ECOUL * revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală

DESCRIEREA UNEI LUPTE (TREI SCHITE LA CONSTRUIREA UNUI ROMAN)

punct a) Când trebuie să vorbeşti „despre această luptă” nu încerca s-o descrii ca şi când s-ar afla în plină desfăşurare. Nici nu trebuie să o iei în seamă, aşează-te comod pe fotoliu şi prezint-o fără a te sinchisi prea mult de prezenţa ei – „ a acestei lupte” – care oricum nu-ţi va da răgaz prea mult, nici înainte, nici după, darămite în prezenţa ei. Cu cât eşti mai atent, dar dezinvolt prin gesticulaţia prezentării, îţi vei da seama că nu-ţi va scăpa nici un amănunt important, ba dimpotrivă, chiar şi cele mai puţin importante îţi vor atrage atenţia şi le vei putea preciza fără nici un tremur în glas, acum ştiind într-adevăr câtă pregătire şi mai câtă trebuie să existe pentru întâmpinarea „acestei lupte”.

punct b) Fiecare îl iubeşte pe celălalt aşa cum este lăsat să se întâmple, şi dacă ar fi să vorbim fără voia mea este de reţinut că „fiecare îl iubeşte pe celălalt” aşa cum este lăsat să se înţeleagă. Dacă nici unul, nici celălalt nu reuşesc să se înţeleagă din priviri, sunt nevoiţi să renunţe pentru totdeauna la întreg demersul început. Nu-şi mai spun nimic, şi aşteaptă ca fiecare din ei – şi unul, şi celălalt – să întreprindă acum ceva nou. Să nu mai fie nevoiţi să depindă unul de celălalt. Nu le sunt prea la îndemână noile demersuri dar nu au încotro, s-ar putea spune că se simt mult mai în siguranţă în clipa de faţă. Unul dintre ei chiar se îndreaptă, cu spatele drept, ţeapăn, sigur pe paşii lui, apăsând greu pe parchet şi trosnind la fiecare atingere, către fereastră cu gând s-o deschidă şi să respire, în sfârşit, aerul curat al primăverii după o zi ploioasă. Cu capul ieşit mult în afara ferestrei, cu ochii închişi, nu-şi dorea decât să respire după o zi atât de lungă şi de încordată pentru el simţind de multe ori pe parcursul zilei că parcă nu se mai termină odată şi nu ar mai putea face faţă… Dar, iată-l în sfârşit repirând liniştit, în voie, fără prea multe gânduri, fără nelinişti. Iar singurele gânduri rămase în spatele frunţii sale nu erau decât cele legate de noile demersuri, cum trebuie urmate şi cât de atenţi trebuie să fie cu ele. Dacă totul s-a întâmplat de la sine, şi au fost nevoiţi prin urmare să renunţe la tot ce au construit înainte, acum nu le rămâne de făcut, şi unul, şi celălalt, fiecare în parte, decât să-şi înceapă construcţia, prin noile demersuri, pe cont propriu. Chiar dacă le e mai greu ca înainte, abia acum se poate spune că se simt mai în siguranţă şi pot lua poziţie în fiecare moment. Nu-şi mai plâng de milă fiecare pe umărul celuilalt, şi nu se mai caută a se învinovăţi unul pe celălalt de acum încolo, pentru că, nu mai au cum să-şi dea prilej unul altuia de a se manifesta. În orice moment pot rupe tăcerea printr-un simplu gest – un braţ ridicat şi aruncat într-o parte poate aduce după sine un zumzăit din gât şi un şuierat din buze fără silabe, fără cuvinte, fără expresii care mai târziu ar putea fi considerate vulgare tocmai datorită faptului că se petrec de o parte şi de alta a camerei, de la unul şi de la celălalt, fără nici un gram de conştiinţă că nu mai au ce împărtăşi împreună, pentru că au devenit sterili şi nu mai vor să-şi exprime simpatia unul faţă de altul. Vor să rămână singuri şi să purceadă fiecare, în parte, ce-au de făcut, fără resentimente, fără a-şi purta pică, ci din pur respect pentru ei înşişi se retrag liniştiţi în colţul camerei care le aparţine. La un moment dat unul din ei va trebui să părăsească camera, dar cum se aseamănă atât de mult nu se va şti care din ei îşi va lua pălăria din cuier şi va părăsi pentru totdeauna camera. Le e frică la amândoi, odată ieşiţi afară, să nu fie confundaţi unul cu celălalt şi să nu se interpreteze de aici greşelile făcute în mare parte, prin această eroare, de cel care nu le-a săvârşit. Bineînţeles că ar putea, în numele lui, să se dezvinovăţească de toate injuriile care i-ar fi aduse, şi să explice în linii mari, dar numai în linii mari că el nu mai are timp acum să stea la palavre, că de fapt chiar dacă prin înfăţişare, statură, îmbrăcăminte, seamănă foarte mult cu celălalt, colegul său de cameră şi partenerul de o viaţă, el nu este celălalt şi ar putea aduce argumente nu numai prin actele ce le deţine ci şi prin controlul minţii care încă nu-i joacă feste şi-l poate lăsa liber dacă este necesar. Printr-o plecăciune cât mai sigură, ridicarea pălăriei încă din timpul aplecării capului, surâsul deschis şi larg din colţul buzelor groase, cu ochii lui mici, un pic întredeschişi, ar putea la fel de bine nici măcar să nu se dezvinovăţescă, dar cum ţine la bunul simţ comun al societăţii nu vrea să treacă chiar neobservat, nu vrea să devină, fiind arătat cu degetul, un mojic printre ceilalţi mojici ai societăţii. Cum ştie să se definească pe el ca fiind el şi nu celălalt rămas sus în cameră nu-i rămâne de făcut decât să traverseze liniştit stada, fără nici o emoţie vizibilă pe muşchii feţei care să-i trădeze antipatia pe care o are faţă de situaţia în care se află şi deznădejdea din suflet pe care o resimte din când în când, şi să-şi continuie mersul agale, liniştit, cu paşi mărunţi, salutând cu respect prin acea plecăciune fiecare om în parte care-i taie calea şi-l priveşte în ochi fixândul întrebător de fiecare dată. Odată traversată strada, trecând de mulţime, după un suspin uşurat, singurul gând care l-ar mai ţine treaz e căutarea unui loc al lui care să nu mai fie niciodată împărţit cu acel altcineva, cu celălalt, care acum e de înţeles că nu-i va asigura niciodată căldura care lui îi e necesară ca oricărui alt om.

