi ce vreau să spun?
NUŞA ILISIE

________________

FRUCTUL OPRIT

Din jurnalul de călătorie

Fructul oprit

Nu ştii ce mi s-a-ntâmplat! Habar n-ai! Nici nu-ţi trece prin cap! S-a întâmplat în miez de noapte, atunci când se zămislesc clipele cele mai dulci, aşa, ca miezul roşu de pepene! Tu ai mâncat vreodată miez de pepene în miez de noapte? Hm! Pentru mine a fost noaptea cea mai gustoasă dintre toate pentru că am trăit-o cu toate simţurile, aşa cum şi pe tine te trăiesc, cu toţi fiorii.

Am fost la furat! Ce credeai? Pe lună, când lumina albă se tăvălea sub paşii nostri grei de mister şi pe tăcute. A fost un moment în care nu am mai putut vorbi, atunci când au apărut toate stelele ca nişte ochi sticloşi şi ne-am speriat. Era doar o iluzie că nu ne vede nimeni! Poteca despica livezile ca un râu pe care păşeam cu grijă din petic în petic de lună, de teamă să nu ne udăm, că era frig! Si cântau greierii! Cred că toţi, pe care îi ştiam eu din auzite, se adunaseră în noaptea aceea, în locul acela! Oare greierii îşi fac cuib? Eu aşa simţeam atunci, „că zbor deasupra unui cuib de greieri”! Unul cânta mai tare decât toţi, de parcă se agăţase de urechea mea stângă, în care nu mai aveam nici măcar un cercel!

Tu înţelegi de ce toate mi se întâmplă în dreptul inimii?

Cerul era întins ca o mare şi dealurile străvezii păreau valuri nemişcate întoarse pe dos deşi eu mergeam pe picioare, adică normal! Sunt sigură de ce îţi spun pentru că am văzut cu ochii mei cum îmi creştea în noapte umbra şiroind de ape! Undeva, după frunze, cânta un brotac, unul singur şi departe fluiera un câine după lună! Sau cel puţin atât puteam eu să mai aud în clipa aceea, dulce, în care mi se zaharisiseră toate simţurile! Oricum, nu mai eram eu! Atât era de tainică noaptea!

- Mi-e frică!

- De ce?

- Mi-e frică pentru că nu mai simt nimic, atât e de frumos!

- Taci!

Tăcând, ne-a ieşit în cale un copac gros, frunzos ce stătea la poarta livezii cu un iepure alături. Era un iepure fără frică şi ud, că tocmai ieşise din noapte!

- Miroase a fum! Oare doarme cineva în livadă?

- Cred că nişte triburi!

- Ai spus ceva?

- Triburile nopţii! Ce te miri?

- Atunci hai să fugim!

- Inapoi?

- In-livadă! Drumul înapoi s-a şters!

- Nu simţi că cineva ne-a pus pe faţă o batistă parfumată!

- Livada e înflorită toată!?

- A mai rămas doar un fruct, îl vezi?

- Fructul oprit! Să nu-l culegi!

- Nu! E o pasăre vie care a aţipit!

- Auzi cum bat tobele? Cum creşte focul? Au apărut triburile! Ascunde-te!

- Nu!

PS. Să nu crezi că te mint! Doar te vrajesc!

NUŞA ILISIE

________________

CACTUSUL DIN PADUREA DE PINI

E o noapte uşor stranie, norii cenuşii şi groşi zac deasupra satului, nu plouă, nu bate vântul, nu cântă greierii, e linişte. Pare satul fantomă. Nici măcar felinarele aprinse în dreptul caselor, ca nişte cercei de lumină, nu te pot convinge că mai este cineva viu. Cred, că dacă aş fi închis ochii, m-aş fi transformat, fără efort, în liniştea însăşi. Dar nu

i-am închis! Si dimineaţa m-a găsit tot acolo, pe prispă, aşteptând-o. Chiar a venit! Tu, nu! A venit la fel ca şi noaptea, cenuşie şi grea, grea de nori. Natura era tulburată până spre rădăcini, le simţeam eu zvârcolindu-se în adâncuri până şi paşii îmi erau nesiguri când m-am ridicat să plec. Se clătina pământul sub ei, se răzvrăteau rădăcinile. Impotriva cui? M-am hotărât să merg mai departe, spre pădure, ce dacă mă ameninţa ploaia! Ierburile atât de dese, atât de uscate, îşi plângeau setea într-o nemişcare fără egal. Dar nu s-a întâmplat! Norii zdrenţuiţi de lumină, se târau până dincolo de munte, ca nişte cerşetori alungaţi de soarele care nega ploaia, râzând. Era un soare nedorit. Un vânt subţire încerca să aline aşteptarea, dorul de apă… atunci a fost când am atins eu, sufletul pădurii, l-am atins cu sufletul meu şi am simţit că suntem totuna. Mă crede cineva? Si nu era vis, era doar ziuă! Se lumina încet! Intâi, o pată albă a căzut pe zidul unei case, aşa am văzut-o, departe, în pădure, apoi, albina s-a trezit în cupa florii şi a zburat, când cerul s-a deschis albastru, s-a deschis tot, ca o uşă mişcătoare, transparentă, ce te ispitea să-i treci pragul… Aş fi vrut să-l ştiu trece! O veveriţă s-a căţărat iute, pe trunchiul bradului bătrân, că nici nu am văzut-o, am auzit doar mişcarea crengilor surprinse de salturile ei şi am privit în jos. Călcasem pe o floare. Atunci mi s-a deschis la picioare o altă lume, o lume la fel de vie ca şi mine, ca şi lumea din care veneam eu, din care veneam-ducându-mă şi am dorit atât de puternic să merg fără să ating. De ce nu am putut? Paşii îmi deveniseră grei de remuşcare, le auzeam zgomotul sec şi mă gândeam, câtă durere şi spaimă pot să provoc, numai prin faptul că merg! Ar trebui sa învăţăm să mergem aşa cum privim! Ei! Stiu că nu se poate! Atunci m-a sugrumat neputinţa zborului şi m-am oprit.

