ECOUL * revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală

STRĂMOŞII

Anul 1950.22 decembrie vineri seara tărziu.

Iarna grea şi-a aruncat crivăţul odată cu ursitoarele pământului aspra oraşului îngheţat. Rafalele de vânt au adunat zăpada în troiene, pe partea în care se află o casă cu etaj şi obloane de protecţie.

În familia Stănescu ar trebui să fie veselie. La prânz s-a născut un băieţel care plânge într-una, şi este vânăt de atâta efort.

Blond ca tatăl, are ochii de culoare deschisă iar capul mare contrastează cu trupul firav şi plăpând.

Pompilia, mama lui încearcă să-l îndemne, sânul plin de lapte îl îmbie, reflex el suge de două ori şi obosit, începe să plângă. În toată casa nu doarme nimeni. Toţi sunt îngrijoraţi de acest refuz de neînţeles din partea unui nou născut. Mama plânge, dar brusc devine fericită când băiatul mai suge puţin. De ce însă oboseşte imediat şi suspină?

Pomilia împreuna cu bunica, mama sa, încearcă să-i dea ceai îndulcit. Acelaşi rezultat. Naşterea a fost relativ uşoara iar mama nu vrea să se despartă de micuţ. Îl schimbă, îl înfaşă stă cu ochii pe el şi..oftează.

-Oare să aibă şi el soarta Marilenei ?…se întreabă toţi, un alt copil pe care familia l-a pierdut în urmă cu 4 ani.

Dincolo în sufragerie tatăl băieţelului şi cumnatul stau tăcuţi, cu gândurile vraişte. Sunt prieteni, de când se ştiu că au ieşit pe stradă la joaca, probabil aveau 2-3 anişori. Au făcut războaiele, întâi contra ruşilor, pe urmă contra nemţilor. Dar soarta ţării este incertă, Armata Roşie a pus stăpânire peste tot. Ruşii sunt încartiruiţi în oraş la doua străzi depărtare de casă. Parcul din centrul oraşului şi liceul de băieţi, Mircea cel Bătrân transformat în Casa Ofiţerilor Ruşi, sunt ale lor. Au depozite separate fără firme la intrare, alimentări, magazine de lux, tot este păzit cu grijă de ostaşii sovietici. În port este plin de nave ruseşti.  Cu nemţii au dus-o mai bine, parcă nici nu era război .

Aveam flota maritimă, avioane, chiar şi două submarine, ruşii nu îndrăzneau să se apropie de oraş dar acum, sunt mulţi, foarte mulţi soldaţi. Nu mai avem nimic doar şlagărul pe care nu-l suportă ruşii, de Dendrino… îngânat în surdină,

A plecat la vânătoare Agarici

A plecat ca să vâneze bolşevici…

Cei doi bărbaţi vorbesc în şoaptă parcă nici nu vin sfintele sărbători. Nu auzi copiii cântând colinde, oraşul este tăcut, paralizat de teamă şi viscol. Ei sunt pregătiţi pentru sărbători, au de toate, numai ăsta micul… să se roage la bunul Dumnezeu să-i dea sănătate şi o vor scoate la capăt.

Din dormitor, iar se aude plânsetul copilului şi vocea blândă a mamei, care încearcă să-l aline. Surioara lui, Mioara de doi ani, nu se dezlipeşte de pătuţ şi-i vorbeşte ..

-Hai bebe manâncă, te rog! O superi pe mămica! dar ,,bebe,, nu ascultă de ea şi scânceşte întruna.

Profitând de neatenţia celor mari, i-a hotărită un lemn subţire de la sobă şi îl ridică să lovească copilul. Din fericire o vede mătuşa care , din doi paşi îi prinde mânuţa şi-o întreabă,

-Mioara,ce făceai cu lemnul ăsta?

-Eu dădeam, na-na lui bebe că nu mănâncă ! De ce o supără pe mama ?

Părinţii nici nu au putere să râdă sau să se sperien sânt din ce în ce mai îngrjoraţi dar ce pot face ?

……………………………………………………………………

Este Crăciunul. Slujba la biserică s-a terminat de mult, curând întunericul va pune stăpânire peste întreaga suflare, afară este un ger aspru şi fulguieşte. Oraşul pare mai tăcut.

Cei doi bărbaţi nu mai au speranţe, cel mic s-a învineţit, nici nu are putere să scâncească, nu scoate nici un sunet, abia mai răsuflă şi Pompilia este disperată.