(Schiţa Nr.1 la „Descrierea unei lupte”)

N-aş putea spune despre mine nici că sunt prea deschis cu ceilalţi, nici că trec de-a dreptul neobservat. Mă mişc cât se poate de încet şi ascult cu mare atenţie fiecare viaţă care mi se aşterne în faţă, ca un izvor nesecat adulmec până la ultimele silabe dând din când în când din cap în semn de aprobare. Cel ce mi se dezvăluie mai face câte o pauză trăgând aer în piept adânc, şi-l înţeleg, apoi porneşte parcă cu mai multă însufleţire reluând şirul povestirii. În cele din urmă, când nu mai ramâne nimic de spus, mă roagă printre dinţi, coborând glasul, că i-ar prinde bine un pahar de apă şi asta numai în cazul în care nu aş avea la îndemână să-l pot servi cu un pahar de vin. Mă ridic încet şi mă supun în faţa celui ce mi s-a dezvăluit până acum aducându-i un pahar cu apă, având grijă în acelaşi timp – că doar mie mi se pare necesar – să-mi cer scuze că nu-l pot servi cu mai mult. După ce soarbe paharul cu apă, înghiţitură după înghiţitură, îmi mulţumeşte zâmbind, se ridică, îşi ia pălăria din cuier, schiţează un mic gest în semn de salut şi pleacă. Eu nu mai pot să-i răspund decât prin acelaşi zâmbet, să-mi întorc privirea după fiecare mişcare a lui şi în cele din urmă să-i strig din pragul uşii – şi asta numai ca să-l fac să înţeleagă că eu sunt cel care-i va mulţumi şi-l va petrece cu gândul de acum încolo. Poate că pe el, deja pierdut în mulţime, nu-l va mai interesa acest lucru, nu-l va mai interesa unde a băut acel pahar cu apă, cum e de fapt de aşteptat, nu-şi va mai aduce aminte nici măcar colţul străzii, darmite casa unde a poposit. Le putem numi suflete părăsite, eu strecurându-mă din când în când printre ele nu încerc sa le fiu un povăţuitor sau un doctor cum aş putea fi numit fără voia mea, ci aşa cum am mai spus-o de fiecare dată, nu fac altceva decât să le las să se descarce în voie la curtea casei mele. Aş putea fi considerat un impostor tocmai pentru că nu le ofer nimic în schimb, sau măcar mai mult decât ceea ce le ofer acum : “ascultare”. Dar eu, fără să deranjez, nu pot să mă dezic de această meserie care nu e nici măcar bănoasă, cum nu pot, în lungile nopţi petrecute cu mine să uit poveştile lor. Aproape fără să am o siguranţă a locului unde mă aflu, ducându-se vestea că sunt un bun ascultător, mă trezesc dimineaţa cu bătăi în poartă, şi asta se întâmplă din ce în ce mai des. Nu mai apuc să-mi fac mica mea siestă că deja mă aflu în faţa unui personaj, necunoscut mie, tânăr sau bătrân, femeie sau bărbat, ce începe, cât ai clipi, să mi se dezvăluie. Şi de fiecare dată, mai mult şoptit, pentru că mă simt jenat, încerc să le explic că nu mi-am încărcat pipa cu tutun, nu mi-am pus încă ceaiul pe aragaz, şi că ar fi bine înainte de toate să se acomodeze cu locul casei, eventual chiar să-mi viziteze grădina până ar apuca să se aşeze comod pe canapea şi să dea glas povestirii. Cu unii dintre ei mă înţeleg chiar bine, şi încep să mă înţeleagă, dacă nu cumva puţin câte puţin să mă cunoască, când îşi dau seama cât de somnoros sunt, cu cearcăne la ochi, ameţit de lumina zilei, şi totuşi parcă luându-mă la trântă cu mine trec peste toate tertipurile dimineţii şi încerc să mă pun pe picioare pentru a-i putea asculta. În schimb alţii nici măcar nu mă bagă în seamă, trec direct pe lângă mine, se aşează pe canapea, şi încep, cât ai clipi, să povestească. Uneori sunt chiar şi obraznici, îmi cer la comandă un pahar cu apă sau cu vin, după preferinte, dacă este cazul. Iar eu aproape fâstâcindu-mă nu fac altceva decât sa mă supun, bineînţeles că aş fi putut, şi asta numai dacă mi-ar fi stat în caracter, pe cei obraznici să-i dau afară, dar aşa cum o spuneam, n-o fac, mai mult din milă pentru ei decât pentru mine. Îmi dau seama pe zi ce trece că lor de fapt le e totuna dacă eu dintr-o dată mă supăr şi închid poarta, ei oricum pentru o vreme nu-şi vor mai povesti viaţa până când s-ar afla că în locul meu, poate la celălalt capăt al oraşului, se află un nou ascultător. Şi atunci îşi vor relua cu grijă dimineţile, pe cărări bătute, la poarta celuilalt ascultător. Şi uite aşa eu voi fi cel părăsit, şi de mine nu se va mai auzi nimic, iar lor, bineînţeles, puţin le pasă de inexistenţa mea. Ce pot să spun mai mult de atât e că aş rămâne în continuare searbăd eu cu mine în amintirea povestirilor lor, ca o tolbă deschisă care acum s-a închis şi în lungile nopţi pierdute voi fi insomniacul împovărat cu gânduri. Nu voi mai putea dormi, cum nu voi mai putea fi nici măcar treaz, îmi voi fi propria mea unealtă de care nu mă voi mai putea dezbăra niciodată. Acest neajuns al meu nu va mai ţine cont de nimic si nu va face altceva, şi asta în timp – puţin câte puţin, ca şi când ţi-ar picura otravă în suflet -, decât să mă răpună.