Casa avea zidurile albe, cine n-ar fi ghicit! şi ferestrele, ca nişte ochi miraţi şi trişti cu arcade îngălbenite. Eu cred în sufletul caselor! Lemnele de foc erau bine rânduite şi aşezate aproape de uşă, de parcă iarna ar fi venit, mâine. Obloanele erau trase şi, aparent, toate uşile închise. M-am întins pe pământul gol, din faţa uşii şi am oftat! Imi place să simt pământul pe spate şi cerul să îl port uşor pe pleoape… aşa învăţ în fiecare zi cine sunt, învăţ să trăiesc între cer şi pământ… Mi-e ciudă pe iederă, mi-am zis si am preferat să închid ochii şi să dorm. Si am adormit, nu stiu de ce, repede si profund.

Un soare fierbinte stătea lipit de fruntea mea, când m-am trezit şi sropi grăbiţi de sare se prelingeau pe obraji, spre buze, pe gât. Nu, nu! Nu plângeam, eram doar neliniştită că nu mă mai puteam ridica. Si nu era ceva obişnuit, era un sentiment foarte complex, inedit, poate, chiar, inuman. Simteam că din coloana mea vertebrală au tâşnit rădăcini viguroase şi că nu am să mă mai pot mişca niciodată din locul acela. Si m-am speriat! M-am speriat că s-ar putea să treacă cineva pe acolo şi, din întamplare, să mă calce în picioare ca pe un trunchi obişnuit! Dar în pădure nu era nimeni! Am încercat să mă relaxez privind în jur şi m-am înţepat într-un cactus, m-am înţepat privindu-l, atât de tare m-a surprins! Cui i s-a mai întâmplat? Unde s-a mai întâlnit? Un cactus uriaş într-o pădure de pini? Crescut în ţărână? Printre copaci străini? Atunci mi-am revenit brusc şi m-am ridicat, fără efort, ca să-l vad de aproape, cu ochii mei şi să-l ating. Uşa casei, de care, parcă, şi uitasem, a scârţâit chiar atunci, prelung, s-a închis, s-a deschis… bătea vântul! Si, dacă am sa intru, ce?! Cum să nu intru? Eu cred în sufletul caselor! Am urcat cele câteva trepte şi m-am oprit. Da, m-am oprit! Nu pentru că mi-ar fi fost frica să trec pragul ci, pentru că, în prag, era cineva. O bătrână! Avea ochii blânzi, aproape stinşi, mâinile uscaţive, împreunate pe genunchi şi se legăna încet într-un balansoar… In casă mirosea a levanţică şi a mere coapte şi a copilăria mea…

- De mult, aşteptam să intre cineva şi, să stea!

