ECOUL * revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală

Nu stiu pentru a cita oara in acea dimineata clara de mijloc de vara, strabateam drumul ingust de coasta care ca o centura de piatra inconjura “Malin Head”, punctul cel mai nordic al peninsulei Inishowen din Irlanda de Nord. Poate ca ma asteptam sa-mi reapara in cale acel semn de la marginea drumului pe care era scris simplu cu litere de mina: “Food & Ale” si la citiva pasi de acolo, ascunsa intre stincile tarmului, casa joasa de piatra cenusie, dar orisicit ma straduiam sa-mi concentrez atentia si sa-mi adun gindurile ravasite, tot nu reuseam sa vad altceva decit aceleasi ruine de piatra intunecata, adunate acolo parca la intimplare de o mina nevazuta si uitate pentru totdeauna in bataia vintului. Si totusi, parca mai trebuia sa fac o tura….

 Totul incepuse cu o simpla excursie de sfirsit de saptamina, cind obosit de rutina plimbarilor prin Belfast, obosit de multimea galagioasa de studenti, pentru care tineam niste cursuri de biologie avansata si de genetica, m-am hotarit sa explorez la intimplare coasta de NW a “Canalului Nordic” care despartea Irlanda de Scotia.

Imi facusem un plan sumar sa “fac” Antrim Coast, Red Bay, Murlough Bay pe linga Ballycastle si de acolo pe Calea Gigantilor sa ma indrept spre Londonderry, unde puteam foarte bine sa-mi vizitez niste amici si sa inoptez la ei. Abia se luminase bine de ziua, cind nerabdator, coplesit de o excitatie a “asteptarilor” pe care nu am mai trait-o asa de intens, de multi ani, poate din copilarie, m-am instalat la volan si am parasit Belfastul pe strazi umede si pustii, indreptindu-ma spre Whitehead.

Inceputul drumului mi s-a parut destul de trist si neinteresant si parca ma incerca o deceptie amara, gindindu-ma ca poate ar fi fost mai bine sa-mi vad de tabieturile mele obisnuite, in acea lume familiara a metropolei si a universitatii, unde, oricum plictiseala momentana putea fi intrerupta de discutii interesante cu tineri entuziasmati, dar ca printr-o minune aceasta stare de greata spirituala a disparut in momentul in care am lasat in urma mea tirguletul Larne. Intrasem fara sa-mi dau seama pe coasta Antrimului, strajuit la stinga de Muntii Antrimului si amenintat din dreapta de coasta abrupta a Marii Irlandei, amenintat de Scotia in fusta ei care abia ii acoperea genunchii.

De mai multe ori m-am oprit si asezat pe vreo stinca de la marginea drumului am incercat sa absorb in mine cit mai mult tarm izbit de valuri, cit mai mult albastru si verde si cenusiu, cit mai mult dans al elementelor, uitate parca acolo in inbratisare vesnica si indiferenta la restul lumii, care eram eu, doar eu. Pentru ca nu mai era nimeni altul acolo cu care sa impart acea revelatie, acea minune. Parca si pasarile cerului disparusera in orizonturi de matase, la fel cum si oile pasnice care pina doar cu citeva cotituri de drum mai inainte ma insotisera credincios de parca le eram pastor, disparusera. Nu, eram desigur singur pe lume, supravietuitorul caruia ii trebuiau impartasite niste secrete si fiecare element al naturii se intrecea in ambitia geloasa de a excela, de a-mi atrage atentia doar insre el, facindu-ma citeodata chiar sa uit ca pe linga mare mai exista si vazduh inaripat si din pintecele lor miscatoare se ridica munti cu fruntile ingindurate.

Daca nu ma opream in Cushendall, la un pub sa iau prinzul si daca frumusetea “Caldarii Rosii”, Red Bay, nu ma forta sa-mi impart observatiile si cu alta lume venita acolo sa vorbeasca cu voce tare, poate ca imi continuam drumul drept inainte si cadeam probabil din lumea asta si nu ma mai intorceam!

Tocmai cind imi terminasem de baut berea neagra si ma pregateam sa plec, o femeie tinara de vreo optsprezece-douazeci de ani s-a oprit brusc din drumul ei si privindu-ma foarte intens mi-a vorbit intr-un dialect pe care aproape ca nu-l intelegeam deloc. Ceeace ea intr-o rasuflare mi-a spus, nu prea era clar, dar totusi mi-am dat seama ca aceasta necunoscuta ma urgenta sa ma duc neaparat la Culdaff. Apoi, putin stingaci, a desenat pe hirtia meniului un drum printre stinci si tablita de lemn pe care era scris: Food & Ale. Pina sa ridic privirea sa o intreb ce si cum, disparuse ca si cind nici nu ar fi existat si daca nu aveam in mina hirtia cu descrierea rudimentara  a directiei din Culdaff la presupusa mea destinatie, m-as fi indoit ca cele traite acolo faceau parte din lumea realului.

