ECOUL * revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală

-Dumnezeu să-l ierte! spuse noul venit.

-’mnezeu să-l ierte! răspunseră în cor cei aflaţi la priveghi.

Omul muşcă unul din capetele lumânării, o aprinse şi, după ce-şi făcu repede semnul crucii, îşi căută din ochi un loc.

-Şezi colea, nea Raiman, i se adresă un individ care plesnea de gras, arătându-i celui ce tocmai intrase un taburet. Şezi colea, îl îmbie el. Te-ai dat la fund mă, nea, nu te mai vede omu’ cu anii…

-Treburi, dom’ Matei, treburi, alergătură multă. Mai ales de când… şi arătă cu capul spre masa unde se odihnea mortul.

-Ei, ce să-i faci? Aşa-i omu’-nostru: unu’ naşte, altu’… Şi, zi, s-a însurat fi-tu? întrebă mătăhălosul, vrând parcă să înnoade o conversaţie mai veche, întreruptă cine ştie de ce.

-Care?

-Păi, ăla cu orga. Care-a dat concertu’, lămuri el. Nu te lăudai că şi-a invitat logodnica la Biserica Neagră şi i-a cântat la orgă?…

-Ba da. Nu s-a mai însurat… Zicea că Paul al meu cântă fals. O afonă. Ce ştia ea ce-i muzica?!…

-Că bine zici! De un’ să ştie biata fată că dumneata cânţi la acordeon de când aveai trei ani? Că bunicu’ a fost pianist şi-a cântat – parcă ziceai – la Viena?!

-Vax. O incultă!… La mine, în familie, cultura muzicală e moştenită. Din tată-n fiu!… Eu n-am avut timp să mă ţin de muzică… Dar cu Paul se schimbă chestia! I-am creat condiţii! A crescut la frate-meu, în Braşov. La cinci ani dădea concerte la orgă, de-au rămas ăia de la biserică gură-cască… E băiat talentat… Ştii doar că nu-mi place să mă laud. Am pretenţii de la el! Poate le smulge la ăia un Nobel, că mi-a spus el mai acu’ o lună c-au început să se intereseze… Când am timp, îi mai ţin şi eu hangul, cu acordeonul, să nu-şi iasă din mână…

-Ia zi, nea Rudy, zi aci, îl luă un altul în primire, zi-le şi la ăştia cum a fost cu porcu’ acu’ trei ani, când era să vă prindă poliţia, zi, că ăştia nu ştiu…

-Cică nu e bine să vorbeşti mortu’ de rău, răspunse sentenţios Rudy Raiman, încercând astfel să scape de provocare.

-Ai, mă, nea Rudy, se rugă Melu, cumnatul lui Cornel Poenaru – răposatul. Ai, mă, nea Rudy, insistă Melu, devenit curios, ce dracu, trebuie să tragem de dumneata ca de-o fată mare?! Zi o dată, că nu se supără nimeni! Nici Cornel, săracu’ de el, că doar n-a făcut nici un rău! Suntem între prieteni doar… Şi-apoi, ne trece timpu’ mai uşor!…

După câteva clipe de tăcere grea, când se auzea doar foşnetul celor care dădeau semne de nerăbdare să-l asculte pe Raiman, acesta îşi începu istorisirea.