-Cel puţin să-l botezăm, să moară creştin, spune Gică, tatăl băiatului.

-Hai la preot, îl anunţăm să vină acasă, luăm şi cazanul de la biserică! îşi în-deamnă Mitică, prietenul şi cumnatul,

-Mă duc eu, la preotul Vârnav să-l chem, voi aduceţi cazanul…intervine Dece-bal unul dintre fraţi.

-Bine…încălziţi apă mai multă! îngaimă hotârât Gică, rudelor aflate în preajmă.

Cei trei dispar în viscolul ce parcă a izbucnit mai tare. În jumătate de ceas sunt înapoi, cu cazanul şi preotul. Acesta se pregăteşte de sfânta slujbă, aranjează odăjdiile şi în final începe ceremonia de creştinare a copilului.

Femeile nu se pot stăpâni, plâng mocnit iar bărbaţii sunt mohorâţi. Sunt prezenţi, Ionel cel mai mare dintre fraţi, Decebal, Traian şi din mătuşi doar Victoria, cele-lalte fiind acasă cu copii, mai sunt naşii Mitica, Marusea, bunicile şi nişte prieteni buni, Anuţa şi Manole…. ea ardeleancă şi el bulgar.

Preotul i-a copilul repede, îl cufundă în apă de trei ori conform ritualului, nici un scâncet şi îl dă naşei să fie înfăşat. O voce întreabă,

–A murit ?

Răspunde încetişor plângând, mama pruncului în vreme ce îl îmbracă în scutece noi,

-Doarme!

Îl aşază pe dormeza încăpătoare, culoarea vineţie se schimbă încet în paloare şi doarme adânc, nimic nu-l deranjează în timp ce femeile, stau răbdătoare în ca-meră, sporovăind încetişor.

Dupa un timp se trezeşte, şi nu scoate nici un sunet, simte instinctiv trupul cu-noscut al mamei,întinde mânuţele, apucă sânul plin cu lapte şi lacom începe să-l sugă, şoaptele bucuroase ale femeilor s-au transmis, bărbaţilor…

-Mănâncă…..Aurel mănâncă!

…………………………………………………………………………………….

Agitaţia tăcută a urbei şi viscolul se potoliseră. Pe stradă felinarele luminau simpomatic casele şi salcâmii nemiscaţi în gerul care se muiase. Fulgii mari de nea, aşterneau zăpada uniform şi peste locurile unde nu se depusese omătul.

În casă era linişte şi cald ….

Atunci s-au jurat tata şi unchiul Titi că nu vor intra în partid…niciodată!

###

Nu am preteneţia că ce voi scrie este adevărat dar, ce este realitatea sau înşe-lătoria un vis, un fum de multe ori frumos, inutil şi fără miros care zboară, se îm-prăştie….unde ?

Trecutul chiar dacă nu-l cunoaştem el există şi nu îl putem schimba, ştim sau nu, nu are importanţă dar este bine să-l aflăm.

Prin vremuri grele treceau oamenii acestor meleaguri, aşa a fost întotdeauna, aşa este şi astăzi…

Locuitorii acestui pamânt erau oameni crunţi, viteji, iuţi în fapte, isteţi, îşi dădeau seama că timpul le rezolvă pe toate şi lăsau multe de la ei, şi între două năvaliri de-ale duşmanilor o aşteptau pe a treia… a prietenilor.

Era în ei o dorinţă de libertate care se manifesta din fragedă pruncie şi cu cât treceau anii, se accentua şi devenea tot mai acută.

De ce trebuie sa fim vasalii altui neam?

De ce trebuie să ne supunem altora când suntem mai buni, mai înţelepţi ca ei?

Această dorinţă imperioasă ne sufocă, dar acesta a fost şi este mobilul neamului nostru !

Au fost şi sunt multe lepădaturi în el, conducători veroşi umblă cu avantaje la mai marii lumii, fură pentru burta propie sau interesul lor, dar au de unde lua!

Strămoşii mei au trăit deziluzii, iubiri, au chefuit, au trecut prin suferinţe de care au ştiut cei din jurul lor sau cel mai adesea numai ei, iar eu am făcut aici lista incompletă cu succesiunea cronologică a naşterii şi morţii lor, dar să începem:

Suntem în anul 1600 cu, sau fără ceva ani, în luna mai.