(Schiţa Nr.2 la „Descrierea unei lupte”)

Aşezaţi faţă în faţă, fiecare pe câte un fotoliu, într-o cameră dezordonată. Era de ajuns să te uiţi de jur-împrejur ca să-ţi dai seama cum toate hârtiile de pe birou erau vraişte, cum scrumiera cu toate mucurile de ţigări se afla la capul patului răvăşit, cum câteva perechi de pantaloni atârnau agăţate de scaun mai mult pe jos decât pe scaun, şi cum tot praful din cameră amestecat cu fumul de tutun se întindea liniştit de-a latul camerei. Cei doi aflaţi faţă în faţă nu aveau nici măcar curajul să se privească în ochi, erau duşi pe gânduri parcă preocupaţi de cu totul şi cu totul alte probleme. Bineînţeles că în poziţiile care se aflau, în situaţia de faţă, se aştepta negreşit ca unul dintre ei să rupă tăcerea, aveau să-şi comunice ceva ce nu putea fi amânat la infinit. Erau îmbrăcaţi la fel pentru că semănau foarte mult, ai fi spus despre ei că sunt gemeni, dar nu erau, doar semănau ca două picături de apă ca şi când ar fi făcut parte din aceeaşi fiinţă, dar acum în poziţia în care se aflau nu mai suportau şi trebuia făcut ceva în acet sens. În cameră era o linişte mormântală iar din când în când se mai auzeau suspinele lor. Trebuia făcut ceva, trebuia ruptă tăcerea, aveai impresia că te afli într-o cameră învăluită în mister, şi cu toate astea nu se întâmpla încă nimic. Se scurgeau minutele şi parcă nici unul dintre ei nu se putea regăsi. O fâstâceală a gestului cât şi a mimicii nu însemna altceva decât o tragere de timp. Ţepeni la locurile lor mai trăgeau câte puţin din ţigară, apoi un uşor suspin din adâncul sufletului şi nimic altceva care să-i facă să ia o anumită atitudine care se cerea în acel moment a fi luată. Îşi roteau uneori privirile prin cameră şi se strâmbau plictisiţi fiind de ceea ce vedeau. Erau conştienţi de camera dezordonată şi de atitudinea lor sobră de a nu mişca un deget în privinţa asta. În toate minutele care se scurgeau nu făceau altceva decât să se scarpine de-a curmezişul, pentru că totul le era permis şi nesigur în acelaşi timp. Le era lehamite, se vedea pe faţa lor, dar nici n-o spuneau cu voce tare, aşteptau parcă să le vină cineva – exterior lor – în ajutor. Bineînţeles că nu ar fi venit nimeni, de vreme ce nimeni din exterior nu avea cunoştinţă de prezenţa lor de spirit şi nici măcar nu se ştie dacă chiar ar fi reuşit să-i ajute în asemenea momente. Cum şi pentru ei era limpede că nu puteau în consecinţă decît prin ei să se ajute, şi de fapt nu le e necesară nici o prezenţă, în plus, exterioară. Când s-au întâlnit pentru prima oară, cu mulţi ani în urmă, se simţeau detaşaţi unul faţă de celălalt dar îşi împărţeau negreşit fiecare lucru, gând, în parte, şi nu se puteau despărţi cu una cu două. S-au apropiat imediat de parcă s-ar fi cunoscut de o viaţă, ajunseseră aproape ca fiecare să gândească pentru celălalt. Îşi cunoşteau fiecare gest, fiecare replică, erau nedespărţiţi. Chiar într-una din seri o vecină durdulie de palier îi confundase mustrându-l pe unul dintre ei că nu şi-a ţinut promisiunea, că în dimineaţa acelei zile trebuia să treacă pe la dânsa. Semeţ cel mustruluit, şi cu zâmbetul pe buze, răspunse: „nu cu mine aţi vorbit, cu colegul meu, îmi pare rău, dar sigur o să treacă pe la dumneavoastră când îşi va face puţin timp” şi se îndepărtă vioi de lângă doamna durdulie care nu mai ştia dacă să-i dea dreptate sau nu. …