NUŞA ILISIE

______________

AM BĂTUT VÂNTUL

Catedrala părea cufundată într-un somn profund, un somn de piatră, tulburat de somnul viu al porumbeilor ce umpleau cu trupurile lor fragile, rotunjimile reci ale statuilor vechi, şusotind în liniştea nopţii cu ciocul ascuns între pene, poate că visând. Părea o catedrală de păsări ce s-ar fi spulberat într-o clipă la apariţia nefirească a omului. O noapte de iarnă crudă, ca un fruct necopt, se contura în bătaia vântului nehotărât, dar real. Puţină lume mai rămăsese, aproape că numai noi, în târziul şi frigul acelei nopţi gata să se rupă din calendar. Un copil alerga liber în jurul artezienei ca o ghiaţă lichidă, compactă, ce furase lumina palidă a felinarelor încercând să lumineze totul în jur, curgând; alerga după un pescăruş rănit ca după un zmeu dus de vânt. Pe trepta de lângă uşa Catedralei, doi tineri îmbrăţişaţi într-un sărut etern păreau o frescă ce căzuse în acel spaţiu sacru dintr-un alt timp. Un negru ambulant, mai negru decât culoarea neagră originală, îşi expunea, nimăni, şiragurile pestriţe de mărgele din melci sidefii şi os şlefuit, brăţările din piele fină, păpuşile din cârpe, părând un cufăr umblător din Senegal (întotdeauna am invidiat albul perfect al dinţilor perfecţi ai rasei negre de un negru perfect). Mă hotărâsem să mă aşez la unica terasă deschisă şi noaptea, şi care adunase în jurul felinarului incandescent câţiva rătăciţi veseli, când Victor mi-a făcut un semn discret, parcă pentru a nu tulbura momentul, ca să-mi arate ceva: printre zidurile vechi şi cele câteva frunze uscate înşurubate de vânt îşi făcuse apariţia o femeie, suplă, elegantă dar tristă, îmbrăcată într-un negru total, ca o umbră din carne şi oase. O pălărie de un negru lucios, cu borurile largi, îi acoperea linia delicată e feţei, de un alb sidefiu. La numai câţiva paşi era urmată de alte trei umbre solide ale unor tineri sobri, cu pălării identice, lăsate mult în jos, peste frunte, ascunzându-le identitatea. Părea o secvenţă dintr-un film pe care aş fi vrut să-l văd până la capăt, dar au dispărut. Tinerii de lângă noi, pentru că în final m-am aşezat la o masă, au rămas cu gâturile sucite şi sprâncenele ridicate un timp, scurt, după care au revenit la realitate, brusc si chiar definitiv:

- Joder, tio! Has visto? Paresen de una pelicula de estas, que ponen por la tele! Jolines! Dame una copa mas, nena! Apoi, întorcându-se către mine, ca şi cum aş fi făcut parte din acelaşi grup, deşi eu încă tânjeam după secvenţa din film, m-au surprins cerându-mi:

- Dame un cigarillo, rubia, por fa…

Tot atunci s-a oprit lângă noi şi negrul care nu dispăruse de tot, începând să-mi arate, politicos, cu meticulozitate, dar fără să mă întrebe dacă vreau să văd (ce îmi arată), mărgelele sidefate, brăţările originale şi păpuşile din pluş cu baterii şi care ştiau să danseze.

- Cual te gusta? Dacă ar fi fost după mine, le-aş fi ales pe toate, adică aş fi plătit cât nu făcea şi i le-aş fi şi lăsat să le vândă „din nou”. Avea un zâmbet preistoric de sălbăticiune domesticită artificial şi o dorinţă ascunsă de a vorbi, poate cu noi, aşa că l-am întrebat ce vrea să servească şi i-am oferit un scaun, ca şi cum era ultimul din grup, ce trebuia să sosească.

Era o noapte specială prin firescul ei, care făcea să mi se strângă inima, ca atunci când aştepţi pe cineva şi chiar vine. Il priveam atent pe negrul din faţa mea, cu dinţii atât de albi, ca un şirag de perle naturale ţinute în gură, singurele pe care le-aş fi cumparat fără să mă tocmesc. „Ai fi în stare să-i smulgi dinţii omului (din gură)?” Din nou mă sâcâia subconştientul meu, lucru de care am devenit conştientă treptat, aşa că nu am răspuns.

Am băut o cafea cu lapte toţi trei, ceea ce m-a şi pus pe gânduri, că aveam aceleaşi gusturi deşi eram de culori diferite. „Lumea e plină de surprize”, mi-am zis şi ne-am aprins o ţigară toţi trei. Devenise tăcut şi visător, aşa că nu l-am mai întrebat nimic despre ai lui, nimic despre melcişorii înşiraţi pe aţă, adică, de unde îi ia atât de egali, cum de poate să-i îşire fără să-i rupă, câţi face şi câţi vinde şi, până la urmă, din ce trăieşte.

- Din vânzarea lor.

Răspunsul a venit singur, pentru că în noaptea aceea de iarnă crudă, tăcerea era totuşi coaptă, încât gândurile se puteau desprinde (din ea), înainte de a se arde în cuptorul minţii. Avea în ochi o linişte de rasă pură, o linişte de preţ, pentru care aş fi fost în stare să mai plătesc o dată tot ce avea de vânzare şi să îl las să mai vândă încă o dată tot, numai să îmi dea din ea. Dar a înţeles, a înţeles pentru că tăcerea devenise deja transparentă, încât fumul de ţigară nu a putut evita răspunsul:

- Nu! Nu se vinde, se fură…

Si cum era să fur singurul lucru de preţ de la un negru ambulant?

