ECOUL * revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală

            Prin sat curge Vădana. Este un pârâu ca toate celelalte, doar numele îl are mai ciudat. Când se odihnea, sprijinit în lopată sau în târnăcop, Ariel se întreba, privindu-l, de ce-o fi fost numit pârâul astfel. Îl iscodise şi pe popa Dobrescu, interesându-se de provenienţa toponimului, dar nici el nu fusese în stare prea bine să-l lămurească. Îşi dădea cu presupusul  bătrânul părinte pleşuv, din calviţia căruia razele soarelui se răspândeau în formă de aureolă, că s-ar fi întâmplat ceva pe vremea turcilor, când o femeie s-ar fi înecat în apele umflate, urmărită fiind de un başibuzuc obsedat de frumuseţea ei. Vorbe, zicea în cele din urmă popa. Umblă şi pe aici vorbe ca peste tot.

            Obsedat de frumuseţea ei? Hm! Aceste cuvinte nu conteneau să-i stârnească lui Ariel imaginaţia. La cei şaptesprezece ani şi mai bine ai lui, erau numai potrivite pentru aşa ceva. Dar o vădană frumoasă!… Hm!… Acum nu mai puteai vedea decât în filme vădane frumoase, în stare să trezească asemenea pasiuni, pe la TCM, poate, postul preferat al mamei sale. Acum vădanele erau, în genere, femei mult mai în vârstă, cunoştea şi el vreo două prin sat, singure, necăjite, ducându-şi de azi pe mâine traiul. Le pieriseră bărbaţii care într-un accident la pădure, care de-o boală fără leac. În schimb, se înmulţiseră femeile desforţate, cum li se zicea, cam în derâdere, prin partea locului. Spre nemulţumirea popii Dobrescu, încât acesta tuna şi fulgera de la amvon de câte ori vreo enoriaşă de-a lui încălca sfântul legământ al căsătoriei!

Dar desforţată era nepoata popii însăşi. Locuia la Timişoara şi venea uneori, în sezonul estival, cum spunea cu afectare, pe la bunici. Când se apleca mai adânc, să mângâie pisoii preotesei, ieşiţi la soare în faţa casei parohiale de lângă biserică, i se dezvelea deasupra turului blugilor întreg spatele, până la curmătura feselor. Restul trupului ei Ariel încerca să şi-l imagineze seara, înainte de a adormi. Nu izbutea prea bine şi de aceea somnul îi era cam agitat în ultimul timp.

            Numele pârâului, Vădana, îi plăcea, îl socotea chiar foarte potrivit, în schimb numele lui, Ariel, nu. Lumea zicea că are nume de detergent. Unii băieţandri de vârsta sa îl şi batjocoreau chemându-l când Perlan, când Persil, când Dero… Băi, Dero, ce crezi că ne dă profu de română la teză mâine?… Sunt nişte proşti, îl liniştea mama. Numele ăsta e din Shakespeare, să ştii! Habar n-au prostovanii tăi de colegi. La ce şcoală se face astăzi, nici nu mă mir!…

            Dar nici nepoata popii nu avea un nume prea adecvat. O chema Verginica. Lui nu-i suna tocmai rău, dar popa Dobrescu nu-şi putea ierta fiul că-şi botezase fata Verginica. I-auzi tu, obişnuia să se lamenteze bătrânul, el, copil de popă, să-şi boteze fata aşa! Păi cum au s-o strige nepoţii pe nume, când o fi să-i fie vremea, baba Verginica? Nu şi-a pus, nătângul, problema?!… Atunci de ce să se mai mire el de enoriaşii care îi veneau la biserică să le boteze pruncii când Bobby, când Pamela, când Sue Ellen, când Glencora, când nepriitorul, Doamne fereşte-ne, mai ştie cum?

            Nici Verginica nu părea să-şi respecte prea mult semnificaţia numelui, se căsătorise în anul I de studenţie, iar înaintea celei de a doua sesiuni era deja despărţită de bărbat. Ştirea asta i-o dăduse unchiul lui, Senti. Cel la care Ariel venea vară de vară ca să-şi petreacă vacanţa. Aici pe malul Vădanei. Iar unchiul ştia tot ce se vorbea mai important prin sat. Mai abitir decât nevastă-sa. Bărbatul Verginicăi fusese un pămpălău, zicea el. Asta explica totul: păm-pă-lău! Cuvântul era rostit sacadat cu atâta dispreţ, încât Ariel se cutremura. Bine că nu şi-o pus mintea cu v-un negăr de-ăia, să facă şi v-un copil de miru lumii, completa mătuşa spusa bărbatului ei.

            Dar ce era un pămpălău? Ariel nu cutezase să întrebe. Însă îşi închipuia că altceva nu putea fi mai rău! Ferească Dumnezeu pe un bărbat să fie pămpălău, îşi zicea. Bănuia că de o mie de ori era mai bine să ţi se zică Persil, Dero, Calgon decât pămpălău!…

            Ei, destul cu cugetările, îşi şoptea Ariel, de câte ori se lăsa prea mult furat de gânduri ori de frumuseţea locurilor, contemplate cu ochi de orăşean, îndemnându-se să pună iarăşi mâna pe târnăcop. Pe care oamenii din partea locului îl numeau budac. Îi trebuise multă vreme să deprindă graiul localnicilor, înţesat cu cuvinte necunoscute ori cu fonetisme ciudate. Destul cu cugetările, că, uite, soarele s-a ridicat de-a binelea peste coroanele băgrinilor de pe malul opus al Vădanei. Întreg satul se întindea numai pe malul drept al pârâului, pe malul stâng, mai abrupt, cursul apei era însoţit de un şir compact de băgrini tocmai înfloriţi. Peste pârâu, ceva mai încolo, pe versanţii domoli ai dealului, erau trimise, de obicei, vitele la păscut. Erau vaci mărunte, bălţate, de munte, care se mulţumeau cu ierburile destul de anemice ale pantelor spălate de ploi. Sătenii n-au vrut să accepte altele. La ei nu se făcuse colectivă pe vremea comuniştilor şi nu înţelegeau să renunţe la viaţa lor şi la vitele lor, cu care se îndestulau din moşi strămoşi.

Pe o culme de deal se aflau şi urme de fortificaţii vechi, ziduri circulare năruite, printre care copiii satului obişnuiau să se joace. Se făcuseră cândva şi săpături, de au rămas în urma lor nişte gropi pline de pipirig şi broaşte.