Am plecat de acolo mai departe sa-mi continui drumul, ca “in transa” si cu toate ca maretia si dramatismul naturii inconjuratoare erau acum si mai formidabile decit mai inainte, ele nu-mi mai atrageau atentia si aproape ca ma incomodau, silindu-ma sa fac abstractie de existenta lor. M-am oprit din drum doar la Bushmills sa cumpar o sticla de whisky vechi pentru prietenii mei si asa “transformat”  in indiferenta am ajuns la casa amicilor din Londonderry, unde doar dupa citeva minute de conversatie, am simtit o dorinta arzatoare, aproape de nestapinit sa plec mai departe. Ei nu m-au oprit, dar s-au mirat puternic auzind unde voiam sa ma duc si spunindu-mi ca nu prea am ce sa vad si ce sa fac in Culdaff, un loc “uitat de Dumnezeu”, mi-au urat drum bun.

Doar inspre seara, pe niste drumuri mici si intortocheate am ajuns la Culdaff, care nu este altceva decit un catun de citeva case ingramadite intr-un fiord deschis spre Marea Nordului, spre Atlantic. Nu m-am oprit in el, deoarece destinatia mea era alta, asa ca am continuat avind la indemina schita primita de la tinara irlandeza si intr-adevar la un moment dat, am descoperit tablita proptita intr-un par pe care cu litere sterse abia se mai putea citi: “Food & Ale” si o sageata arsa in lemn indica o directie difuza. Am fost nevoit sa ma despart de masinuta mea, care cu toate ca era aproape o varianta “mini”, nu avea loc pe acest drum ingust si pierdut printre stinci care se pravaleau din tarmul abrupt direct in mare. Sa fi mers vreo doi kilometri pina cind tocmai la buza marii am descoperit-o, poate mai mult dupa fumul alburiu care se ondula ca o cobra grasa deasupra acoperisului. M-am apropiat cu precautie, asteptind sa-mi sara vreun caine in cale, dar locul din jurul casei era linistit si pustiu. O poarta scunda, din lemn masiv, pe care erau incrustate niste semne nedescifrabile, era singura deschidere vizibila in afara, dar banuiam ca trebuie sa fie vreo fereastra deschisa inspre mare, pe partea cealalta a casei. Am batut cu pumnul in poarta, asteptind pina cind din`auntru am auzit un fel de mormait gros si abia atumci am intrat in semi`intunericul care m-a invaluit dintr-odata ca o camasa de forta, ca o carcasa de animal crustaceu. Citeva clipe am ramas inmarmurit acolo la intrare, incercind sa-mi acomodez vederea la lumina slaba o camerei, timp in care am avut posibilitatea sa simt un miros de peste prajit amestecat cu un miros de bautura tare, amestecat cu un miros de vint sarat si necrutator adus acolo in acel loc de invizibile corabii cu pinze.

M-am asezat la o masa si intr-un tirziu din deschizatura unui perete interior, unde banuiam ca trebuie sa fie bucataria, a aparut un om inalt si lat in umeri, un om cu o barba scurta si rosie, care in niste maini mari ca niste roti de caruta aducea o tava incarcata cu “fructe de mare” si o halba enorma plina de bautura. S-a asezat cu o usurinta remarcabila pentru un barbat asa de solid, direct in fata mea si fara alta introducere, ca si cind as fi fost un client bine cunoscut, mi-a spus: -”Sir, fii bine venit in casa mea acum si intotdeauna” si mi-a intins halba de bere indemnindu-ma sa beau. Am bilbiit un multumesc si sub privirile iscoditoare ale uriasului am luat o gura zdravana de bautura tare si amara, intinzindu-i inapoi halba pe care el a luat-o si ducind-o la gura a golit-o cam pe jumatate dintr-o singura inghititura.