-Într-o seară, acu’ vreo trei ani, pe când mă pregăteam să-mi închei socotelile de peste zi, trecând în registru „intrările” şi „ieşirile” de alimente, intră Cornel la mine în birou. „Eşti singur, Rudy?” mă întreabă el. După cum se vede, îi răspund eu, fără să-mi ridic ochii din registru. „Vreau să discut cu tine ceva între patru ochi”, mai spuse el şi se aşeză pe un scaun, trăgându-l foarte aproape de mine şi punând o mână peste registru, semn că trebuia să fiu foarte atent la ce avea să-mi spună. „O mie de parai! izbucni el deodată. Facem jumi-juma. Cineva (nu mi-a spus nici până în ziua de azi cine) are mare nevoie de un porc. În noaptea-asta! E o chestie de viaţă şi de moarte pentru el, înţelegi?… Am profitat de ocazie şi i-am cerut mult. Al’fel nici nu mă-ncurcam!…” Şi de unde iei porcu’? m-am prefăcut eu interesat. „Cum de unde? Auzi la el! De la cantină… Şi p-ormă, avem de unde, slavă Domnului, că nimeni nu stă să-i numere. Nici măcar eu, care-s şef şi ar trebui să le ştiu pe toate…” Unde-l tai, mă, omule? am continuat eu jocul întrebărilor. „La gât! Auzi ce-ntrebare?” Bine-bine, la gât, la gât, dar nu vede, n-aude nimeni? „Crezi că mai veneam eu la tine, dacă nu m-aş fi gândit şi la asta? întrebă el fără să mai aştepte răspuns. Eu îl tai, eu îl tranşez. Tu să cânţi! La acordeon. Lucrez mai bine pe fond muzical”, râse el. Am priceput, dar cum îl ducem? Stă departe? Mai bine să vină să şi-l ia! Partea a doua îl interesează, eu mă spăl pe mâini!… „Da, spuse Cornel aprobativ, da, te-ai murdărit destul!” şi explodă într-un râs voit răutăcios… „Uite ce e, continuă el, de astă dată pe un ton grav, că mă făcu să mă uit, fără să clipesc, în ochii lui, uite ce e… omu’ nu trebuie să fie văzut aci, ar da de bănuit prezenţa unui ştab taman aci… Şi nici nu poa’ să vină! M-a rugat pe mine să mă ocup de chestia asta… Aşa că – se grăbi el să încheie – o să mergem noi la el. Ca rude venite de undeva din ţară, cu bagaje multe. Cu patru geamantane, adică…” În care noi avem porcu’, i-am luat eu vorba din gură. „Eşti deştept, mă, şi n-ai capu’ mare!” mi-a zis fals-admirativ Cornel.

Cred că era trecut de miezul nopţii, când traversam piaţa din centru’ oraşului, îndreptându-ne spre cartieru’ de vile, unde stătea ştabu’… Am mers tot timpu’ tăcuţi, oprindu-ne din când în când, în locuri mai ferite, să ne odihnim. Carnea de porc e grea! explică Raiman. Tocmai o luasem iar din loc, hotărâţi să nu ne mai oprim prea curând, când am observat foarte aproape de mine un câine. La început, nu am dat importanţă, dar la o nouă oprire, am înţeles că se ţinea după noi. Îl aţâţase pesemne mirosul de carne şi sânge… În întunericul străzii, am văzut strălucind alte câteva perechi de ochi… Poate că m-ar fi lăsat rece faptul că aveam după mine o coadă, dar de îndată ce am ajuns în zona vilelor, m-a trecut un fior prin şira spinării: la capătul străzii pe care trebuia s-apucăm, am zărit siluetele a doi oameni. Apropiindu-ne, am văzut că erau doi poliţai… Tocmai îşi aprindeau ţigările. Să ne-ntoarcem, nu mai puteam. Ar fi bătut la ochi… Fii calm! i-am şuierat repede lu’ şefu’, presimţind că, oprit din tentativa lui de a-şi duce până la capăt afacerea, ar fi comis cine ştie ce nerozie. Las’ pe mine!… Şi-am început să vorbesc tare, pe săseşte, chipurile cu şefu’. Băiat isteţ, mi-a prins jocu’ şi-mi răspundea invariabil: „Jawohl!… Jawohl!…”

Melu izbucni într-un râs gros, pe care şi-l curmă repede, plesnindu-se peste gură.

-Ce-i spuneai? se interesă el.

-Nimic. Mi-am amintit de o poezioară auzită de la bunica. Era ceva în genu’ la Căţeluş cu păr creţ… 

-Ooof, of, of, mânca-l-ar tuşica! boci o femeie în vârstă. Ia uite la el, parcă doarmeee!… Nici nu zici că-i moort… Ooof, of, of, ce frumoos doarme el, măăă!… Era buuun cu toată lumeaaa!… Bun şi săritor, sărăcuuţu’ de el! căină bătrâna.