Voievodul Ţării Româneşti este obligat de Marea Poartă să plăteasca tributul sau peşcheşul, care nu era mic, ţara fiind bogată. Cu această ocazie, Domnul ţării îşi trimite fiul, fratele şi pe alţi tineri din fii boierilor mai mari sau mai mici, toţi supuşi ai Porţii, să studieze la Stambul.

Au primit de la voievod scrisorile oficiale parafate cu sigilii de ceară şi dupa un ultim chef, au purces la drum .

Acest lucru se întâmplă periodic dupa bunul plac al sultanului căruia îi placea să fie înconjurat de tineri, din ţarile valahe.

Aşa este, de când a apărut lumea pe aceste meleaguri, urmaşii boierilor, ai oamenilor cu stare, Nu au decât să facă şcoli înalte la Istambul, Viena, Moscova, Paris,  Berlin, Londra sau în alte mari oraşe ale lumii pentru a fi influenţaţi de cul-tura respectivă, şi când înaltele interese o cer, să fie puşi în fruntea ţării de obârşie.

În acest fel, domnitorul este la mâna conducătorilor acestei lumi oricând, oriunde şi în orice moment, ameninţat şi chiar schimbat dacă cumva se observă un semn de rătacire la el… rezerva de cadre fucţiona de mii de ani dar sub altă denumire.

Toţi îşi dau seama de scopul urmarit de turci care acum sunt la putere în această parte a lumii dar, nu au ce face, aşa că în loc de lacrimi de necaz, se merge pe  varianta bucuriei, şi tinerii sunt îmbiaţi cu pocale de vin şi mâncare aleasă, ca nu cumva să uite ţara în care s-au născut.

Călătoria va dura, mai bine de o lună, drumul este lung, capcane multe dar ei sunt tineri şi, speranţa într-un viitor fericit face, ca grupul să se bucure cu orice prilej.

Poate dintre ei, se va alege viitorul domn al ţării în funcţie de interesele Porţii dar deocamdată ei petrec, în timp ce alaiul se mişcă inexplorabil, spre Stambul cu aur, prăzi, diverse biruri, peşcheşuri, dări şi altele….

Convoiul a plecat din capitala ţării, Târgovişte şi prin satele pe unde trece se adună lumea să-i privească…sunt tineri, îmbrăcaţi elegant după portul vremii iar, dacă îi prinde înserarea, cei mai vrednici oameni din sat, se bucură să le fie gazde, înalţilor oaspeţi.

În seara asta i-a prins noaptea în satul Malu, la 15 km de satul Giurgiu, aflat pe malul stâg al Dunării şi gazda se bucură, şi nu prea!

Tânărul a ochit-o pe fata lui de 16 ani, frumuşică, cu nurii numai buni de apucat, aşa că după ce au fost expediaţi din cameră toţi, gazda şi slugile…amândoi s-au pus pe treabă.

Fata era încântată de atenţia ce i-o acorda musafirul şi cum amândoi erau tineri, era luna florilor, şoaptele lor se raspândeau peste toata suflarea satului, mires-mele pamântului le răscolea sângele, nu le-a ramas altceva de făcut decât să joace cu patimă, rolul ce le-a fost dat de creatorul tuturor vietaţilor şi lucrurilor, şi, ca totul să aibă sens, au trăit aceele clipe cu sentimentul iubirii.

Tânărul a fost atât de încântat că a doua zi pretextând o subită durere de cap, a amânat plecarea alaiului şi toţi au trebuit să mai rămână o zi, până îi va trece boala, tânărului stăpân. Poate el era bine intenţionat şi chiar vroia să se întoarcă mai târziu, dar nici o dată nu suntem stăpânii noştrii, să facem ce dorim.

Atâta ştiu, de un inel pe care l-a lasat gazdei ca zălog pentru revenire când alaiul s-a pus în mişcare, şi s-a topit precum untul în tigaie, pe plită, la căldura sobei.

Inelul s-a plimbat în acest neam pâna s-a rătacit, ca orice lucru şi nu s-a mai ştiut ce semnifică iar, povestitorul nu ştie de ce a amintit de el, nu ştie cum arăta dar bătrânii aşa i-au spus, şi eu mi-am făcut datoria amintind de el .

În această vreme, în alte case restul tinerilor boieri au petrecut cu gazdele lor poate, în acelaşi mod plăcut sau neplăcut pentru alţii dar timpul, duşmanul şi motorul universului, îi mâna din urmă.