*

Cei doi, faţă în faţă, neexprimându-şi dorinţele, dar înţelegând fiecare, sub un raport sau altul, cam ce ar trebui făcut, unul din ei îşi luă inima în dinţi şi spuse: „Ar trebui să plec. Ar trebui să nu mai aştept nici un semn din partea ta. Mă simt responsabil pentru fiecare mişcare a ta, că o reprezinţi sau nu, sau pur şi simplu o descătuşare a buzelor tale. Aş fi putut să fiu eu cel care rămâne, dar cum tu mă priveşti ca şi când nu aş exista, mă simt nevoit să mă retrag. Fără bocete, sau alte schiţări va trebui negreşit să ne despărţim. Ştii bine că în momentul de faţă, dacă am fi priviţi din exterior, am demasca un fel de du-te – vino a unei singure persoane. Am fi întrebaţi pe loc dacă rădăcinile noastre primare se trag din aceeaşi lucrare. Suntem două firi născute din acelaşi aluat, oare? Ceea ce nu putem spune e tocmai precizia completării pe care o avem şi încercăm să o ascundem atât de bine. În consecinţă, dialogul purtat între noi pentru a treia persoană de faţă nu ar fi decât un simplu monolog. Mă întristează ipostaza în care ne aflăm dar în acelaşi timp mă şi revoltă. Nu ştiu cu exactitate ce se poate întâmpla, dar sigur e faptul că am stat prea mult în preajma noastră, şi a unuia şi a altuia. Tu rămânând poate ar trebui să vorbeşti celor care îţi calcă pragul despre existenţa noastră, sau măcar să ai puterea să aşterni pe hârtie această viaţă pe care am împărtăşit-o împreună, pe când eu, voi căta negreşit, nu neapărat un loc al meu, ci mai degrabă un răspuns… Mi-ar plăcea, bineînţeles, să ne regăsim mult mai târziu şi să ne fie mai uşor, dar cum nu putem preciza îndeajuns de bine timpul care ne va despărţi nu putem fi atât de siguri. Hai Samson, spune-mi dacă eu sunt vocea raţiunii, oare sufletul tău neprihănit poate suporta atâta mojicie? Atâta sălbăticiune rămasă între aceşti pereţi străpunşi de urletele noastre! Eu aş putea să am o serie întreagă de răpunsuri, prin felul în care ne îmbrăcăm de exemplu, cum traversăm culoarele acestei case ca un labirint, dar nu aş şti cu precizie care e cel bun, sau măcar cel apropiat nouă, şi atunci mă simt stăpânit de această fugă, o plecare care nu aduce nici ceva bun, nici ceva neapărat în plus pentru moment, e doar o altă variantă de a precipita puţin lucrurile. Înveţi din neajunsul tău, al nostru, unde te afli în acel moment. Nu spun că nu am impresia coborârii mai degrabă decât cea a urcării, numai că această aşa numită coborâre ne poate influenţa descoperirile ulterioare. O, Samson, nu trebuie să spui nimic, pe faţa ta senină, dar acum un pic crispată, se citesc liniştit gândurile mele. E mai dificil, îţi dau dreptate, nu poţi pleca dacă nu ştii cu certitudine unde vrei să ajungi, dar o fac pentru noi, e meritul nostru, această luptă a noastră, de-a mă lua la trântă până la epuizare e tot ce caut acum, un lucru, de-o ieşi ceva bun din asta. Nu bun, m-am exprimat greşit, ceva clar, nu sigur, doar puţină risipă lăsată în urmă.” …

*

„Poate viaţa ne-ar fi oferit mult mai mult decât putem noi îngădui. Nu suntem una cu pământul, nu suntem făcuţi dintr-un aluat aparte, suntem şi rămânem ceea ce suntem fără a da vreo explicaţie în stânga şi în dreapta. De aceea tu, Samson, sprijinit în spătarul fotoliului priveşti prin mine cu îngăduinţă şi înţelegere totodată, nu te laşi copleşit de sentimente cum de asemeni nu poţi fi de urnit din locul tău, asculţi şi taci iar din adâncul sufletului tău vorbeşti mai mult ca mine.”

(Dialogul dintre cei doi – Schiţa Nr.3 la „Descrierea unei lupte”)

_________________

EL ŞI EA

El şi ea se întâlnesc în faţa zidului. Ea îi întinde mâna. El o cuprinde în mâinile lui vânjoase şi bătătorite, o duce încet la buze, o sărută cu buzele moi abia atingând-o, apoi, cât ai clipi din ochi, îi dă drumul – o lasă să cadă. Ea nu observă nimic; priveşte spre zid semeaţă, cu fruntea îngălbenită, încruntată, de parcă nu ar fi trăit în acel moment, n-ar fi existat în acel loc, ci dusă departe cu gândul se întreba întruna dacă nu-i cumva un altul. El o veghea din umbră, lipindu-şi umărul gros de peretele zidului, încleştându-şi maxilarul cu putere, – îl durea enorm, dar era erou, îi putea face faţă – scârţâind din dinţi tot mai mult, de parcă ai fi spus că mai aveau puţin şi vor ceda. Apoi îl vedeai scuipând într-o parte, apărându-i un zîmbet subţire în colţul gurii, a lehamite, ce mai! – a lehamite!