-Ce vorbeşti, tuşe Marie, chiar aşa, bun şi săritor crezi că era? păru nedumerit Melu. Cică la un revelion, i-ar fi zis unei fufe, pe care o curta: „Pentru tine aş fi în stare de orice nebunie. M-aş arunca de la etaju’ patru!” „Nu-i nevoie, ar fi spus aia, stau la unu.” „Păi, nu-i nimic, a mai zis el, în cazu’-ăsta o să mai sar de trei ori!”… N-am fost de faţă atunci, da’ cică aşa s-ar fi lăudat într-un cerc de prieteni.

-Vai, maică, vorbeşti cu păcat! îl mustră bătrâna. Io cre’ că i să trage de la tărăşenia aia cu fin’-su…

-Care, bre, care? Sări şi mătăhălosul Matei, care, ia zi!… Mi-a spus el ceva, da’ nu prea m-a lămurit. Cred că se ferea de mine…

-Mi-a zis şi mie Coca… Să fie-aşa, fo lună, o lună şi ceva… S-a luat în gură cu Gică, fin-su. Ăla pusese ochii pe palma aia de pământ din capu’ grădinii lu’ Cornel. Că are cin’ să-i muncească… Da’ ăstuia? Ce i-o fi căşunat, nu ştiu, da’ mi-a zis ea, mama Coca: „Bre, tuşică, Cornel al meu a turbat, bre, a turbat!” Da’ ce, fă, l-a muşcat fr-un câine? „Nu, bre, s-a luat în gură cu finu’ Gică, pentru palma aia de pământ, din capu’ grădinii… Locu’-ăla viran… L-a găsit gospodăria anexă, găsi-l-ar dracii! Vrea să crească nutrii şi la alea le trebe nu numai’ crăpelniţă, le trebe cică şi bazin un’ să se bălăcească, bălăci-le-ar naiba să le bălăcească!… Că parcă ar fi crăpat fără nutrii, da’ aşa-i el, când îi intră gărgăuni în cap!… P-altă parte, ăstălalt vrea pământu’ să puie butuci de vie. Nu-i mai ajunge cât toarnă-n el, turnar-ar moartea să-i toarne somnu’ ăl lung!” Şi ăla una, ăsta alta, au început să se-njure. Cum să făcea, că să-mpungeau taman când nu era nimeni acas’?!… O s’tămână-ntreagă cre’ că s-au înjurat!…Poate s-ar fi înjurat ei mult şi bine, până li s-ar fi urât… Da’ ăsta al nostru, Cornelaş, parcă-l trăgea aţa la rău… „Bă, finule, i-ar fi zis într-o zi lu’ Gică, ai, bă, dă-o-ncolo de treabă, oameni suntem noi sau ţigani?! Ai, bă, finule, să facem pace… Iote, vino-ncoa’ pân’ la mine, că am nişte ţuică d-aia, ştii tu, de care-ţi place ţie…” „Năşicule, bine că ţi-a venit mintea la cap!” i-a zis ăla, da’ nu-ndrăznea să vie. „Ai, bă, că vin eu pân’ la jumătate… Vino şi tu, să batem palma!”… Şi-au pornit unu’ spre altu’… Cum stăteau ei aşa aproape, o dată desprinde Gică mâinile de la spate şi, ridicând în aer o săpăligă ţinută ascunsă până atunci, îl ameninţă pe Cornel: „Bă, năşicule, te omor!… Să ştii că te omor aci, pe pământu’-meu! … În ‘zda mă-ti, te omor, mă, te omor!”… Ăsta, al nostru, n-a mai apucat să zică nimic, că s-a trezit la pământ. A dus repede palma la frunte şi, când a dat cu dosu’ palmei şi s-a uitat – ce să vezi? – sânge!… „Am văzut roşu în faţa ochilor, povestea el după aia. M-am năpustit peste el, am dat cu el de pământ şi-am început să-l croiesc cu coada de la săpăligă!…Păi ce, d-aia i-am i-am ars eu lumânările la cur, ca să dea el în mine, în naş-su?!… Tuşe Marie, cred că-l lăsam lat acolo, pe pământu’ lui, dacă nu sărea mama Coca!… Ei, acu’ ce să fac?… I-am rupt mâna, i-am rupt-o… Să-i fie de bine! Ce, eu l-am pus să dea în mine?… Auzi la el, să dea în naş-su!”… Cornelaş, i-am zis, fereşte-te, maică, să nu-ţi facă naibii, Doamne iartă-mă, ceva nebunu’-ăsta! O să-ţi poarte sâmbetele, ai să vezi tu!… Te pomeneşti că l-o fi otrăvit şi n-am ştiut nimica?!… Unde eşti, mamă Cocă?!…