Noaptea se rupsese din calendar când ne-am urcat în maşină şi pălăria de un negru lucios rămăsese pe treaptă, acolo, în locul frescei dispărute. Imi place confortul cald din maşină şi, mai ales, îmi place să tai noaptea încet, cu gijă, ca şi cum aş croi-o după modelul şerpuit al drumului. Imi place noaptea aşa cum îmi place ploaia. Străzile păreau inutile într-un oraş fără oameni, ca şi parcurile rămase mute fără păsări. Luminile de pe strazi, însă, străfulgerau neliniştea din minte, cum că nopatea a căzut peste tot şi nu te poţi aştepta la nimic decât la tăcere. Shely se întinsese peste pieptul meu, cu botul umed ascuns spre linia gâtului, aproape de ureche, respirând încet, ca şi mine-părea o excrescenţă moale de carne vie, o lipitoare.

„ I can’t live with you, but I could never live without you…”

Atunci am închis radioul, cu o simplă apăsare de deget pe unicul buton rotund, ca să ascult cum începea vântul.

- Vine furtuna!

- Ti-e frică?

Noaptea, în căderea ei înceată spre ziuă, era încă deasă, drumul se furişa după dealuri, se arăta din nou, tăind o fâşie îngustă din marginea pădurii, se ascundea din nou, când primii stropi de ploaie au început să cadă repezi, ca o bătaie cu apă. Zgomotul a devenit greu, cu atât mai mult cu cât, prin timpan a trecut în tot capul şi de acolo în tot pieptul că mi-a tulburat şi bătăile inimii şi a trezit-o şi pe Shely care s-a lipit şi mai tare de mine, aproape scâncind. Cred că din timpanul meu ajunsese şi în pieptul ei.

- Să ne oprim! Nu se mai vede nimic.

Era un mic refugiu chiar la iesirea din pădure, aşa că, am pus pe avarie şi am închis ochii fără să ne mai spunem nimic. Nu ştiu când s-a oprit ploaia, dar când s-a oprit, m-am şi trezit. Am deschis portiera maşinii dând la o parte întunericul de lângă ea şi apoi de lângă mine, când am coborât, făcându-mi loc prin noaptea ce, deja, se rărea.

- Vino, copile! Vino, să adulmecăm pădurea! ( prefă-te în jivină! ca şi mine, era să-i spun, dar îmi era teamă că, pentru prima oară în viaţă, o să mă asculte şi, parcă, nu voiam! sau, da, chiar asta voiam!).

Dinspre pădure venea un aer rece de iarbă crudă, într-o iarnă crudă, mirosea a răşină şi a fum în timp ce, de pe frunze, cădeau încet picături de apă, ca nişte paşi mărunţi:

“Pe unde am venit aici?

- Pe calea laptelui?…

…Inimă,

de ce suspini?

Străbat deşertul gol prin mărăcini-

şi-mi număr urmele lăsate

printre stele,

printre spini.”

- Ai spus ceva?

„Incă îi mai trebuie timp să se transforme în jivină!” Am să-i impun conştiinţei mele să se elibereze de sub-conştient! Să-i închidă gura!

Dinspre pădure se auzeau zgomote neînţelese de păsări, de animale primordiale ieşite dintre spaţiile timpului ca dintre straturile adânci ale pământului, căutându-şi o formă, alta. Si cred că înaintam încet, nu de teamă ci pentru că aerul devenise mai dens, mai rezistent la trecerea noastră, devenise un aer greu de neliniştea animalelor speriate. Era un spaţiu liber într-un spaţiu închis şi, tocmai de aceea am fugit spre maşină, amândoi, pentru că am simţit acelaşi lucru: eram nişte intruşi. Incepea din nou, vântul pe care l-am dat la o parte ca pe întuneric, să pot intra în maşină şi am pornit fără să ne mai uităm în urmă. După noi, venea ziua, înfrigurată şi udă, o mică haimana!

Când am coborât din maşină, picioarele mi s-au desprins de pe pământul moale, pe Shely nu am mai văzut-o, nici pe Victor, nu am mai văzut nici casa, de fapt nu am mai văzut nimic, pentru că vântul m-a luat prin surprindere, m-a tăvălit pe poteca strâmtă, în timp ce mă împotriveam, apoi peste iarba udă de lângă piscină, care mi s-a lipit de spate cu tot cu rădăcini, că cineva, care tocmai se trezea, a şi spus, „uite un om de iarbă”!

Când s-a făcut cu adevărat ziuă şi am rămas din nou singură, a batut la uşă vecina mea, că, deja ştiu, bate de două ori scurt: cioc-cioc. Venea să-şi bea cafeaua (cu mine).

- Por Dios! Que te a pasado? De ce ai ochiul vânăt?

- Am bătut vântul!