Ea nici nu-l băga în seamă, dar nici nu însemna că nu-i pasă. Îi era milă de el: bucăţi de dinţi şi măsele închegate de sânge, numai pe faţa lui se putea citi “avalanşa”.

De ce? Nu ştiu!

Se întrebau poate amândoi. Nici unul, nici celălalt nu se scăpau din ochi, erau ca două scântei care se întretăiau. Nu le era frică, nu le era teamă, nu le era nici-cum pentru că, nu se cunoşteau. Ea i-ar fi propus de mult o credinţă, el i-ar fi înţeles dezgustul; erau conştienţi de ce fac, dar nu erau conştienţi de ce sunt în stare. Unul dintre ei mergea prea departe. Dar care? Ea îl tachina în treacăt cu privirea, el se făcea roşu ca racu’ – sau ca dracu’ – şi-asuda din cap pînă în picioare plecându-şi privirea în pămînt. „Eşti atît de slab…”, îi spunea ea într-o doară; şi el bum! Se arunca la pământ tăvălindu-se, dând din mâini şi din picioare, suferind…suferind. A ce? Nu contează. Ea îl făcea să se simtă un microb, să se simtă un nimeni; el o făcea să se simtă pe ultima treaptă în ierarhia societăţii, să se prostitueze în faţa unui cerşetor, în faţa unui gunoier, în faţa unui orişicine întâlnit în cale. “Să blestemi cerul pentru atîta lucru!” “Să blestemi pământul pentru atâta lucru!” Să blestemi “cerul şi pămîntul” doar pentru atîta lucru. Nu! Nici pămîntul, pe care cu picioarele, trupul, întreg corpul lor l-au simţit, l-au atins până în măduva oaselor; nici cerul, deasupra lor nu-i mai breaz, că l-au privit dezgustaţi, încrâncenaţi, înrobiţi ai pământului vremuri – nu le e de nici un folos, şi pământul şi cerul, pentru ei e totuna.

Cine e ea?

Cine e el?

Două fiinţe într-un Univers închis plângându-şi la porţile zidului “facerea”. Ea îl dojeneşte, el îi cere milă, şi unul şi celălalt îşi cer sieşi Răsturnarea. Nu Posibilul, nu Imposibilul, ei cer de la ei Răsturnarea. Acea viaţă a “celuilalt” care moare încetul cu încetul, se spulberă, se topeşte până nu mai rămîne “nimic”. Îşi cunosc bine faptele, îşi cunosc păcatele, dar nu-şi cunosc în esenţă ce-i al lor. Ea îl priveşte cu ochiul inimii care se stinge, el o priveşte cu ochiul minţii care îngheaţă.

-”Ai venit să mă ucizi, fiară sălbatică în carne şi oase cu chip de femeie? O…demon, de te apropii de mine mă strecor ca şopârla printre ierburile înalte şi verzi…Mă strecor într-atît încât omul din mine şopârlă să fie, şi nimic altceva să nu mai rămână în urmă,”nimic” precum “haosul” dinainte de timpuri.”

Pe el îl trec fiorii, se cutremură îngreţoşat, vomită, se întinde cu faţa lipită de zid şi ascultă. Trec un ceas, trec două, nimeni nu-l opreşte să doarmă; îşi ascultă bătăile inimii, cu răsuflarea înăbuşită, transpiră la ceafă, curg ape pe şira spinării şi nimeni nu-l trezeşte. Ea în genunchi, cu faţa spre zid, într-o baltă de zînge – sîngele lui -, sfredelindu-şi hainele una cîte una, cu corpul lipit de zid, tremurând toată, cu braţele întinse în semn de răstignire îşi cântă în şoaptă “sfîrşitul”.

În fond, şi unul şi celălalt, aşteaptă să le vină prin chemare, dincolo de zid, dincolo de propriul corp, dincolo de propriul suflet – Răsturnarea: care nu e nici Mîntuire, care nu e nici Credinţă, care nu e nici Nimic; care e calea prin Răsturnare către un Ce Absolut!

Cam atît despre “ea şi el”

“Ars Moriendi!”

P.S. Din moarte ne naştem; din moarte murim.

(30.12.’97, ora 3,30dimineaţa)

DAN TANISLAV

___________________

FILE DE JURNAL

Te întrebi mereu despre „cel ce” se descoperă necontenit pe sine dacă are puterea să-ţi răspundă … cine este el? „cel ce” scurmă în urma ta şi-o spune: „Nu te îndepărta, nu te înstrăina, nu-ţi prieşte azi, vino şi mâine, şi-ţi voi pune merinde pe masă până te vei îndestula, după nevoi…!”