Şi se ridică de pe scaun, cu gândul s-o întrebe pe nepoată dacă ştie ceva.

În acel moment, din curtea vecină răsunară strident acordurile unei melodii lăutăreşti. Cineva cânta răguşit: 

„Nu mă lăsa, Mărie, nu mă lăsa să mor,

C-am să viu deseaa-ră la te-le-vi-zor!

Nu mă lăsa, Mărie, hei-hei! Nu mă lăsa să mor,

C-am să viu deseaa-ră, hei-hei! la te-le-vi-zor! ” 

-Maică Precistă, apără-ne, păcătoşii de noi! spuse bătrâna, oprindu-se speriată la auzul muzicii. A-nebunit lumea! Nu mai ştie de ruşine!… adăugă ea, făcându-şi semnul crucii de câteva ori.

-Stai, bre, locului, se supără Melu Poenaru. Unde vrei să te duci acu’ noaptea? Să-ţi dea ăla în cap?!… Mitule, se adresă el unui puşti, care nota ceva într-un carnet, ia dă tu o fugă şi inspectează p-afară, vezi ce şi cum e!… Da’ fii atent să nu te prinză, că n-am chef să mănânc două colive, mai spuse el pe un ton fals-sfătuitor… Şi mai lasă încolo poeziile, tocmai acu’ te-a găsit şi pe tine inspiraţia!?…

-Lasă, mamă, nu te mai duce! Femeia intrase în momentul când unchiul îşi instruia nepotul. Stai acolo, că stai bine! Las’ c-am fost eu… E zaiafet în toată regula! lămuri ea.

-Şi cum e cu pomana? vru să ştie Matei.

-Păi, cum să fie? Bine… Ştii doar că al meu e zdruncinat rău… Vine câteodat’ cu nişte chestii, de-ţ stă mintea-n loc, nu alta, zău! Te şi miri de un’ le scoate!… Mai acu’ câtva timp în urmă, să fi fost la vreo s’tămână după daravela cu finu’ Gică, spuse femeia, în timp ce aduna lumânările care arseseră, îl aud într-o seară pe Cornel al meu că zice: „Muiere, gata, am dat lovitura, o să fiu celebru!… Stai să vezi… M-am gândit că dacă tot mă vrea mort finişoru’-ăsta al nostru, trebuie să m-aleg şi eu cu ceva din toată afacerea asta… Aşa că dac-o fi să mor, să-mi faci pomană cu dar!” Cu ce, mă? am întrebat eu, nevenindu-mi să cred ce-a zis. „Cu dar, a repetat el. Ce te miri aşa? Ce, n-ai mai auzit?… Adică pentru ce să fie nuntă cu dar şi să nu fie şi pomană cu dar?!… Ăla care a scornit nunta şi botezu’ cu dar a fost om deştept. Da’ eu îs şi mai deştept, ce crezi tu?!… La nuntă ori la botez vine lumea, nimic de zis, da’ la mormântare vine precis, că e ultimu’ drum al omului, şi-aici să vede dac’-a fost iubit sau nu… Nunta e loterie, nu-ţi mai aduci aminte cântecu’: „Loz în plic, loz în plic/ Dai trei lei şi iei nimic!/ Loz în plic – hârtie sură / Dai trei lei şi iei o p-lă! ”… La mormântare nu dai greş!… Asta e! a făcut el triumfător. O să intru-n istorie!… O să mă ţină minte toată lumea!… O să vezi tu!…” Ş-am văzut… suspină Coca, ştergându-şi o lacrimă. În loc să intre-n istorie, o să intre-n mormânt, aia e!…

-Tuşe Marie, mai spuse femeia, venisem să te iau la bucătărie. E nevoie de matale acolo. Trebe să facem porţiile de friptură… Vino să ne dai o mână d-ajutor!