NUŞA ILISIE

___________________

” FALLAS”, SAU REBELIUNEA “INTRU FERICIRE

Astăzi sunt foarte obosită, am umblat mult! Am umblat cu capul în nori, numai ca să fiu cu tine, pentru că mi-ai spus că şi tu umbli la fel de când mă cunoşti. Ei, nu te-am găsit! Probabil că doar ai glumit! Aşa că am coborât şi am umblat pe jos, prin oraş, mâncând o gogoaşă fierbinte, pe care după două înghiţituri am şi aruncat-o! Am aruncat-o la coş! Unul care era deja plin, cu altele de acelaşi fel şi cu două muşcături laterale! Tu ştii că mie îmi place mult oraşul, la Valencia mă refer, şi că îl cunosc bine, ca pe umbra ta. Nu m-am rătăcit niciodată, aşa cum nici pe tine nu te-am întâlnit. Dar astăzi m-am pierdut! Nu e minciună! Pe străzi nu mai circula nici o maşină, caleşti, da! Trase de cai, nu de reni, pentru că, ceea ce îţi povestesc este real şi se întâmplă în Spania, astăzi, 15 martie, 2007, când îţi scriu. Povestea se repetă în fiecare an la aceeaşi dată, ca un motiv în plus că nu visez şi să mă crezi. Ei, da! M-am pierdut pentru că toate străzile erau la fel, cu multe gogoşerii ca nişte ciuperci uriaşe, deşi nu plouase, pentru că în Spania plouă rar, cu statui mari, colorate, la fiecare intersecţie, pe care, până la urmă le ard, că aşa este obiceiul, cu toate terasele pline ochi-nu am văzut niciodată un ochi atât de plin de oameni-şi cu multă lume care circula în toate direcţiile, ca şi furnicile când le strici muşuroiul. Deşi se vorbea în toate limbile pământului-şi nu eram în Babilon, ţine cont!-oamenii erau relativ la fel de îmbrăcaţi, adică sport şi la fel de fericiţi, adică exagerat! Purtau eşarfe cu dungi albăstrii, glumeau, beau ceva, se sărutau, dansau! Dan-sau! Si eu! Era ca o lepădare voită de propriul trup, ca o smulgere din rădăcini a sufletelor care tânjau de mult această dezrădăcinare. Eram suflete în dans! Cred că şi lupii ar fi dansat dacă ar fi fost de faţă, atât de tare ne confundam unii cu alţii! Era momentul în care îmi dădea târcoale, din nou, sentimentul de libertate absolută, într-o lume care devenise dintr-o dată nonconformistă, uşor haotică, dar fericită şi firesc de bună, unde semafoarele păreau o invenţie absurdă, cuvântul însuşi lipsea din vocabular, iar trecerile de pietoni se lăsau călcate în picioare în toate sensurile! Si cred că nu numai eu, care sunt uşor rebelă, simţeam acest lucru, ci, toţi! Toţi o dată şi la fel de puternic, aşa, ca un fel de rebeliune „întru” fericire, sau transformare „întru fiinţă”!

Si încă nu am spus tot! Dacă întorceai capul spontan, aşa ca la o bătaie pe umăr, vedeai, mai ceva ca în poveşti, crede-mă, un alai de fete frumoase, îmbrăcate în straie de sărbătoare. Nu erau fuste scurte, cu picioare lungi şi nici bluze decoltate cu sânii goi, ca să te ajute totuşi, să te dezmeticeşti, să ghiceşti în ce secol eşti. Nu! Nu! Erau fete ca nişte zâne, coborâte din caleştile trase de cai albi, ca şi cum ar fi coborât pe timp din alte secole, îmbrăcate după moda acelor timpuri, cu fuste lungi, creţe şi înflorate, pe sub care se ghicea dantela albă, fină, a juponului, ce ascundea picioarele lungi, pentru că în trecut lumea era mai discretă, cu corsete înflorate, cusute cu fir auriu, decoltate doar atât cât să ghiceşti, mai mult decât să visezi! Si fiecare avea în mână un buchet de flori proaspete, evantaiul, şi, între degete, discret, un cui în care să-ţi pui poftele. Ca să nu-ţi mai spun de fanfarele care treceau impunător printre oameni: o masă compactă de instrumente şi sunete, ca o fantomă a ideii de ordine. Trec de la o fantomă la alta, ştiu!

Pe străzi era risipă de flori mişcătoare, pentru că le vedeai peste tot, din care urma să se nască, încet şi în taină, ca o binecuvântare celestă, chipul blând al Sfintei Fecioare. Era şi o risipă de porumbei, care zburau lin, purtând cu ei ramuri înflorite de măslin!

Tu, crezi în rai?

La miezul nopţii, s-au adunat în jurul statuilor mulţi oameni, de pe toate continentele. Nu ştiu cum pot să fie unii, atât de punctuali! Si nu mai vorbeau, ci doar tăceau între ei. Era momentul cel mai emoţionant al sărbătorii. Tobele băteau puternic, sacadat, ca la o execuţie, artificiile izbucneau dintr-o dată ca nişte fântâni de lumină vie şi limbile şerpuitoare, lungi, fierbinţi ale focurilor, susţineau cerul să nu se răstoarne! Când statuile au început să ardă, lumea a început să aplaude şi să ţipe, ca într-o eliberare spontană a răului, urii, păcatului! In clipa aceea, toţi au devenit, încă o dată, o apă şi un pământ, adică, la fel. La fel de curaţi şi de buni, cred că ai înţeles!