Uşor de spus, dar mai greu de pus în aplicare. Să se apuce temeinic de treabă, adică. Fiindcă, cum îl cuprindea pe Ariel iarăşi hărnicia, după o pauză ceva mai lungă, ca un făcut tocmai atunci se găsea câte unul să treacă pe lângă el dornic să schimbe o vorbă. Aşa se întâmplase şi atunci.

Bună ziua, căciulă, că stăpânu n-are gură!

Îi dădea bineţe, mucalit de felul său, moşu Hăimănu, care locuia cu câteva case mai sus de aceea a unchiului său, Senti. De fapt, pe unchiul său nu-l chema Senti, şi nici pe trecătorul care se oprise în dreptul lui, Hăimănu. Acestea erau porecle. În tot satul nu existau decât două nume de familie: Barbos şi Capotescu. Doar popa şi dascălul se chemau altfel, dar ei erau avenituri, adică pripăşiţi aici de prin alte locuri ale lumii largi. Cuvântul avenitură, rostit cam în colţul gurii, se dorea a fi uşor peiorativ. Ca să se deosebească unii de alţii, oamenii purtau porecle: Senti, Hăimănu, Boboc, Ganci, Mulă, Dudaşu, Băzan şi aşa mai departe. Nu le învăţase pe toate. Şi la şcoală, i se spusese, copiii erau chemaţi folosindu-li-se porecla: Costi lu Boboc, Fane Băzan, Ghiţă lu Hăimănu din colţ, că mai era un Ghiţă a lu Hăimănu de sus. Aceştia erau prietenii lui. Mai era şi Mirinda lu Ganci, băieţoasă, care se prindea în joc cu ei. Până să bage de seamă popa, părinţii ei o botezaseră după numele unei băuturi răcoritoare: Mirinda.

Bună ziua, căciulă, că stăpânu n-are gură, îi spusese, aşadar, Hăimănu.

Ariel se prefăcuse preocupat de treaba lui, ca să nu-i dea trecătorului răspuns. Dar moşul avea chef de vorbă.

Mere lucru, copil, mere?

Mere, îi răspunse în cele din urmă Ariel, îndreptându-se de spate.

Mere rău şi încet, aşa-i? îl luase peste picior celălalt.

Lui moşu Hăimănu, Ariel îi cam purta pică, tocmai din ziua când se întorsese la începutul vacanţei acelui an în sat. Se dusese la birt să-şi cumpere o cola la tub, singura care îi plăcea, şi se aşezase la o masă alături de alţi oameni să o bea în linişte. Masa era afară, lungă, în faţa birtului, peste drum de scunda clădire a acestuia, într-un loc mai ferit de praful galben înălţat de basculantele care aduceau nisip din cariera de la Zolt, un sat învecinat, situat şi el pe Vădana, cu vreo trei kilometri în amonte. Oamenii de acolo, nepreavând pământ, se specializaseră în ceramică. Erau olari din tată-n fiu. Iar nisipul de Zolt se dovedise a fi unul dintre cele mai fine, de aceea era exploatat şi dus la rampa de încărcare a gării din Făget, oamenii pronunţau Făjiet, oraşul cel mai apropiat, de unde lua calea centrelor siderurgice ori a fabricilor de sticlă. Cum fiinţa una, nu tocmai departe, peste câteva dealuri, la Tomeşti.

Era unica masă din faţa birtului, lungă de câţiva metri, cu tăblia din blăni de fag abia geluite şi cu picioarele înfipte în pământ. Oamenii şedeau de-o parte şi de alta a mesei pe nişte laviţe fără spătar, lungi şi ele cât masa şi cu picioarele, la fel, înfipte în pământ. Ariel nu voise să se bage chiar între oameni la masă, ci se aşezase la cel mai îndepărtat capăt al acesteia. După ce dăduse ziua bună, ca orice individ bine crescut, ajuns din întâmplare în apropierea altor semeni. Ceilalţi se întorseseră spre el, cercetându-l cu curiozitate, erau toţi bătrâni şi beau bere Noroc dintr-un PET de doi litri maro. Pesemne răchia şi puţinul vin din recolta anului trecut li se terminase. Nu păreau să-l fi recunoscut, deşi el vară de vară îşi petrecea vacanţa la unchiul său, câte-o lună sau chiar mai mult, dacă nu cumva era trimis în vreo tabără de părinţi. Lucru care în ultimul timp nu se mai prea întâmpla, fiindcă taberele cele mai apropiate, de obicei mai ieftine, se desfiinţaseră sub noul regim una câte una. Dar nu era de mirare să nu-l fi recunoscut, căci crescuse şi se mai împlinise la trup, în anul din urmă îndeosebi se înzdrăvenise, poate pentru că practica judo, întrecându-şi tatăl în înălţime. Era foarte mândru din pricina asta, numai un singur lucru îl nemulţumea, acela că nu-i mijiseră încă îndeajuns tuleii bărbii. Măcar că se bărbierea cu ustensilele părintelui său când rămânea singur acasă.

Oamenii îl priviseră lung, apoi se întorseseră unul către celălalt, gata să-şi reia, pe un ton ceva mai coborât, conversaţia, când unul dintre ei, moş Hăimănu, vecinul lor, se găsise să-i adreseze cuvântul:

Mă, copil, îi spusese, pe aici nu-i obicei ca unu de vârsta ta să se pună la masă cu ăi vârstnici, când pun ei ţara la cale!…

Toţi comesenii lui se întorseseră iarăşi, privindu-l cu curiozitate.

Măcar dacă ăi fi fişior, aş înţelege…, încercase moş Hăimănu să-şi justifice punctul de vedere.

Ariel sărise ca ars de la locul său, bâiguise o scuză şi dăduse să plece, dar din faţă pe drum tocmai venea, stârnind un nor de praf să-l tai cu cuţitul, o basculantă încărcată cu nisip din cariera de la Zolt. Era o adevărată pacoste pentru săteni circulaţia basculantelor acestora, căci le umplea casele de praf, dar pe de altă parte aveau şi un avantaj cu ele, acela că puteau să le prindă la autostop pentru a merge, dacă aveau nevoie, la oraş. Chiar se tocmeau cu şoferii, când aceştia treceau în sus, la încărcat, şi şoferii, oameni de cuvânt, câştigaţi şi ei, fireşte, din toată tărăşenia, aveau tariful lor, opreau şi îi luau chiar din faţa casei la întoarcere. Autobuz nu li se băgase, cum obişnuiau să spună localnicii, pentru că, la câţiva kilometri mai jos de sat, Vădana traversa drumul pentru a se vărsa. nu departe, în Bega şi, deşi li se promisese oamenilor că se va construi un pod acolo, la intersecţia pârâului cu drumul lor adică, cu promisiunea rămăseseră până atunci; iar autobuzul nu putea străbate vadul pârâului, susţineau cei de la I.T.A., în timp ce basculantele puteau lesne face acest lucru, chiar şi când apele erau umflate primăvara.