*

Nu-şi depăşeşte niciodată prin consimţire ceea ce i se arată, rămâne sobru şi nemişcat traversând – nu cu multă uşurinţă – „sarcina” ce o întrevede. Să nu-l întrebi niciodată prin ce-şi exprimă condoleanţele şi cum de zace într-însul, declarându-i parcă prin uralele trâmbiţei, atâta „tăcere”. Tăcere! şi nimic mai mult, îşi spune necontenit ascunzându-şi lacrimile printre zăbrele.

*

Ştiu!, îşi spune călătorul, înţeleg această apartenenţă la existenţa mea: este ce mi-a mai rămas!

- Oh, Doamne! îngăduie călătorului să treacă mai departe, căci îi e permis.

*

- Ce nu suportă cel ce trăieşte prin robia fiinţei sale, datorită acestei robii acerbe?

- Să fie o meschinărie a celui ce nu vede?

- Îl întrebi, sau te simţi întrebat şi nu ştii încotro s-o apuci?

- Nu-i nimic!, îţi spun: „nu-i da târcoale celui ce trăieşte datorită acestei robii acerbe!”

*

Este foarte tentant să devii cea mai importantă piesă pe tabla de şah, şi asta dacă nu ai certiduninea mutării principale. Trebuie să reprimi actul care te corijează în direcţii ce nu-s cunoscute ţie, ca piesă importantă pe tabla de şah. Nu trebuie să muţi!, ci doar să stai la pândă pentru a reflecta la poziţia pe care o ai, şi mai ales la mutarea rivalului din faţa ta.

*

Condiţia umană e trecută sub tăcere pentru că nu poate fi vie decât din momentul Naşterii. Iar „naşterea” nu poate exista decât prin înviere. Trezirea în cotidian pentru fiecare individ în parte nu reprezintă decât o formă de recunoaştere prin reflecţie – în stare de veghe* – la el însuşi în faţa eternului divin.

* În stare de veghe putem numi descifrarea sinelui pentru „cel ce eşti” în „cel ce devii” şi aprobi fără încetare Supremul Primordial: „Supremul divin, chezăşie ţie, martor până la „naştere””.

*

„De multe ori rătăcirile sunt cele care-ţi pot arăta drumul, şi asta pentru că nu crezi în ele!”

*

A fi cel ce se pune cu acordul tău nu înseamnă că eşti tu, ci cel ce se reprezintă pe sine!

*

Orice ai spune:

„cel aflat la pupitru nu poate defila prin faţa celorlalţi, el nu poate decât suspina pentru a redeveni ceea ce simte!”

*

Dacă textele în sine au devenit insistente prin măsura lor îneamnă că şi-au atins scopul, iar el, cel ce scrie, aflându-se în faţa pupitrului nu poate interpreta decât în uralele trâmbiţei.

*

„Invariabilitatea celuilalt” → eul nejustificat (cel care stagnează dar în acelaşi timp şi purcede, acordă sentinţa).

*

Cel ce se priveşte pe sine nu caută s-o spună, sau să strige în gura mare „eu sunt ceea ce sunt”, mai degrabă aşteaptă să fie întrebat – când este cazul – ce-l absolvă din această lume, vina ce-o poartă într-însul şi o recunoaşte fără s-o dezvăluie, sau doar e un fel de meschinărie atunci când se simte prea slăbit şi îşi trăieşte neputinţa în tăcere?!

*

Un mers legănat, adus un pic de umeri (spate), cap mic, fruntea lată, sprâncene subţiri şi negre, ochi mici şi negri, nas drept, riduri pe fruntea lată, cearcăne sub ochi… Şi ce se spune despre această înfăţişare? Barbă mică şi frumos îngrijită, un mers legănat, îmbrăcat cum se cuvine, costum călcat la dungă (bine îngrijit) de culoare gri, pantofi maro lăcuiţi de-ţi luau ochii numai privindu-i, şi pe sub sacou o cămaşă bej, iar de-a dreptul peste întreg costumul un pardesiu negru ce acoperă întreg trupul…

*

Cum te poţi rătăci şi pierde? La fel cum suspini poţi să şi tremuri, ai un glas răguşit şi totuşi nu spui nimic.

*

O!, domnul meu!, te bate gândul să străpungi cu ochiul liber ţinuturi ce nu-ţi aparţin? Să te afli în întâmpinarea muritorilor de rând fără să ţii o prelegere de la un cap la altul? Să fugi pe o aripă de vultur fără urme de paşi în urma ta, cocoşat de spate atingând norii şi numic mai mult? Să te ţii, o!, domnul meu!, când ţi se pun întrebări piezişe să nu ai limba ascuţită când încerci să răspunzi fără preget!

*

Să priveşti în depărtare e o meschinărie când nu ştii ce cauţi…

Cum poţi fi atât de searbăd în simţiri stăpâne?

*

Câtă neglijenţă se află în propria fiinţă ce nu ştie a răzbate!

*

A scrie e dezvăluirea ce poartă în sine un sentiment profund, a nu înţelege e mediocritatea rapsodică – dacă mă pot exprima astfel – a celui rămas în surdină, a celui (ne)exprimat.

*

Îndestularea celorlalţi nu reprezintă altceva decât nejustificarea prezentului, absorţia în faţa oricărei prezenţe noncomformiste, lucru fără lucru a celor ce-şi încearcă justificarea semnificaţiilor proprii. „Să fii consecvent cu tine însuţi” înseamnă să nu fii, să nu aparţii, şi cu probabilitate, sau nu, să nu-ţi aparţii nici măcar ţie. Nu e decât o consecinţă a urmărilor ce-au vrut să vie.