-Ai că viu, aprobă bătrâna.

-Să fiu al naibii! se jură Matei, dacă mi-ar fi trecut mie aşa ceva prin cap. Să ştii că ăsta n-a fost prost deloc! Cred c-a avut o minte brici!…

-Păi, ce crezi dumneata, dom’ Matei, mai ajungea Cornel şef de cantină – şi nu ca atâţia alţii –, care să-nvârtă pe degete milioane şi să mulţumească pe toată lumea – mai ales ştabii –, iar el să fie curat ca lacrima? întrebă Raiman, lăudându-şi şeful.

-N-a mulţumit chiar toată lumea, apăsă Matei într-un anumit fel cuvintele, vrând să se înţeleagă că sasul nu are dreptate. Pe mine – cel puţin – nu m-a mulţumit…

-Ce nu ţi-a dat? Sau ţi-a dat, şi dumneata ai impresia c-a fost prea puţin, şi-acuma eşti nemulţumit?…

-Ba mi-a dat. Mi-a dat cât i-am cerut. Da’ să ştii că şi-a bătut joc de mine! Şi-a bătut joc, şi ce-mi pare mai rău e că se lăuda că-i sunt prieten… Păi bine, dom’le, tocmai mie să-mi facă una ca asta? Tocmai unui prieten?

-Ia spune, ce ţi-a făcut?

-Am avut şi eu nevoie, ca omu’, de doi miei… Nu pentru mine personal. Trebuia să-i dau cuiva, care-mi promisese că-l bagă pe fi-meu la şcoala de maiştri. Băiatu’ era pregătit, nu-i vorbă, – îl şi meditasem –, da’ eu voiam să fiu sigur de reuşită, să nu mai tremur… Pungaşu’ de Cornel ce face? Îmi dă – e drept – doi, da’ nu miei, ci câini. Câini mi-a dat!… Auzi dumneata ce mi-a dat?!

-De unde ştii? că doar nu erau cu blană, întrebă cineva.

-N-aş fi ştiut nici în mormânt, dacă nu-mi spunea ăla pe care l-a plătit să-i facă rost de doi câini jupuiţi!… „Vreau să-l păcălesc pe un fraier!” i-ar fi zis ăluia… Auzi dumneata: eu fraier!…

-Jocul greşeala aşteaptă! concluzionă Raiman.

-De unde atâta joc ? se supără cel care fusese păcălit. Ce, mie mi-ardea de joacă? Auzi la el!… Eu stăteam ca pe jeratic, pentru că se putea să fi dat degeaba peşcheşu’ şi numai de joacă nu-mi ardea mie! Că – trebuie să recunosc – de tremurat, tot am tremurat!…

-Nu te supăra, dom’ Matei, viaţa e un joc şi ca orice joc are regulile ei – uneori chiar dure. Cine nu le cunoaşte, pierde, iese din joc! Dumneata n-ai ştiut să joci şi-ai pierdut, acu’ degeaba te superi… 

* 

-Poftiţi la masă! invită Coca din prag.

-Păi cum, nu după?!… se miră Matei.

-Asta a fost ultima dorinţă a lu’ Cornel, explică femeia. Aşa a vrut, aşa fac!… Aideţi!… Lăsaţi uşa deschisă la sufragerie, să nu fie chiar singur Cornel, uitat de toţi!… vru ea să pară grijulie.

-Ordinu’ e ordin. Se execută, nu se discută! zise Matei. Ai nea Rudy, ţi-ai pregătit puşculiţa? Acu’ să vedem cât de mult ţi-ai iubit şefu’!…

Masa fusese aşezată în holul mare. În dreptul fiecărui tacâm se afla câte o carte de vizită, pentru ca fiecare invitat să ştie unde să se aşeze: rudele – după ranguri, iar prietenii intimi – după funcţii.