Lui Ariel nu-i rămăsese decât un singur loc de refugiu din calea norului de praf ce se apropia ameninţător, asemenea simunului deşerturilor africane, să coboare taluzul malului spre pârâu. Ceea ce şi făcuse grabnic. De obicei, oamenii udau în faţa caselor lor drumul, pentru a atenua cantitatea de praf ridicată de basculele în trecere, dar vara debutase cu secetă prelungită şi uscăciunea sporise praful în asemenea măsură, încât stropitul drumului din găleată aproape că nu mai avea efect. Doar popa Dobrescu, montându-şi hidrofor în fântâna din curtea casei parohiale, putea să ude temeinic drumul pe o distanţă apreciabilă, folosindu-se de un furtun gros. Nu o făcea el însuşi, ci, de obicei, mâna lui dreaptă, cantorul Lică a lu Mulă, singurul dintre toţi sătenii care pretindea să fie chemat, din motive lesne de înţeles, după numele din acte, adică Barbos. Iar sătenii mai ai dracului îl şicanau, imitându-i vocea, de altfel foarte frumoasă, cu un cântec deochiat care avea refrenul cam aşa:

                                    Au, Lică, Lică, torogoata-i mică,

                                    Da ce folos că-i mare, dacă nu-i şi tare!

Se pare că ştiau ei ce ştiau, din moment ce cântau astfel, fiindcă Lică, om necăsătorit, se supăra foarte tare pe dânşii şi îi pâra popii, care nu ezita să-i probozească în biserică, ameninţându-i cu afurisenia, pe obraznici.

Ariel coborâse grabnic taluzul pârăului, până când ajunsese să atingă apa cu tălpile adidaşilor. Acolo se aşezase pe un bolovan şi respirase uşurat văzând că norul de praf, care îi învăluise şi pe moşii adăstând la taclale, fapt observat de el cu multă satisfacţie, trecuse peste capul său pentru a se pierde printre băgrinii înfloriţi de pe malul mai înalt dimpotrivă.

Sus, la masa lor, moşii nu părea să se fi sinchisit de praf, ba chiar ridicaseră iarăşi vocea discutând, după ce îl pierduseră din ochi. Nici pe departe nu puneau ţara la cale, cum spusese Hăimănu, ci ascultau şi comentau ce le povestea moş Peică, printre cei mai bătrâni oameni din sat, care făcuse războiul, războiul ăl mare, cum îl numea el. Moş Peică era foarte respectat şi ascultat, nu doar pentru vârsta lui, ci şi pentru că era socrul popii Dobrescu. Fiica sa, învăţătoare, acum şi ea de ani buni pensionară, se măritase cu popa după ce făcuse şcoala normală, sfidând obiceiul fetelor din partea locului de a se căsători la paisprezece – cincisprezece ani. Moş Peică, umblat mult prin lume cu armata, cu războiul şi cu altele, acceptase ca unica lui fată să facă şcoală la Logoj, Lugoj, de fapt, oraş aflat şi el nu tocmai departe, fiind ea bună de carte şi lăudată de toată lumea. Chiar dacă trebuise să sacrifice pentru asta două iugăre de pământ bun din ţarina de către Băteşti, sat care îşi începea perimetrul dincolo de  pârâul ce cotea brusc, tăind drumul, pentru a se arunca, cu nişte sute de metri mai jos, în Bega.

De la locul său, bându-şi cola din tub, Ariel auzea foarte bine ce vorbeau moşii, în pofida foşnetului apei, fiindcă, tari de urechi cum erau, aveau tendinţa să înalţe glasul. Se pare că moş Peică fusese iarăşi solicitat de consăteni să le vorbească despre război.

Şi cum zici că ai picat prinsonier, moş Peică?

Aşa bine, răspunsese bătrânul, aşa bine am picat. Şi se zice prinzonier. Că o vinit ordin de atac şi-am ieşit toate compăniile de pe-acolo cu baioneta la armă. Iar ruşii ne-or lăsat să vinim preste ei ş-apoi s-or pus cu pulemioturile pe noi, de ne-or culcat minten la pământ…

Cu ce s-or pus, moş Peică? voise unul mai vesel repetarea cuvântului.

Cu pulemioturile, îşi reluase povestitorul, sec, relatarea, indiferent la insinuarea celuilalt. Noi le ziceam căţa ZB, iar ei, pulemiot Duşka. Noi ne căram ZB-u în spinare, iar ei îşi trăgeau pulemiotul pe nişte rotile, că era mai greu. Da făceau treabă cu el. Şi nemţii îi ziceau maşinănghever, pre limba lor aia sucită, din tot soiul de vorbe îmbucate, dacă bine ţin minte.

Pentru Ariel, lucrurile povestite erau extrem de interesante, aşa că nu se grăbise deloc să-şi dea pe gât tubul de cola. Meciurile lui Poli şi documentarele de război erau şi pasiunea tatălui său.

Apoi ne-or încercuit, pe flanc, pe unde ungurii or dat îndărat, şi ne-or prins, continuase moş Peică. Ungurii nu-s buni la război, asta or zis-o şi nemţii nu o dată. Ungurul dacă te poate băga pe tine înainte, bine, dacă nu, bate, minten ce dă de greu, înapoi.

Ş-apoi am ajuns cu vremea în Donbas de lucram la mină. Mi-o fost greu la început, au de maica mea care m-o făcut! Da după aia nu mi-o mai fost. Că mi-o venit mie în cap de-am făcut un căzănuţ de fiert răchie ca pe la noi. Şi când or văzut ruşii că scot eu holercă din căzănuţu meu, nu m-or mai băgat la subteran, mă ţineau numa la suprafaţă să le fac holercă. Şi îmi aduceau câte de toate, şi muieri îmi aduceau, numa să fiu mulţumit şi să le fac!…

Ariel se gândise că ar fi timpul să plece, totuşi, ca să nu-i dea mătuşii motiv de îngrijorare că întârzia la masă, dar nu se putea hotărî încotro s-o apuce. S-o ia pe lângă apă, ar fi putut să întâlnească neprevăzute obstacole, cursul apei în partea aceea nu-l cunoştea deloc. Să iasă la iveală pe unde coborâse, intrând iarăşi în raza de atenţie a moşnegilor din faţa birtului, nu-i prea convenea.