Până dimineaţă nu a mai rămas decât cenuşa fumegândă, din care răul, ura, păcatul, se vor reface şi se vor naşte din nou, într-o lume redevenită normală, adică nefericită şi constrânsă, dar ordonată!

PS. Dacă ar fi, să mă întrebe Dumnezeu pe mine, cum să se întâmple sfârşitul lumii, i-aş sugera o noapte ca aceasta, în care toate naţiile pământului ar sfârşi zâmbind, chiar dacă, numai dacii o făceau!

_______________

FLASH

A dat cerul în blide şi a vărsat tot laptele norilor peste satul adormit, genele ude îmi sunt grele, eram aici când s-a revărsat cerul. Si nu văd nimic, nimic, albul cerului e ca albul ochiului. Am pierdut orice reper, nici măcar nu mai pot intui conturul munţilor, deşi ştiu, cât de bine ştiu, că sunt tot aici, în acelaşi loc! O ştiu după atracţia nestăpânită de a urca! Si casa cu obloanele albe şi palmierul verde, neclintit, sunt tot aici! O simt după mirosul de fum şi după tânguirea frunzelor ca nişte braţe lăsate în jos, ca într-o imperceptibilă rugăciune spre pământ! Numai noi, oamenii, ne rugăm privind în sus, spre cer… „Aş vrea să văd o singură lacrimă înghiţită de pământ… Toate apucă, pe căi necunoscute noua, în sus.”- CioranSi îmi amintesc foarte bine că ieri, nu mai departe de ieri, am facut un experiment: am închis un ochi, ochiul stâng şi apoi am întins mâna dreaptă şi, cu degetul arătător, cel cu care imi ating rana deschisa sub umărul stang, am atins coama supusă a munţilor, am desenat copacul din grădina cu frunze uscate, am atins până şi zborul păsării, vă spun, cu un ochi închis, poţi să delirezi atingând totul în jurul tău, până când ţi se topesc buricele degetelor de plăcere şi ochiul nu mai poate vedea de fericire! Doar atât, cu un ochi deschis şi un deget întins, ai totul!

Dar azi, în această dimineaţă, ca un fluviu alb de lapte gros, nu mai văd nimic! Sunt în satul fără contur, fără nume, sunt în nor! De fapt, mă întreb dacă sunt cu adevărat!

Mă îndoiesc că sunt, dar cuget!

Tot ce pot vedea, este propria mână pe care a căzut un păianjen mic, alb tot, nici nu am mai văzut aşa ceva! Si l-am primit în palma mea deschisă, cu care împingeam norii şi lui i-a plăcut şi a început să umble în sus, în jos, până a adulmecat firul vieţii şi a mers pe el grăbit, ca pe firul lui subţire de păianjen şi dintr-o dată s-a oprit! Nu ştiu dacă s-a oprit de tot sau firul s-a întrerupt de tot, cert e, că nu am mai avut răbdare şi l-am strivit! Aşa de simplu am pus capăt îndoielii!

Ochii umezi mă dor de ne-văzut! Acuma, da, am găsit acel loc de singutătate, mai singur decât toate celelalte, în care lucrurile nu mă mai pot privi deloc.„Lumea se creează în delir, căci totul, în afară de el, este o închipuire.”-Cioran. Dar le simt, şi parcă şi prezenţa lor mă doare, mă complic din ce în ce mai tare! Am să închid ochii, deja am ne-văzut totul! După un timp, indecis, din nou i-am deschis, pe amândoi o dată şi satul s-a deschis şi el în faţa mea, ca un ochi rotund de fată, curat, limpede, clar, care vedea lumea pentru prima dată, ca si mine!

_________________

ÎNTOARCEREA

Sigur că am coborât din tren foarte obosită, cu părul răvăşit şi cu o durere puternică în ceafă, pentru că adormisem cu capul strâmb, de parcă mi se suciseră până şi ochii. Nu! Gura nu! Aş fi putut vorbi fără probleme, doar ştii. Persoana de lângă mine, de altfel paşnică şi foarte răbdătoare, a respirat adânc, atunci când mi-am luat geamantanul să cobor, ca şi cum ar fi scăpat, ea însăşi de o povară (de pe umeri). Ei! Geamantanul meu foarte greu, ca şi cum aş fi cărat pietre de moară, nu a stat pe umerii lui, doar capul meu, adormit, care se balansa sâcâitor. Bine, dar asta se poate întâmpla oricui, aşa că nu am de ce să mă simt eu, mai cu moţ. Si i-am spus, „adios, muchas gracias”, la care nu mi-a răspuns, cu toate că spaniolii sunt foarte amabili indiferent de situaţie şi m-am îndreptat spre coborâre. A! Ce s-a întâmplat în tren, în timp ce nu dormeam, a fost altă poveste.