-Ia te uită, dom’le, s-a gândit la toate! remarcă admirativ corpolentul Matei, încercând să-şi facă loc cât mai comod lângă Rudy Raiman.

-Melule, ia fă tu pe cavaleru’ şi pune la oameni ţuică, se rugă Coca, în timp ce punea pe masă două platouri imense cu mezeluri.

-Adică să fac pe chelneru’, vrei să spui… mârâi acesta, apucând o sticlă şi, după ce o destupă, o trânti pe masă.

-Ce, mă, te supără adevăru’? îl fulgeră unul din fraţi.

-S-avem pardon, dom’le, răspunse ţâfnos Melu. De când n-a mai călcat domnia ta p-aci, am avansat. Sunt şef de salon!… Nu ca tine un amărât de merceolog…

-Ei, se schimbă macazu’… În cazu’-ăsta, domnu’ şef, vă rog să-mi permiteţi în numele dumneavoastră să fac eu pe chelneru’, poate mă procopsesc şi eu şi dă norocu’ peste mine s-ajung şef, vorbi omul batjocoritor.

-Ajunge Tinule, nu-i mai pune lu’ nen-tu Sandu, îl opri grijuliu Matei pe cel ce se oferise să facă serviciile de chelner. O să-l ducem iar, ca astă toamnă, acasă cu dilijenţa!…

-Ce dilijenţă tot visezi?!

-Cum nu ştii? Nu ţi-au povestit Cornel ori mama Coca? Stai să-ţi spun şi ţie… Ne chemase cumnat-tu, începu el să turuie, să-i ajutăm la vin. Cumpărase nişte pastramă, iar mama Coca făcuse o mămăligă uite-aşa de mare, arătă el, desenând în aer cu amândouă mâinile… Ne-a servit omu’ cu câte-o cană, două, de tulburel, că pastrama cere udătură… Moşului cred că i să deschisese pipota, de-şi tot făcea drum pe la magazie: ba să ia cutare, ba să ducă nu ştiu ce… Târziu, după ce-am terminat treaba, am văzut că nen-tu Sandu lipseşte la apel… L-am găsit beat-mort în magazie, lângă un butoi!… Nea Rudy poa’ să spună dacă-i aşa sau nu, că şi el venise la clacă… A vrut Cornel să-l culce la ei, da’ îi zisese mătuş-ta să-l trimită cât de târziu acasă, că-i e frică să doarmă singură… Cum să-l cari atâta drum, că pe picioare nu se ţinea neam?! Şi-atunci, ce-am zis? Ai să-l punem în roabă!… Şi hai-hai, i-am dus babii ploconu’! încheie Matei istorisirea.

-Ai că prea le umfli şi ‘mneata, vorbi plescăind bătrâna. 

*

Pe când erau la sarmale, s-au auzit ciocănituri în uşă. Nimeni însă nu s-a deranjat să deschidă.

-Beci si mâncaci si la mine nu vă gândici!…

-Poftim la masă, dacă ţi-ai adus de-acasă, vere! Invită Melu pe străin.

-Ăsta cine mai e? îi şopti Matei lui Raiman.

-Un văr mai de departe de-al lui şefu, Virgil Pomană.

-Chiar aşa îl cheamă?

-Mama Coca l-a botezat aşa, că de câte ori venea pe la ei în vizită, îşi prelungea într-adins şederea până la vremea prânzului – asta fiind duminica –, în cursu’ săptămânii stătea până seara Şi vrând-nevrând, îl pofteau şi pe el la masă… Până-ntr-o zi când, văzând că Virgilică îşi făcuse prostu’-obicei să vină la ei numai la ora mesei, şefu s-a supărat şi l-a dat afară, strigându-i: „Bă, pomanagiule, ia du-te şi cântă la altă masă, că mie mi-ai lins blidele destul!”

-Aha, d-aia nu l-am văzut eu p-aci… Şi nici pe Cornel nu l-am auzit să fi pomenit ceva, măcar în treacăt. Şi dădu din cap în semn că a înţeles acum ce-i cu Virgilică-ăsta.