A dracu, Peică, râdeau moşii cu gurile ştirbe, apoi îl îmbiau cu bere pe povestitor, turnându-i în paharul de plastic, şi înjurau berea, care nu mai era ca pe timpuri.

Când îi întrerupsese munca Hăimănu, Ariel se afla până la brâu în groapa cu care înconjurase ciotul.

Era ciotul unui nuc falnic, cu ceva timp în urmă el îşi întindea larg coroana în faţa casei lui Senti, unchiul său. Prinsese nucul acesta pe malul Vădanei rădăcini pe vremuri, şi crescuse înalt, nestânjenit şi nestânjenind pe nimeni, cu ramurile răspândite atât deasupra drumului, cât şi deasupra pârâului, încât cele de jos puteau fi folosite drept trambulină de copiii care se zbenguiau vara în apă. Barau Vădana cu pietre ceva mai încolo de nuc, încât în dreptul lui se forma un mic lac de acumulare, al cărui nivel le venea copiilor până pe la mijloc. Ariel ţinea minte că şi el făcuse baie în dreptul nucului acestuia.

Apoi au venit cei cu electrificarea şi le-au spus sătenilor că, dacă vor să aibă curent în tot satul, apoi musai trebuie să taie nucul, că altfel ei nu pot să-şi întindă firele în lungul drumului dincolo de nuc. De aici s-a stârnit o adevărată ceartă între cei care voiau să păstreze nucul şi cei care voiau să-l taie, între văleni şi suseni, altfel spus, fiindcă nucul acela se înălţa chiar la hotarul dintre cele două părţi ale satului. Şi atât s-a întins gâlceava, încât între tineri au izbucnit confruntări violente, de obicei în faţa cooperativei de consum, devenită simplu birt după schimbarea de regim, de-a fost necesară intervenţia şefului postului de poliţie de la Băteşti, unde se afla centrul de comună, acesta venind de câteva ori în sat pe motoreta din dotare, cu bulanul atârnat de încheietura mâinii drepte şi cu Kalaşnicov-ul la spate, ca să ţină lucrurile sub control. Dar până la urmă tot popa Dobrescu a fost cel care a liniştit oarecum spiritele, că deplin nu s-au mai liniştit ele de atunci niciodată. El i-a obligat pe văleni şi pe suseni să facă pace, zicând că oricum nucul acela nu putea dăinui veşnic, că veşnic nu e decât Tatăl Ceresc, care pe toţi ne are sub oblăduirea lui, şi care nu vrea să-şi vadă supuşii hărţuindu-se din te miri ce. Că, vechi cum era, nucul putea oricând să cadă la un vânt mare, şi atunci se putea lăsa cu moarte de om, pedeapsa lui Dumnezeu pentru lipsa de cucernicie şi de respect a enoriaşilor săi.

Aşa s-a făcut că până la urmă nucul a fost tăiat. Şi firele de curent electrice au fost trase chiar pe deasupra ciotului său, lat cât o tăblie de masă din cele mari, folosite la pomeni sau când cu tăiatul porcilor iarna.

Şi până la urmă s-a lămurit de ce s-au înfruntat cu atâta înverşunare vălenii cu susenii, nu atât pentru că voiau bec electric în locuinţă, deşi nici acela nu era un avantaj de neglijat, cât mai ales pentru că voiau să-şi bage, cuvânt folosit de ei obsesiv, televizor. Şi numaidecât au şi răsărit câteva antene pe cerul satului, deasupra gospodăriilor celor cu dare de mână, căci se întreceau sătenii care să le facă mai înalte şi cu mai multe drăcovenii atârnate pe ele pentru amplificarea semnalului. Şi nemulţumirea a început să mocnească din nou între oameni, ori mai degrabă invidia, când s-a aflat că, spre deosebire de văleni, susenii puteau să prindă sârbii. Şi cam tot de atunci a început şi popa Dobrescu să aibă necazuri cu numele noilor născuţi, căci enoriaşii s-au nărăvit să-i pretindă să le boteze copiii Bobby, Sue Ellen, Pamela ori, ceva mai nou, Isaura, ca nişte eretici, cum a ajuns exasperat să le strige în biserică.

Unchiul lui Ariel, Senti, nu prea participase la aceste hâre între oameni, cum le numea el, asta şi pentru faptul că era prea nevoiaş ca să-şi permită cumpărarea unui televizor. Singurul aparat electric pe care-l avea în casă era un frigider Fram cu absorbţie, pe care însă nu-l folosea decât ca dulap de bucătărie, adus de frate-său de la Timişoara, după ce aceasta îşi cumpărase un Arctic cu congelator. Frate-său, cu peste zece ani mai tânăr, plecase de mult din sat, făcuse în timpul comuniştilor facultatea muncitorească pe la seral şi acum lucra la UMT. Iar cumnată-sa era dăscăliţă la o şcoală din Mehala Timişoarei. Şi Ariel, unicul lor copil, frecventa, tot acolo, în Mehala, Liceul sanitar.

Lui Ariel, Senti îi propusese să scoată ciotul din faţa casei lui fiindcă noul primar al comunei, unul dintre ai lui Băzan, fost ceva fişcal pe la Făget, cum se zicea, se înfiinţase în faţa casei sale într-o bună zi, prin mai, şi îi spusese cu un ton obraznic, de individ care ştia să-şi dea importanţă:

Domnule Capotescu, m-am deplasat până la dumneata ca să-ţi comunic personal hotărârea consiliului comunal, care în şedinţa de alaltăieri a hotărât să aloce fonduri pentru hidroamelioraţii şi în acest sat. Ştiţi cu siguranţă că acest curs de apă, numit Vădana, periclitează gospodăriile cetăţenilor, atunci când debitul de apă creşte, de aceea malul trebuie înălţat şi susţinut cu zidărie de piatră, al cărei material îl vom asigura noi, din fonduri proprii. Munca necalificată e prevăzut să o presteze localnicii. Ce problemă se ridică la dumneata aici? Ai un ciot în faţa casei care trebuie grabnic eliminat, pentru a nu întârzia demararea lucrărilor. Fiecare localnic e obligat, prin hotărârea consiliului comunal, să degajeze înaintea gospodăriei terenul de orice obiecte, indiferent de ce natură, care ar putea stânjeni lucrările. Aşa că vezi, te-am avertizat, în maxim două – trei săptămâni ciotul acela trebuie să dispară, urmă să nu mai rămână de el. Altfel te amendăm. Înţeles?…

Primarul deprinsese să se exprime domneşte, cum zicea lumea, adică literar, şi era foarte mândru de asta, convins că se bucura astfel de un important ascendent în faţa foştilor consăteni, lucru în parte adevărat, fapt pe care nu-l mai izbutise, cu mult timp în urmă, decât fiica lui moş Peică. Deosebirea dintre cei doi era că dăscăliţa nu-i privea de sus pe localnici din acest motiv.