Cu aceiasi remarcabila usurinta s-a sculat de la masa urindu-mi pofta buna si a disparut din nou undeva in zidurile interioare. Mi-era foame si cu oarecare retinere am inceput sa gust din cele puse inaintea mea, dar dupa doar doua-trei inghitituri am inceput sa maninc cu o pofta invecinata cu necuvinta, deoarece asa delicatete marine nu am mai mincat vreodata. Printre infulecaturi auzeam fragmente de discutii duse in acelasi dialect straniu cu care mi-a vorbit si tinara irlandeza, dar acum mai satul si mai relaxat am inceput sa inteleg ca, in fond ei nu vorbeau vreun dialect anglo-saxon, ci un dialect vechi scandinav si era clar ca eu, care vorbeam atit suedeza cit si norvegiana si daneza intelegeam frinturi din conversatia acelor persoane, pe care mai mult le auzeam decit le vedeam. Cind am terminat de mincat si de baut m-am intins pe banca lata de lemn, contemplind visator si putin beat plafonul afumat al incaperii. Cred ca am atipit un moment si m-am trezit brusc cind cineva repede si agitat ma tragea de haina soptindu-mi: -”nu am timp,vino repede, trebuie sa-ti vorbesc”! Era o femeie si cind mi-am revenit in fire, am recunoscut-o direct; era tinara irlandeza care imi recomandase acest loc, care disparuse fara urma atunci si care acum ma tragea dupa ea de mineca afara din casa.

Noaptea de vara in Nord nu e deloc neagra si profunda ca in Sud, ci mai curind o trecere lina intre zi si noapte asa ca o puteam vedea bine acum pe aceasta femeie, pe care fara sa vreau o priveam cu gura cascata. Era de o frumusete de nedescris, sau poate cum sunt descrise zinele basmelor si aceasta femeie cu privirea indreptata peste mare imi repeta in acea veche limba scandinava: -”trebuie sa ma iei cu tine, singura nu pot sa plec”. Tinindu-ma strins de mina, a repetat de mai multe ori aceste cuvinte, pina cind niste pasi din interiorul casei au facut-o sa dispara repede dupa o stinca uriasa din spatele casei.

Din`untru a venit uriasul si punindu-mi o mina grea pe dupa umeri, mi-a aratat cu cealalta mina intinderea nesfirsita a marii si mi-a vorbit ca unui copil: -”vezi, noi toti dorim ceva, noi toti visam marea, pentru ca suntem mare, noi toti visam cerul, pentru ca suntem cer si noi visam departarile de unde venim si nu ne mai putem intoarce”. Un timp a tacut privind stinca dupa care disparuse femeia aceea frumoasa si, ca si cind ar fi stiut ca ea este acolo si asculta conversatia noastra, a continuat: -”nu lua seama la ce spune mama mea, deoarece pe ea nimeni nu o mai poate intoarce din vis. Ea nu poate parasi acest loc niciodata, pentru ca niciodata nu a fost aici”.

L-am privit cu nedumerire pe omul care ma tinea protectiv, ca pe un frate mai mic si mai neputincios de dupa umeri si el, simplu mi-a mai spus: -”du-te acum, timpul tau aici se apropie de sfirsit si lumea aceasta, care pare a fi acum si aici, dar nu este, se apropie de sfirsit, du-te! Vino maine sau vino altadata”. M-a impins apoi usurel de la spate indreptindu-mi pasii inspre drumul ingust de piatra pe care venisem acum citeva ore. Cu pasi mici si nesiguri ma intorceam inapoi inspre masina, asteptind parca sa ma ajunga cineva din urma, sa apara din nou “femeia-zina”, care sa-mi spuna ca totul a fost o gluma irlandeza de mijloc de vara, intr-un loc unde lumea se mai distreaza pe naivitatea turistilor.  Dar nimeni nu m-a ajuns din urma si masina ma astepta credincioasa acolo unde am lasat-o. Am deschis portiera si m-am urcat la volan, hotarit sa plec cit mai repede de acolo, dar cumva, ceva ma forta sa ramin pe loc, sa astept venirea diminetii, venirea soarelui. Calauzit de primele raze de soare m-am reintors pe drumul ingust de piatra, sa-mi iau ramas bun de la acel loc, de la acei oameni, indiferent cit de ciudati pareau ei, dar nu stiu pentru a cita oara in acea dimineata clara de mijloc de vara, strabateam drumul ingust de coasta care ca o centura inconjura “Malin Head”, fara sa pot descoperi altceva decit piatra cenusie pierduta in mare….

Pe drum inapoi, m-am oprit la un Pub in Culdaff si asa, intr-o doara l-am intrebat pe unul din virstnicii satului care parea mai vorbaret, daca nu cumva exista un Pub numit Food & Ale, ceva mai departe pe coasta. Batrinul a zimbit calm si mi-a spus ca lumea vorbeste inca despre asa un loc care apartine legendei locale. Se pare, spunea el, ca demult in intunecimea veacurilor, ar fi existat un han numit Food & Ale, tinut de niste pescari si razboinici vikingi, dar care au disparut misterios de acolo si nimeni nu stie exact unde este acel loc.

I-am platit o bere mare si neagra batrinului si m-am intors la Belfast, unde lumea nu se schimbase cu nimic in absenta mea.

 DIMITRIE GRAMA