*

„Percepţia fiului în raport cu ceilalţi”

Nu există o sincronizare anume, cum nici măcar nu a avut răgazul necesar pentru a-şi gândi meteahnele când se afla prea în preajma celorlalţi. Cum, de altfel, nu ar putea exista, încă de la sine, un raport cu adevărat eficient atunci când prin ceea ce simţi, sau mai ai puterea necesară să simţi, – întreg mecanismul sentimentelor tale închise şi ştrangulate prin insuficienţa lor probitorie – nu te poţi pronunţa. Fiul rătăcit şi nu de puţine ori plecat cu gândul nici măcar nu mai are puterea, aflat printre ceilalţi, să-şi ascundă tristeţile ce demult nu-i mai pot da pace. În orice caz, aflat pe podium şi numai în preajma sa, schiţează uneori un gest mărunt, din colţul gurii, o uşoară licărire ce nu poate fi decât un zâmbet.

…………………………………………………………………………………………………

*

Instituţionalizarea faptelor în sine devine necesară prin neputinţa lor nejustificată. Ele, faptele, pot deveni fără recurs nişte sarcini bine înfăptuite doar în momentul unei decizii clare – decizia înregistrării lor ca înfăptuire.

*

A trăi în singurătatea ta înseamnă a trăi ceea ce nu poate fi înţeles – o sfoară întinsă peste care nu se poate trece.

*

Sub îndemnul unei noi acţiuni supravieţuitorul cade la învoială şi notează cu mult tact: „Ultimile semne tăgăduite înainte de vremuri!”

Încep această scrisoare prin semnul crucii, nedezvăluind taina şi misterul ce mă poartă către dezlegarea fiinţei sau a „umbrei” ce o recunosc continuu. N-am ştiut niciodată când încep şi când sfârşesc, cum n-am ştiut împotriva cui răzbat: lupt împotriva cuiva, îmi întorc privirea lăcrimând sub lumina candelabrului trântind uşa după mine, sau, poate, îmi ascut armele doar împotriva „chipului nălucă”, nu ştiu!, dar, cu siguranţă e un fel de preexistenţă – dacă mă pot exprima astfel – a celui care învie pe fiecare zi ce trece, dar se şi răneşte, luând parcă toate tumorile acestei lumi. În tot timpul care a trecut am înţeles ce „rană adâncă” port în suflet: mă trag – ce-i drept – dintr-un pom roditor, dar, totuşi, cariat pe dinăuntru. Nu-mi pot sluji ca geamăt, urlet – [fapta], dar mi-o pot exprima acoperind-o cu lauri ce cresc prin cuvinte în uralele corului madrigal.

Uneori, mă asurzeşte şi mă-mbată vremelnicia ce se-arată…

*

continuare la „Ultimile semne tăgăduite înainte de vremuri”:

Încep această a doua scrisoare privindu-mă în amurg sub plopul bătrân care mă adăposteşte de frig şi de ploaie. Nu-mi şopteşte la ureche, dar de fiecare dată îşi apleacă trupul sub povara vântului şi atunci ştiu, inima în piept îmi bate mai puternic ca oricând. O! Jale! Jale mare mă cuprinde când mă gândesc la mine şi nu pot să-mi spun nimic, doar tac, şi zac, în amurg sub plopul bătrân. Nu-i vedere în lume să pătrundă în mine ca să-mi şoptească şi să descătuşeze ce-i al meu şi eu nu pot să arăt! Sunt minţi ce se zbat, se consumă, să dea totul din ele, dar nu recunosc cât de puţin o spun, cât de străine îşi sunt. Merg înainte pentru că asta-i vrerea drumului, dar câtă osteneală!… O! Jale!, priveşte-mă în ochi şi spune-mi că nu aparţin acestei vreri, ca eu sub plopul bătrân să pot să vizez în voie şi să mă îngrop în mine, că numai aşa pot să scot la iveală ce-i mai bun şi mai nesărat din mine, pot să merg, eu cu mine, şi să mă adun, pe unicul drum ce-i al meu şi nu-l împart cu nimeni. În bătaia vântului, sub plopul bătrân, pot să tac şi să zac, să nu spun nimic…

*

A trăi inutilitatea sensului, a gestului … nimic … În definitiv a te vrea înapoi prin scris ceea ce eşti…

_______________

Vă trimit o primă scrisoare, care ar putea fi o înşiruire de mai multe scrisori, care prin compunerea lor m-ar putea reprezenta prin ceea ce sunt, şi nu neaparat ceea ce devin, ci mai degrabă eu recunoscându-mă în momentul de faţă prin lupta neştirbită a cuvintelor şi a gesturilor faţă în faţă cu înşiruirea de texte scrise.