Dar Senti era cam bolnav în ultima vreme, îl dureau al naibii şalele, plus că era în tratament cu inima, cum să se apuce el de scos ditamai ciotul, pe care nici un om sănătos nu-l putea cu una, cu două birui.

După ce l-a înjurat câteva zile pe a lui Băzan, a încercat el să tocmească oameni pentru a-l ajuta, dar, după ce se scărpinau în cap, apreciind cât urmau să lucreze, oamenii, chiar şi cei mai nevoiaşi, nu acceptau să se apuce de treabă sub patru sute de lei, sau roni, cum naiba s-au găsit mai nou stăpânii ţării să le zică. Patru sute?… Păi asta însemna mult peste jumătatea pensiei lui de fost muncitor forestier, îşi făcea socoteala Senti. De unde să mai cumpere medicamente pentru el şi babă, de unde ceva uruială pentru vacă, porc şi hoare, de unde să mai plătească dări?…

Încă de la venirea lui Ariel, la început de vacanţă în acel an, moşul i se plânsese de necazul său.

Îl scot eu, se oferise numaidecât Ariel. N-avea cum fi mai greu scosul unui ciot, chiar şi de mărimea aceluia, îşi spusese, decât istovitoarele lui antrenamente din sala de forţă. Nu putea decât să-i prindă bine continuarea efortului în vederea păstrării formei fizice. Totul trebuia dozat, că timp mai era, încă vreo zece zile până la termenul de trei săptămâni stabilit de primar. Un lucru n-a putut însă Ariel anticipa: că va face încă din prima zi băşici urâte în palme, mânuind unelte cu care nu era deprins. A trebuit să-şi panseze mâinile şi să facă rost de mănuşi.

Îţi dau… o sută!… îi promisese Senti cu glas tremurat, când auzise oferta băiatului.

Lasă, să fii dumneata sănătos, îi răspunsese acesta, bătându-l pe umăr. Îşi întrecuse mult unchiul în înălţime şi de aceea îl trata cu un aer protector.

Încă de la sfârşitul lunii trecute, vara se instalase cu secetă şi căldură mare. Vădana se subţiase în aşa măsură, încât nicăieri în toată albia ei apa nu le venea oamenilor mai sus de genunchi. Copiii se întreceau în a prinde sub pietre peşte cu mâna. Praful ridicat de basculantele ce coborau sau urcau către Zolt nu mai apuca să se risipească de pe cerul satului. Popa Dobrescu nu mai prididea să ude cu furtunul drumul din faţa bisericii şi a casei parohiale. Fiindcă a lui Mulă, cantorul, nu putea fi ţinut toată ziua cu furtunul în mână, popa îl încredinţa şi copiilor din vecini care făceau mare haz stropindu-se între dânşii.

Ariel se dezbrăcase la început până la brâu, apoi îşi dăduse jos şi blugii, pe care îi putea stoarce de transpiraţie, şi rămăsese în slip. Pământul uscat din jurul ciotului era tare ca betonul şi abia la vreo jumătate de metru în adâncime devenise mai uşor de săpat. Dar acolo îşi făcuseră apariţia şi primele rădăcini, pe care Ariel trebuia să le taie mânuind toporul. Erau rădăcini mai groase decât gambele picioarelor sale.

Apoi se petrecuse ceva neobişnuit. Brusc circulaţia femeilor spre şi dinspre birt, căruia i se spunea, prin tradiţie, cumpărătivă,  unde, în afară de băutură, mai puteau fi găsite şi de-ale gurii, s-a intensificat. Ele treceau trăgând cu ochiul la tânărul dezbrăcat, frumos ca o statuie, care se lupta să dezgroape ciotul imens din faţa casei lui Senti. Ba unele aranjau să se şi întâlnească din întâmplare chiar în dreptul lui şi, ca tot trecătorul, să angajeze cu acest prilej o mică discuţie.

Da a cui îi copilu ăsta mândru? se făceau auzite vorbele lor.

Păi a lu Senti, a cui să fie?

Păi Senti n-are copii, decât o fată măritată la Hinedoara…

Ariel ştia deja că sătenii îi numeau pe băieţi copii, iar fetelor le spuneau fete.  Aşa că exprimarea cum că, de pildă, cutare avea un copil şi o fată, sau un copil şi două fete nu mai era pentru el de neînţeles. Dar verişoara lui nu mai trăia la Hunedoara de mult, ci se mutase cu bărbatu-său, maistru laminorist, la Galaţi. De aceea, n-o mai întâlnise decât de vreo două ori în ultimii ani.

Sesizând preocuparea unora dintre enoriaşele sale pentru mersul lucrărilor la ciot, popa ieşise şi i se adresase lui Ariel povăţuitor, cu vorbă blândă:

Auzi, fiule, nu-i bine ce faci, că lucrezi dezbrăcat în soare, adică. Ferească bunul Dumnezeu să faci o insolaţie, că atunci o să ai de pătimit, ascultă-mă ce-ţi spun!

Popa avusese dreptate, şi, după două zile de lucru numai, Ariel se înroşise pe umeri ca un rac, dar mătuşă-sa îl tratase cu albuş de ou şi până în dimineaţa celei de a treia zile arsura i se trăsese ca luată cu mâna. Aşa că Ariel îşi reluase lucrul tot dezbrăcat, ca şi până atunci.

Tot în a treia zi de la demararea lucrărilor la ciot, Ariel mai primise un vizitator. De fapt, o vizitatoare. Era Verginica, nepoata popii. Ea venise ţinând în mână un flacon maroniu, pe care Ariel putuse citi: El sol, cremă protectoare ultra-hidratantă.

M-a trimis bunicul să-ţi aduc asta. Trebuie să te dai cu cremă, pentru că, altfel, radiaţia ultravioletă îţi va face rău. Se zice că sunt şi găuri prin stratul de ozon.

