ECOUL * revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală

Proza delicata , impresionista si ” prerafaelita ” a lui Cezar Adonis Mihalache se organizeaza in scurte episoade ce contin un sens simbolic caci scriitorul gandeste in felul literaturii de “valsuri nobile si sentimentale” care , la noi , nu a fost atat de reprezentat desi inraurirea franceza (unde “poemul in proza” a facut epoca) se documenteaza frecvent . Aici , proza poetica se manifesta printr-un fel de “aquarelle”de o fragranta remarcabila care se retin desi ilustreaza cu probabilitate un moment de creatie si nu “un stil”.

ARTUR SILVESTRI

____________________________________

De pe buzele ei am rupt un sărut fugar. Era de adio, dar eu nu ştiam…
Din ochii ei, senini ori – arareori – înlăcrimaţi de supărări trecătoare, am cules o nestemată. Am pitit-o în suflet, dar Timpul mi-a răpit-o nemilos.

Căci, aşa era voia sorţii. Zâmbetul i se crispa tot mai rece într-o grimasă a neputinţei. Chipul, altădată irumpând de raze ce risipeau orice încercare de împotrivire, se strepezea sub clipele nemiloase ale trecerii. Buclele i se cerneau de apus, privirea-i i se pierdea în depărtări nemaivăzute, vorbele, altădată atât de dulci, deveneau tot mai golaşe. Era obolul plătit vremii.

Vara îmbătrânise. Şi, o dată cu ea, şi noi, oamenii. Îşi pierduse tainul de adolescentă zglobie, îşi lepădase culorile arămii de toamnă, iar de acum se risipea cu toată făptura-i în năprasnicul ger al iernii.

Orice împotrivire era de prisos.

Geaba îmbrăţişam furtunile de gheaţă cu gândul la toridele zile de altădată, nu aveam a câştiga decât încă o biată clipă de amăgire.

O clipă în care transformam fulgii de nea în fluturi multicolori ori schimbam glasul ruginit al vântului în şoapte de adieri molcome.

O clipă în care descătuşam ferestrele ţintuite de geruri ori împodobeam copacii cu mii şi mii de frunze. Apoi, totul se năruia. Fluturii îşi sfărâmau zborul în picuri de omăt, tărâmurile îngheţau sub propriile răsuflări, apele se piteau sub poduri de cristal.

Freamătul şi bucuria renaşterii nu durau decât vreme de o adiere. Preţul plătit era imens, o dată cu Vara îmbătrânind şi noi, oamenii. Iar pentru noi, trecători fără putinţă de înturnare, durerea era şi mai mare.

Căci ea, Vara, urma să-şi regăsească harul renaşterii într-o copilă zglobie.

Avea să fie din nou adolescenta cu bucle seducătoare, apoi toamna plină de mister. Pe când noi rămâneam tributari amăgirii.

Şi, în vreme ce ne şterpelea clipele de pe şiragul trecerii, noi doar ne risipeam.

Ea îmbătrânea şi întinerea într-un ciclu firesc.

Noi doar îmbătrâneam…