Să-ţi zic? Erau în spatele meu doi ruşi, ‘nalţi, blonzi, mă rog, înţelegi tu şi vorbeau tare şi continuu. Unul dintre ei chiar şi cânta. Cum în tren treceau, din când în când, să ne servească cu o şampanie, un nectar, o măslină… ruşii, cereau şampanie la dublu, pentru că era totul pe gratis, adică „inclus în bilet” şi, normal, că li se aducea. Unul dintre ei, mai îndrăzneţ decât celălalt care dormea, a început să umble pe coridor, aşezându-se când pe un scaun, când pe altul, acolo unde vedea şi el o fătucă mai singură şi începea să-i cânte: „ I just called to say I love you…” La care, una mai isteaţă, l-a întrebat, „când, că am avut telefonul închis?” Dar trenul a oprit şi a trebuit să cobor. Maaamă! Am aruncat mai întâi geamantanul, aşa ca pe un buzdugan, deşi nu am faţă de căpcăun şi m-am dus şi eu după el, repede, aproape să cad. Ai reţinut, că era foarte greu! Dar nu am căzut, m-am oprit subit într-un trecător, care, în loc să treacă, stătea, chiar atunci, în momentul acela şi în locul acela în care mă aflam şi eu. Si m-a prins de mână, de parcă m-ar fi aşteptat pe mine şi, aşa, m-am echilibrat. Nu, dom’le, nu am greşit cuvântul, m-am echilibrat, nu m-am emoţionat!

- Joder, nena! Te vas a caer!

Avea ochii negri, asta am văzut bine.

Si, chiar atunci, cum trenul tocmai oprise şi lumea tocmai cobora, a trecut un grup de tineri grăbiţi, cu rucsacuri şi cu geamantane, unele mai mari şi mai îndesate decât al meu şi s-au împiedicat de acelaşi trecător care încă mă ţinea de mână, deşi îmi găsisem echilibrul de mult, deci, s-au împiedicat şi de mine. Atunci am simţit cum mă trege de mână în jos, tot mai în jos, cu toate că încercam să mă opun şi, până la urmă, am căzut împreună, aşa cum era de aşteptat. Nu m-am ridicat! Nu m-am ridicat pentru că mă durea genunchiul şi nu s-a ridict nici el. Nu aş putea să-ţi spun de ce, pentru că nu l-am întrebat. Poate că îi plăcea să stea aşa întins şi să privească indiferent trecătorii care ne ocoleau zâmbind:

- Estos dos van locos, tio! Tanto se aman?

Pe mine m-a bufnit râsul, pe el, nu! Devenise implacabil, iar eu, dintr-o dată, serioasă şi chiar neliniştită: dacă s-a lovit la cap şi şi-a pierdut minţile? Si toate astea numai din cauza mea, că am aruncat geamantanul ca pe un buzdugan. Ce ghinion! Si mi-am aprins o ţigară, pentru că geanta încă o mai aveam pe umăr (şi capul!). Piciorul cu genunchiul care mă durea l-am întins uşor, iar piciorul celălalt l-am îndoit, l-am înconjurat cu amandouă braţele sprijinindu-mă de el, plictisită şi am tras un fum, prelung şi cu nesaţ.

Stiu, am tras în plămâni alchitran, nicotină şi monoxid de carbon care sunt foarte toxice!

Cum funcţionează mintea umană, tu? Dar, geamantanul meu? Maaamă! Si nici nu pot să mă mişc! Sau pot? După ce îmi fumez liniştită ţigara, am să văd eu ce pot şi ce nu!

Opppa! Am rămas singură? Când s-o fi ridicat de lângă mine? Ce om! Nici măcar nu a spus „Hasta luego!” Deh! Mai am până să-mi termin ţigara şi am rămas aproape singură pe peron.

- Esta es tu maleta, nena?

- Ui! Que susto, tio! Pareces una fantasma!

- Puedes andar?

- No lo se!

Si mi-a întins din nou mâna să mă ridic. Am ezitat. Atunci mi-a sărit în piept Shely, cu toată forţa, cu toată aştepatrea şi cu cele patru labe, lătrând din tot corpul, adică, nebuneşte, că aproape am leşinat. M-am întins pe peron, relaxată, acolo jos, unde mă aflam, lăsând-o „să mă tragă de şireturi”, să se încurce în părul meu, şi să se bucure, ca şi mine.

Acum, când îţi scriu, e dimineaţă şi sunt tristă, stau afară, pe prispă. Am venit acasă! Am venit acasă, de acasă! Foarte complex, nu? Si, cum să-ţi spun, pisicile vecinului, ştii, între casa mea şi cea a vecinului, e un loc de trecere, cu ierburi şi flori sălbatice, pe care îmi place să le privesc, ei, nu ştiu de ce, pisicile vecinului, s-au adunat în iarbă ca la spectacol, cu cozile „făcute colac”, cu labele din faţă bine întinse şi înfipte în ţărâna uscată, că nu a plouat şi se uită la mine, de jos în sus, şi parcă aşteaptă. Auzi? Iţi aminteşti când învăţam despre „regularităţile empirice”? Tu crezi că are vreo legătură cu aşteptarea lor? Ei, nu te nelinişti că-mi trec prin cap astfel de gânduri! Aşteaptă să le dau să mănânce! Dar, gata, s-a terminat! Nu am să le mai dau nimic! In schimb, am să le arunc un şoşon ca să plece de aici, pentru că vreau să devin diferită! Glumesc! Eu nu pot să devin mai diferită decât sunt, iar, ultimul şoşon l-am arunct în iarbă înainte de a pleca. Atâta tot!