Ariel nu credea că în casa popii s-ar fi putut găsi aşa ceva, cremă hidratantă, pentru simplul motiv că popa şi preoteasa sa n-aveau nevoie de creme de protecţie antisolară. Numai dacă popa o fi dorind să-şi protejeze de soare chelia, îşi spusese în minte, zâmbind. Mai  degrabă, îşi  dăduse cu presupusul, crema era a tinerei femei, care, după câte se spunea, făcea plajă îmbrăcată sumar şi tolănită într-un ligheştul printre brusturii înalţi din fundul grădinii casei parohiale.

Dacă vrei, te dau eu cu cremă, îi propusese Verginica şi, expeditivă din fire, desfăcuse capacul albastru al flaconului, întinzându-şi în palmă materia semifluidă, albicioasă, presată să iasă ca un vierme din flaconul de plastic. Apoi ea prinsese să-şi plimbe palma pe spatele şi pe pectoralii bine reliefaţi ai băiatului.

Te gâdili? îl întrebase ea veselă.

Ariel nu se gâdila, dar simţea că slipul îi devenea încetul cu încetul prea strâmt.

Ce-ar fi să vii la noi la televizor diseară, îi propusese Verginica după ce, cu vădit regret, îşi terminase treaba. Fiindcă văd că Senti-baci n-are.

Aş veni, îi spusese cu un aer încurcat Ariel, dar eu mă duc de câteva zile cu vreo doi prieteni la Ganci, toţi chibiţi, să vedem seara meciurile la televizor. Că-i campionat european… Şi nu ştiu dacă se cade să…

Nicio problemă, îţi pun şi eu meci dacă vrei!

Bine, da ce zice părintele? Poate că dumnealui are alte preferinţe.

Părintele nu se prea uită, că dé, are teoriile lui, dar şi dacă se uită adoarme curând în faţa ecranului buştean. Şi el şi preoteasa adorm pe canapea, unul cu capul pe umărul celuilalt, cu mâţii în braţe, ca doi copii. De fapt, eu îmi văd emisiunile preferate la televizorul portabil pe care-l ţin în camera mea. Ce zici?…

Ariel nu spusese nimic. Căci mai avea un motiv să fie reţinut. Şi acest motiv era Mirinda. Când se întorsese în acest an în casa unchiului său la ţară, Ariel dăduse cu ochii peste gard, în curtea lui Ganci, de o mândreţe de fată, suplă ca o săritoare la înălţime, care se întindea să atârne nişte rufe tocmai spălate pe o sfoară. Era atât de graţioasă în gestul ei de a înşfăca sfoara prinsă cam sus, încât, fără să vrea, Ariel se oprise locului. Cine să fie, cine să fie? Curând se dumirise însă. Păi era tocmai Mirinda, fetişcana cu care, numai cu un an în urmă încă, juca fotbal, împreună cu alţi copii, pe un tăpşan aflat dincolo de pârâu, la poalele dealului. Şi se certase cu ea fiindcă fata dăduse cu mingea în nişte tufe de porumbe negre şi nu voia să o scoată de acolo, pe motiv că, dacă nu punea el, Ariel, piciorul în calea ei, mingea s-ar fi dus în direcţia potrivită.

Ciudat era că nici Mirinda, când îi întâlnise privirea, nu părea să-l fi recunoscut din prima clipă. Şi au rămas aşa, înlemniţi unul în faţa altuia, până când fata, revenindu-şi prima, îi spusese râzând: Bă, Ariele, tu eşti? Bată-te vina, că nu era să te cunosc! Şi râsese cu o voce cunoscută şi nu prea, de parcă glasul ei ar fi prins nişte inflexiuni noi în răstimpul  anului de când n-o mai văzuse.

Ce faci Mirindo, o întrebase, mai joci fotbal?

Nu mai joc, îi spusese ea, acuma seara mă uit la fotbal, că-i campionat. Tu unde te uiţi? Dacă vrei poţi să vii la mine, că ne-am băgat plasmă, mai vin şi Ghiţă lu Hăimănu, Costi, poate ajunge şi Fane a lu Boboc, depinde cum termină cu lucrul, că toţi s-au angajat, cum au făcut şaisprezece ani, care pe unde-a apucat.

Tradiţia în sat era ca tinerii să-şi găsească de lucru pe undeva numaidecât ce împlineau vârsta potrivită pentru angajare, în timp ce fetele erau pregătite pentru măritiş, de obicei cu flăcăi care terminaseră serviciul militar şi voiau să-şi întemeieze o familie. Cu agricultura se ocupau mai mult cei de vârsta a treia, dacă nu cumva erau prea dărânaţi, vorba lor, de bătrâneţe.

Răspunsese bucuros invitaţiei de a viziona meciurile în grup, împreună cu foştii prieteni de joacă, din care doi făceau naveta la Făget, la fostul SMT, devenit autoservice după privatizare, iar unul la Zolt, unde fusese băgat, cum zicea chiar el, numărător la cariera de nisip, contabilizând încărcăturile transportate de acolo, fiindcă, se mai lăudase, avea un văr mai mare şef al întregului şantier din localitatea învecinată.

Ariel crezuse că nimeni nu observase scena revederii lui cu Mirinda şi nu auzise schimbul lor de cuvinte peste ulucile gardului. Se înşela însă, fiindcă moşu Senti tocmai ieşise în pragul casei şi, cum, în pofida vârstei, îşi păstrase vederea şi auzul destul de bune, văzuse şi auzise totul.

Aşa că în seara zilei aceleia, la cină, îl întrebase aşa, într-o doară:

Ai auzit cumva, mă Ariele, că pe asta a lu Ganci, vecina noastră, Mirinda parcă îi zic, or căpărât-o ăia a lu Dudaşu, de locuiesc ei în casa lor cât o căsarmă din capu satului de către Zolt?

Ariel nu pricepuse întrebarea unchiului său şi rămăsese cu lingura de cositor în aer. Căci mătuşa tocmai le servise o mămăligă cu lapte proaspăt fiert.

Cum adică? întrebase el nedumerit.

Păi aşa, ca pe la noi. Or arvunit-o, cum s-ar zice.

Aha, începuse să priceapă Ariel. Şi cine zici că e peţitorul?

Păi, Iosuvică, de-i el şef la spălătorie.

Care spălătorie?

Cum care? se minunase moş Senti de neştiinţa nepotului său. Spălătoria de nisip, de la Zolt.

Aha, îşi plecase iarăşi nasul în farfurie Ariel. Nu-l cunosc.

De fapt, auzise el de Iosuvică a lu Dudaşu, şi chiar îl văzuse, fiindcă acesta obişnuia să treacă în goana mare cu o motocicletă pe drumul satului, semănând panică între orătănii şi câini. Se zicea că făcuse armata şi că Dudăşonii cotizaseră ca să obţină postul de la spălătorie pentru fiul lor.