Dan Tanislav

„O scrisoare”

Cum nu mă aştept să se întâmple o minune şi nu se va întâmpla, la fel de bine nu mă aştept să aştern prea multe cuvinte pe această ciornă, pentru că, nu e mare lucru de spus şi prin asta s-a decis să nu se spună mai mult decât e necesar. O urcare, ca şi o coborâre, de pe un deal pe altul, devine la fel de insipidă dacă nu-ţi iei cele necesare drumului, la fel şi cuvintele, în măsura în care ele se apropie una câte una prin exprimare devin nedigerabile dacă nu reuşesc să fie stăpânite la valoarea certă pe care ar trebui să o reprezinte. E o juxtapunere, până la urmă, în termeni, încercând negreşit să dai totul din tine, iar în momentul în care îţi dai seama că nu mai deţii controlul asupra faptelor tale care se bat cap în cap, împotmolindu-se prin acţiunea exprimării, atunci îţi cunoşti prezenţa care nu mai poate fi nici-cum înţeleasă, şi mai ales nici măcar de tine, că ea – prezenţa ta – nu mai poate fi justificată. Mergi agale, încercând prin toate mijloacele să te recuperezi pentru poziţionarea unei noi încercări, care din capul locului e de ştiut că nu e tocmai ceea ce încerci să obţii, ci total taman-invers, obţii ce, nici pe departe, nu-ţi doreai. O parabolă desăvârşită ce poate atârna pe această coală sună cam aşa: „Trei case strânse unele în altele formau o curte mică. În această curte erau, în şoproane, instalate două ateliere, iar într-un colţ se afla o stivă înaltă de lădiţe. Într-o noapte cu furtună mare – vântul azvârlea şiroaie de ploaie, pe deasupra celei mai scunde dintre case, de-a dreptul în curte – un student, care întârziase într-o cameră de ub acoperiş aplecat asupra cărţilor sale, auzi un plânset puternic în curte. Tresări, oprindu-se din citit, să asculte, dar acum era tăcere, o tăcere pe care nu o mai întrerupea nimic. „M-am înşelat, poate”, îşi spuse studentul şi reîncepu să citească. „Nu te-ai înşelat”, se aşezară după scurtă vreme literele din carte, formând astfel vorbele acestea. „Înşelat”, repetă el şi căuta să ajute literele cuprinse de nelinişte, urmărindu-le cu degetul arătător, pe care şi-l aluneca acum peste pagină.” (F.Kafka) Fără a da dovadă de prea multă diplomaţie, pentru că, încercările cu mine, sunt deopotrivă neînţelese şi neputincioase, până la urmă, şi pentru mine, prin această scrisoare măruntă, şi practic neînsemnată, mă semnez doar, nu pentru a-mi cere făţiş scuze în faţa cuiva, cum nici măcar în faţa mea, sau pentru a mă explica la infinit, şi a explica, în definitiv, cine sunt, ci doar prin a mă strecura printr-o sită cât mai măruntă, lăsând, din nou, loc liber cuvintelor care-mi apasă toracele şi mă fac să înţeleg, încă o dată, că verbal poţi deveni un neajutorat în această lume care şi aşa a fost şi este încercată la nesfârşit. În consecinţă, prin imperfecţiunile mele, mă pot prezenta solemn rând în rând cu ceilalţi, lingându-mi rănile, poate după miezul nopţii, sau, cine ştie, la orele pustii ale dimineţii. De aceea te rog să priveşti această scrisoare ca şi când ar fi îmbrăcată într-o catifea mult prea ieftină pentru vremurile noastre, şi poate chiar aruncată, undeva, la marginea patului. Aşa cum îţi schimbi o cămaşă cu o altă cămaşă doar pentru a evita privirile celor din jurul tău, la fel prin simpla prezenţă a cuvintelor nu eşti cu nimic mai bun decât ceilalţi atunci când le foloseşti la nesfârşit, crezând că pot fi mai siropoase sau mai bine parfumate când le exprimi cu mult tact. Ele, după cum s-a şi văzut, te pot nimici într-o clipă fără a ţine cont de prezenţa ta şi bunul simţ pe care se presupune că-l poţi deţine cu încredere. Conştiinţa, făcută pentru moment terfeliţă, nu mai poate ajuta, şi nici nu-ţi mai poate veni în sprijin, iar gestul, care e singura armă a ta rămasă liberă, se ascunde cât mai bine de tine, undeva în spatele tău, înşirat pe o sârmă nevăzută de nimeni precum hainele ude aruncate la uscat. Nu poţi percepe din capul locului ce ţi se întâmplă, că în definitiv, nici nu ai curaj să crezi că ţi se poate întâmpla tocmai ţie acest lucru, acest om care are sentimentul că-şi poate păstra spiritul cât mai lucid până şi în momentele cele mai dificile. Dar cum nu e aşa, şi rămâne dintr-o dată stupefiat în faţa cuvintelor înşirate de-a valma, în faţa nechibzuinţei sale, şi mai ales în faţa unui lucru ce deja înfăptuit nici măcar nu i se mai cere voie, sau nu i se mai dă şansa unei noi acţiuni, ca şi când ar fi intrat pentru prima dată în acea încăpere şi acum liniştit îşi poate aprinde o ţigară, bineînţeles, că nu e liniştit, şi se va ridica brusc de pe scaun, luându-şi impermeabilul şi umbrela pentru a evita măcar stropii de ploaie de afară… Cam asta a fost spus, mai mult sau mai puţin important, aşezat pe hârtie ca o palmă de unde se poate privi doar încreţiturile ei, şi nimic altceva, care să-ţi dea impresia de rostul ei, a palmei, aici, sau folosirea cât mai eficientă a degetelor care nici măcar nu pot fi văzute.

Semnat:

Dan Tanislav