Ba nu! Simt că vreau să-ţi mai spun ceva. Astăzi e o zi atât de cenuşie, cu cerul atât de de gri, de parcă, asta ar fi culoarea lui naturală. Cred că soarele a fost doar o invenţie pentru că nu se vede nicăieri şi nici măcar nu se ghiceşte. Tu ce crezi? Si nu pricep de ce miroase puternic a fum, a fum tomnatic într-o dimineaţă de august! In cât suntem astăzi? Poate că cineva a aprins focul în dorul toamnei reci, sau poate că însăşi toamna are ea focul ei tainic, ce arde mocnit undeva. Unde?

Mai bine să-mi fac un duş imaginar! Da! De ce te miri? E a nu ştiu câta oară când îţi spun că e posibil! Imaginează-ţi că stai într-un con de lumină şi că apa curge asupra ta, că te învăluie, deopotrivă, lumina şi apa, lumina şi apa. Am încercat şi eu şi a mers! Am ţinut deschisă cartea aceea, „ Puterea extraordinară a minţii” exact acolo unde îmi explica cel mai bine cum să-mi limpezesc sufletul, că era tulbure, pe atunci. Numai că eu m-am dus cu experienţa prea departe, am repetat de prea multe ori şi sufletul, din tulbure a devenit transparent şi acum mă vede oricine prin el! Cum să-ţi spun, nu am gasit, de atunci şi până acum, nici o carte care să-mi arate cum să-mi revin, cum să-mi regăsesc tulburarea din suflet, pentru că transparenţa a devenit, deja, periculoasă. Aşa că, ideea cu duşul imaginar, cade, voiam numai să ştii că e posibil! E posibil orice! Ai grijă! Prin librării ai mai fost? Mă gândeam că şi Shely a stat cu mine când experimentam şi mi-e teamă să nu se fi produs vre-o mutaţie în felul ei de a vedea lumea ne-animală! Se comportă prea uman! Cred că e mai uşor să umanizăm animalele decât să „dezanimalizăm” oamenii! Te îngrijorez? Nu e decât ziua aceasta cenuşie pe care nu ştiu unde să o aşez! Cred că am rămas fără anotimp, între nedumerirea pisicilor şi duşul la care am renunţat. Am să mă duc pe munte după mure! Chiar! Dacă am să le găsesc tot acolo, coapte şi negre, încet, încet, am să descopăr anotimpul! Acum şi tricoul de pe mine miroase a fum! A fum sau a fân? „ Eu cu faţa-n fân…” Tie îţi place Păunescu? M-am hotărât, mă duc după mure! „In Pirinei a nins.” Am auzit la radioul vecinei când coboram scările. Că făcea curat cu fereastra deschisă şi cu radioul dat la maximum. „Anul acesta, iarna va veni mai repede!”, mi-a stigat de după fereastră, fără să se arate, pentu că, oricum, ştie orice mişcare! Nu i-am răspuns, m-am gândit că poate şi ea o fi perdut anotimpul şi am plecat. Mergând spre munte, s-a pornit vântul, atât de rece că m-am gândit să mă întorc şi să-mi iau un pulover gros. Dar, nu, puloverul e pentru celălalt anotimp şi am mers mai departe. Chiar nu înţelegi ce vreau să spun? Să ştii că nu am să-ţi mai scriu, dacă te prefaci (atăt!). Ai să mă crezi dacă îţi spun că am găsit murele? Da! Erau acolo, coapte şi în acelaşi loc. Măcar drumul nu l-am pierdut! Dar, când am început să le culeg, s-a făcut frig-frig, ca iarna. Iarnă cu mure coapte! Shely era lângă mine şi lătra! Nu ştiu la cine, că nu era nimeni în câmpul ei vizual, dar, cred că lătra a nedumerire. Ti-am spus eu! Si m-am întors pe acelaşi drum, cu mure coapte în batistă şi fără să fiu convinsă că am găsit ce căutam. Când am coborât spre sat, m-am gândit să merg să beau o cafea, poate că aşa, din vorbă în vorbă, să aflu dacă au venit „Regii Magi”, sau au înflorit salcâmii, mă rog, să mă lămuresc, cumva! Si m-am întâlnit cu Jose al lui Maruja, care face duş cu apă rece în orice anotimp, că ţi-am mai spus eu într-una din scrisori. Si ce crezi că m-a întrebat?

- No te parece que hoy, todo ocurre al revés? Que es un día muy raro?

NUSA ILISIE