Cum nu-l cunoşti? insistase moş Senti. Nu l-ai văzut cum trece când şi când pe uliţă cu motocicleta lui, Kakamaki?

Poate vrei să spui Kawasaki, pufnise în râs Ariel, astfel că moşul tăcuse descumpănit.

Spun şi eu ca toată lumea, încheiase el discuţia, ştergându-şi cu dosul palmei picăturile de lapte din mustaţă. De fapt, scopul intervenţiei sale fusese atins. Îşi avertizase nepotul să nu se bage acolo unde nu-i fierbea oala.

Dar nepotul nici nu avusese această intenţie, până când, la meciul din seara următoare, Mirinda se aşezase lângă el şi, profitând de semiîntunericul din odaie, îşi strecurase mâna pe sub bluza lui de fâş, cuprinzându-l de mijloc. Când se aprinsese iarăşi lumina era foarte rumenă la faţă, dar toţi credeau că se îmbujorase din cauza bucuriei că izbândise echipa ei favorită.

Aşa că, în noaptea care a urmat acelei seri, Ariel a trebuit să-şi poarte gândul nu doar la spatele dezvelit al Verginicăi, ci şi la căldura mâinii şi la strânsoarea Mirindei.

Nu se sfârşise a patra zi de lucru la dezgroparea ciotului, când moş Senti dăduse semnalul de oprire. Ariel se afla atât de adânc băgat în groapa pe care o săpase, încât abia se mai vedea din ea afară. Ridicase împrejurul gropii un val de pământ înalt, astfel că aceia care voiau să-l vadă trebuiau să se urce pe creasta lui. Pe versanţii valului erau împrăştiate bucăţi de rădăcini, mai groase ori mai subţiri, precum osemintele descoperite într-o necropolă ale unor animale din alte timpuri.

Gata, cu moşu, îi dăduse, aşadar, semnalul de oprire Senti. Gata! Mulţam lu Dumnezeu! De-amu n-avem ce să-i mai facem. Avem numa nevoie de-un excavator care să-l rupă din ce-l mai ţine din jos. Ş-apoi să-l încarce într-o basculă care să-l ducă pe pustii de-aici! Am eu pe cineva la Zolt care-ar putea să ne ajute.

Lucrările se terminaseră chiar la timp, pentru că pe Ariel începuse să-l doară de-a binelea o mână. Una dintre băşicile din palmă i se infectase şi secreta fără contenire un lichid roşiatic. Mirinda, care îl pansase în ultimul timp, insistase să se prezinte a doua zi la punctul sanitar, unde venea de trei ori pe săptămână o infirmieră de la spitalul din Făget pentru tratamentul persoanelor nedeplasabile.

Au, băiete, au! îl certase pe Ariel infirmiera. Că cu aşa ceva nu-i de joacă. Chiar mâine-zi te duci la Făget să te treacă doctorii de-acolo pe antibiotice, ţi-aş face eu un antitetanos, dar n-am pe moment la mine. Îi nebun Senti ăsta la cap, sau ce pita mâne-si, de te-o pus să-ţi vatămi până la sânge mâinile?… A, îşi dăduse apoi singură răspunsul, da era să uit că pe-aici să faci bătături în palme nu-i cine ştie ce mare minune. Infirmiera, o Capotescu şi ea, după cum îi citise Ariel pe ecusonul halatului, îi cunoştea pesemne bine familia.

Ariel se întorsese acasă, era singur în toată gospodăria, ceilalţi erau plecaţi cu treburi, când auzise motorul unei motociclete oprindu-se afară, în faţa porţii. Pe gemuleţul bucătăriei zărise un tip în echipament de piele, care dădea să intre în curte, dar nu îndrăznea din pricina câinelui ce i se proţăpise rânjind înainte. Cu casca pe cap, individul arăta ca un personaj din Star Trek, gata să descindă pe o planetă necunoscută.

Ariel se grăbise să iasă afară şi să alunge animalul, căruia costumul din piele de box al motociclistului părea să-i stârnească o furie nemărginită. Motociclistul îşi scosese casca, dezvelind o faţă ciupită de vărsat în dreptul pomeţilor şi o frunte adânc ridată, pe care părul, uşor transpirat, îi cădea într-o parte.

Unde-i Senti? întrebase nou-venitul, fără să dea ziua-bună şi ameninţând cu un picior  câinele, care nu se dădea plecat.

Nu ştiu, îi răspunsese Ariel, indispus de aerul de superioritate al celuilalt. E dus pe undeva.

Aha, făcuse celălalt. Atunci o să vorbesc cu tine. Trebuie să fii nepotul care a săpat aia…

Da, răspunsese cu jumătate de gură Ariel.

Io-s şefu de la spălătoria din Zolt, se recomandase noul venit.

Îmi pare bine, răspunsese civilizat, fără să-i întindă însă mâna bandajată gros vizitatorului, parcă ruşinându-se de ea, Ariel.

Auzi, trecuse direct la subiect, motociclistul, Senti ne-o trimis vorbă că are nevoie de un excavator.

Da, se înviorase brusc Ariel. Trebuie să dislocăm buşteanul ăsta şi să-l urcăm, poate, într-o basculantă.

Motociclistul părăsise cadrul porţii şi traversase drumul. Apoi se urcase pe movila de pământ din jurul gropii, cercetând atent situaţia.

Da, spusese, revenind în drum. Se face. Către seară îmi vine sus escavatorul şenilat de la Făget, unde a fost la reparaţii. Cu ăsta se face. Da vă costă.

Cât? întrebase Ariel cu jumătate de gură.

Păi mie îmi daţi trei sute. Acum. Şi cu şoferii vă înţelegeţi voi.

Ariel suspinase adânc. Trei sute erau toţi banii lui cu care venise de la Timişoara. Plus încă nişte mărunţiş risipit prin buzunare. Ezitase să dea un răspuns. Măsurase cu privirea valul de pământ pentru ridicarea căruia trudise atâtea zile, se întindea până spre mijlocul drumului, încât basculantele care circulau în sus şi în jos pe drum erau silite să încetinească pentru a-l ocoli. Iar şoferii se străduiau fără excepţie să vadă prin fereastra portierei cabinelor înalte ce se întâmpla acolo jos. Iar unii începuseră să claxoneze pentru a-l saluta pe efebul cu forme statuare, sprijinit în lopată sau târnăcop, a cărui prezenţă le devenise familiară în drumul lor. Spre Vădana, valul era mai scund, pentru că altfel s-ar fi surpat în apă. Nu ştia de ce, Ariel era mândru de isprava sa, şi, deşi îşi răscolise memoria, nu putea să-şi amintească o faptă mai importantă săvârşită de el până atunci, în afara unor succese la judo, dar ele erau cu totul altceva.