-Povestea-i veche-tare… mai zise Raiman. Când ai venit dumneata în oraş şi l-ai cunoscut prima dată pe şefu, tărăşenia se sfârşise deja de mult. De-atunci, de când l-a dat afară, nici eu nu l-am mai văzut. Nu ştiu cum o fi aflat de şefu… Da’, când e vorba de pomană, nu-şi dezminte renumele…

Fără a se sinchisi, cel care tocmai intrase, s-a aşezat tacticos la masă şi-a început să înfulece cu o asemenea viteză, ca şi când s-ar fi temut că lui nu-i mai rămâne nimic.

-Mamă Coca, mamă Cocaaa! chemă unchiul Sandu, ia vezi tu de vinu-ăla, că sarmalele cer udătură multă!… De când stă la rece, cre’ că s-o fi şi-ncălzit…

După ce-şi umplură paharele, mesenii vărsară o lacrimă, „să fie de sufletu’ răposatului, că taare-i mai plăcea şi lui, sărăcu-ţu’! ”

-Eeei, acu’ luaţi fiecare plicurile şi aideţi în sufragerie, la Cornel, să ne facem datoria şi faţă de el! comandă Coca. Rudy, unde eşti, mă?… Ia-ţi acordeonu’ şi să stai la capu’ mortului… Când pune omu’ plicu, tu să cânţi „Mulţi ani trăiască! ”

-Să pregătesc şi aparatu’ fotografiat sau camera? se băgă în vorbă Matei.

-Io o iau înainte, zise bătrâna. Până vă gătiţi voi, mai bocesc oleacă, sărăcuţ de el… Ooof-of-of!… Un’ te duci tu, Cornelaş, mamăăă?!… Un’ te duci tu, băiatule?!… ooof-of-of!… Că mai bine mă lua pă mine moarteaaa! Că io-s bătrână şi nu mai poot, ooof-of-of!… Da’ tu de tânăr te-ai dus, maicăăă, ooof-of-of!…

-Mitule, un’ te-ai băgat, mă? întrebă Coca. Fii atent, şopti ea, când băiatul îşi făcu apariţia, cască ochii bine, să nu care cumva să ne păcălească vr-unu’ şi să nu puie plicu’! Fii cu ochii pe ei!… 

* 

Cu o garoafă roşie la butonieră, cel din coşciug afişa între lumânările exagerat de groase un zâmbet ironic. Cel puţin aşa i se păru lui Matei când intră în sufragerie. „Parc-a murit în bătaie de joc!” gândi el, întorcându-se cu spatele la coşciug, spre a-şi număra banii. Când şi când îşi arunca privirea peste umăr, ca şi cum i s-ar fi părut că-l urmăreşte cine ştie cine.

-Auji mă, nea, i se adresă Virgil Pomană, ia ji cât dai? Şi fără a mai aştepta răspuns, adăugă: Am venit mai târjiu, aşa că-i dăstul două şute dă mii!… Douăzeci la cigan, că le zice frumos din acordeon!…

-Mamă Coca!… Maaa-mă Co-caaa!… încercă bătrânul să se facă auzit din hol. Ia vino-nco!… Ai odat’!… M-aţi lăsat singur, ai?!… Io ştiam că nepotu’-ăsta al meu nu să zgârceşte la beutură… Dacă cere omu’, dă-i, că nu dai de la tine. Tot de la el, de la cantină e!… Lasă sticla-aia pă masă!… Dă-o-ncoa mai bine, am io grijă de ea!… Oamenii nu trebe să stea cu pa’arele goale!… Ai noroc, nepoate! se adresă el luiMelu. Să trăieşti domnu’ Rudy şi să vii să cânţi şi la capu’ meu, când o fi să dau în primire!… Şi dumneata, dom’ Matei, că tot d-al nostru eşti! le ură el, când toţi aceştia reveniră în hol. Aaa, da’ văz că ţi-e sete, nu şagă!… Ia dă pa’aru’, să-ţ mai pui…

-Aş mai vrea nişte sarmale, dacă se poate… Dacă nu-i cu supărare, îndrăzni gurmandul.