Ei, facem înţelegerea? îl zorise motociclistul.

Facem, se hotărâse Ariel în cele din urmă, apoi intrase în casă să aducă banii.

            După ce motociclistul dispăruse într-un nor de praf, ca din întâmplare se ivise în uliţă Mirinda.

            Ce-a vrut ăsta? îl întrebase pe Ariel, studiindu-i figura posomorâtă.

            Bani, ce să vrea, răspunsese băiatul uitându-se în lungul drumului, deasupra căruia praful persista ca o perdea cenuşie.

            Fata îşi întorsese în aceeaşi direcţie ochii, strângându-şi cu supărare buzele.

            La scoaterea ciotului participase o mulţime de săteni. Chiar şi popa ieşise afară, cu patrafirul petrecut peste stihar, fiindcă tocmai săvârşise slujba de vecernie. Bătrânii, în frunte cu moş Peică, întorşi de la bere, se opriseră cu mâinile sprijinite de ulucile gardului. Ariel, aflat alături de unchiul său, se bucura de atenţia tuturor. Parcă era vedeta unei emisiuni televizate. Deşi era pe cale să înceapă un nou meci important de fotbal, Mirinda şi trupa de chibiţi de la televizorul lui Ganci ţinuseră să fie şi ei de faţă. Mai multe femei, care îşi băgaseră în curte vitele după întoarcerea cirezii de la păşune, rămăseseră în drum cu colţul năframei negre în dreptul gurii. Verginica privea pe fereastra casei parohiale, scuturându-şi dincolo de cercevea scrumul ţigării.

            Escavatoristul Costi lu Boboc vârâse cupa utilajului său în groapă şi, după ce încercase să îi facă loc cât mai mult sub buştean, turase motorul ridicând un nor albastru de motorină arsă. Nu se întâmplase însă nimic altceva decât că excavatorul se cumpănise înainte, balansând pe partea din faţă a celor două şenile uriaşe. Costi coborâse transpirat din cabină, scărpinând-şi capul pe sub basca unsuroasă.

            Nu ştiu dacă o să pot, mărturisise el. Mi-i teamă să nu-mi f…t iară sistemul hidraulic. Că Iosum m-o ameninţat că-l plătesc io dacă se mai întâmplă ceva.

            Se apropiaseră şoferul basculantei parcate în vecinătate şi popa, care îşi agita mâinile de parcă ar fi binecuvântat fără contenire bunul mers al lucrărilor. Nu părea să-l tulbure vorbirea neaoşă a escavatoristului.

            Auzi Costi, îl sfătuise pe escavatorist şoferul, apropie-te o ţâră mai mult, urcă-te cu partea dinainte pe grămada de pământ, să-ţi vină greutatea pe spate… Da, da, insistase şi popa, urcă-te, că Dumnezeu ne-a ajuta să scăpăm de ceea ce a dus la atâta dihonie în satul nostru. Azi e o zi mare!…

            La a doua încercare, de sub buştean se auzise un pârâit grozav, de parcă pământul ar fi gemut de durere. Lumea speriată se dăduse un pas înapoi. Apoi însoţise cu strigăte de bucurie încărcarea ciotului în basculanta, din care rădăcinile rămase netăiate ale acestuia spânzurau lateral până la pământ, ca tentaculele unei vietăţi monstruoase scoase din adâncurile marine. Nimeni nu s-ar fi mirat dacă ele ar fi început să se zbată, căutând să revină în mediul de unde fuseseră smulse, curat ca în Animal Planet sau în National Geographic.

            Numai moş Peică îşi ţinuse cu solemnitate cumpătul şi, privind cu gâtul întins în craterul rămas în urma buşteanului scos, făcuse un semn către ceilalţi moşnegi:

            Na, ca să vedeţi şi voi cum arată gaura obuzului de cinşpe!…

            Întorcându-se de la Făget, unde medicii îi curăţaseră rănile mâinilor şi îi prescriseseră tratament cu antibiotice timp de o săptămână, Ariel dăduse dispoziţie şoferului basculantei care îl aducea să-l lase în dreptul birtului, unde sesizase că vreo câţiva bătrâni şedeau iarăşi la sfat, cu obişnuitul PET de Noroc  în faţă.

            Intrase în local, dar nu pentru a-şi cumpăra o cola, ci, cu ultimii bani din buzunar,  cea mai scumpă bere pe care o putea găsi. Se întorsese afară cu o sticlă de Stella Artois în mână şi se aşezase ostentativ iarăşi la capătul mesei lungi unde adăstau moşnegii. Îşi frământa mintea ce să le spună când va fi invitat să plece de acolo, fiindcă, de data aceasta, nu mai era câtuşi de puţin dispus să se lase alungat. Era şi el un consumator la urma urmei, avea nişte drepturi, ce naiba! De aceea nu mică i-a fost mirarea când îl auzise pe moş Hăimănu zicându-i:

            Auzi, fişior, nu vrei să-ţi bei şi tu berea o ţâră mai aproape de noi?…

            Dar şi mai mult l-au uimit cuvintele unchiului său, rostite seara zilei aceleia.

            Auziţi voi, le spusese moş Senti, pe când cinau, lui şi mătuşii sale, cufundându-şi lingura de cositor în mămăliga din lapte, încercând să o mărunţească, ce mi-o zis vecinu nostru, a lu Ganci, chiar înainte de a intra mai amu în casă?

Ce ţi-o zis? îl întrebase nerăbdătoare mătuşa.

            Apăi mi-o zis că Mirinda lor nu mai vrea să se ducă după ştiţi voi care, motociclistu… Că le-o ordonat minten să le dea lu ăia a lu Dudaşu căpara înapoi!…

            Doamneee! se speriase mătuşa, deşertându-şi lingura în poală.

            Păi de ce, vecine? l-am întrebat.

            Păi, auzi numa, mi-o dat răspuns, îmi zice că s-o dicis să-şi continue studiile.

            Cum aşa, s-o dicis?

            Uite-aşa, bine. La Cimişoara de-amu. Că vrea să devină cadru sanitar. Tocma, zice, că ş-ar fi descoperit vocáţâia!…

                                                                                    DAN FLORIŢA-SERACIN