-La mine nu vă gândici? Am venit mai la urmă, da’ lu’ văru’ Cornel i-am pus plicu’. Măcar sarmale să-mi daci de cât i-am pus! atenţionă supărat Virgil Pomană

-Vai de mine, da’ se poate, dom’ Matei?! interveni Coca, fără a lua în seamă atenţionarea făcută de Virgil Pomană. Nu-i nici o supărare! Ia, dom’ Matei, ia câte-ţi pofteşte inima!… Ai, mai ia, că până dimineaţă te răzbeşte foamea iar… Să iei şi acasă, auzi!…

-Cozonacu’ şi cafeaua! Se grăbi să comande nevasta lui Melu. Ai, Coculeană, că vreau să-mi ghicească tuşa Maria…

-Ce-ţi cade la aşternut, completă bărbatul. Ţi s-a făcut de ghicit, ai? Ia vezi, vezi să nu te ghicesc p-afară! ameninţă el, cu ochii roşii de băutură. 

*

La revărsatul zorilor, mesenii se ridicară, zicând „Bogda proste! Dumnezeu să-l ierte!” şi după ce se-nchinară şi-i spuseră cuvinte de-mbărbătare nefericitei femei, porniră spre casele lor.

-Mitule, se auzi glasul mamei, du-te şi zi-i lu’ tat-tu să se scoale, c-a plecat lumea. A lenevit destul două zile şi două nopţi!… Lui ce-i pasă, s-a odihnit, da’ eu, vai de capu’ meu!… La mine nu s-a gândit c-am stat numa’-n picioare: fâţ încolo, fâţ încoace!… Zi-i să vie, să numărăm banii, să vedem cât am scos… Ai notat tot?… Trebuia, parcă, să faci proces verbal şi să notezi care se-nscrie la cuvânt!… 

* 

-Mamă! chemă copilul. Maa-măăă!, vino-ncoa. Repede!

Femeia intră în sufragerie, fără să se grăbească. Deşi lăsase fereastra deschisă, mirosul greu de fum de lumânare încă mai persista. După ce-şi plimbă privirea prin cameră, dădu cu ochii de coşciug. Rămase mirată, văzându-şi bărbatul întors într-o parte.

-Cornele, scoal’, mă!… Ai, c-avem treabă!… Strânge şi tu astea de p-aci!… Mă, tu auzi?!… Ce te-ai întors cu curu’ la mine, nu-ţ convine ce-ai auzit?! Tu ai fost cu ideea!…

Se apropie de coşciug. Acum se putea vedea că un picior atârna afară, ca şi cum omul ar fi fost gata să se scoale, dar mai zăboveşte puţin… Îl zgâlţâi de umăr, dar omul nu se mişcă. Îl întoarse pe spate şi-şi lipi urechea de pieptul lui, în dreptul inimii.

-Mitule! ţipă femeia, adă fuga o oglindă!… Şi se apucă să descheie la gât cămaşa bărbatului.

-Cornele, ce mi-aui făcut, tu, Cornele! boci ea. Cornelaş, la mine nu te-ai gândit? Măcar la copilu’-ăsta să te fi gândit, Cornelaş!… Aoleo, Corneleee, m-am luat după tine, Corneleee!… Ce mi-ai făcut tu, Corneleee?… Cine m-a pus să mă iau după tine, Corneleee?… Ooof-of-of!… Cornele-Cornele!… Ooof-of-of, Corneleee-Corneleee!…

-Fugi şi cheamă-l pe Rudy!… Treci şi pe la tuş-ta Maria… Nu sta şi te holba, las-o dracu de oglindă, nu vezi că-i mort?!… Strigă-l şi pe Matei!…

Copilul ezita, uitându-se când la mamă, când la coşciug.

-Ai, du-te-o dată, nu sta şi beli ochii la mine!

Se lăsă moale, pe pat, cu privirea în gol.

-Biiine că nu m-a mai pus la altă cheltuială!… răsuflă ea uşurată.

CONSTANTIN MIU