Iscoadele îşi fac datoria anunţând la curtea domneasca şi la Înalta poartă cauza întârzierii iar alaiul pleacă să-şi îndeplinească menirea şi toate s-au împraştiat, fiindcă se apropia vremea culesului grânelor, legumelor, apoi a fructelor şi viilor, până se aşternea zăpada când, se depănau la gura sobei, poveşti frumoase cu zmei, feciori de împaraţi, feţi frumoşi, Ilene Cosânzene şi salvatori miraculoşi, în timp ce în alta cameră se năştea o fetiţă minunată ce va fi iubită de mama ei.

Pe acele meleaguri existau legi dure printre care  una suna cam aşa :

,,Cine va fi găsit cu ştromoleacul învârtoşat la gaură de fată mare i se va taia scărbavnicul mădular, întru veşnica lui nefolosintă,,

Aceasta era pedeapsa ce se aplica vinovatului dar care nu se putea da boierilor, de fapt aşa era pretutindeni, nu numai acolo.

Femeile duceau greul şi în cazul navălirii sau trecerii turcilor, tătarilor, ungurilor, leşilor, ruşilor şi altor năvalitori.

Sunt legi care trebuie respectate de cei de rând..majoritatea fiindcă, înţelepţii pământului le fac numai pentru ei…aşa a fost în Ţara Românească ca şi pretu-tindeni în lumea asta. Exista şi există un mic grup de privilgiaţi, ce sunt mai pre-sus de legile pe care, tot ei le fac, tot ei le voteaza când şi cum vor.. sunt prea mic să comentez şi pierdem vremea degeaba.

Dar lumea se miscă într-una, cei bogaţi sunt săracii de mâine, statele condu-cătoare ale lumii se schimbă permanent, puterile sunt în continuă căutare pentru a ramâne lideri, bogaţii se gândesc cum să-i mai înşele pe ceilalţi, săracii cum să ajungă în frunte şi să se îmbogăţească, este o rotaţie perpetuă de oameni, micro şi macroorganisme, uni şi pluricelulare, pietre mai mici sau mai mari, meteoriţi, planete, sisteme solare, galaxii fără număr şi totul pentru ce?!

Pentru că existăm !

Aşa le-a rânduit creatorul şi sunt legate una de alta!

Nu contează că ne vom întâlni cu veşnicia doar momentul, clipa actuală este tot ce trebuie trăit !

Nu contează dacă Ilinca s-a măritat sau nu, dacă a mai avut parte de plăceri-le supreme care fac viaţa mai frumoasă, ca să merite să fie traită dar, n-a mai avut alţi copii în afară, de fetiţa frumoasă procreată în acele momente unice de pasiune.

Fata ascultătoare şi bine îndrumată de mama ei s-a măritat şi important este că averea, mică dar suficentă pentru oameni echilibraţi, nu s-a pierdut în negura vremurilor.

Astfel povestea ei s-a transmis şi dacă străbunii mint îi putem prinde uşor.

Facem analiza ADN a unui os ramas de la unul din domnitorii vremii, chiar de la marele Mihai şi un fir de păr de la un urmaş, însă Ionel de la Grădina, fiul cel mai mare a lui Marin, bunicul meu le avea stivuite în minte şi eu nu cred că unchiul m-a minţit , nu văd rostul când îmi povestea adeseori de Târgul de floci şi eu înţelegeam, că este o glumă acest târg dar a fost, întradevăr nespecificat în manualul nostru de istorie.

Cert este, că singurul moştenitor al averilor Ilincăi la 1750, era un oarecare Dragu, având printre stramoşi, amestecaţi şi pe unii veniţi din jurul Sofiei de erau porecliţi, Şopi.

Oamenii acelor vremuri trăiau la fel de mult, 80 de ani, dar mai mulţi se pierdeau de tineri, până la 25 de ani şi de multe ori barbaţii acestui neam, au facut copiii după 30 de ani, când se zice, că bărbatului îi vine mintea la cap.

Moş Dragu avea cârciumă, vii şi o presă de ulei (de florea soarelui), deci avea cum să-şi ducă existenţa onorabil şi, s-a însurat..a avut 2 feciori. Primul a avut o fată şi a plecat, dispărând aşa cum fac adesea bărbaţii şi nu a mai dat niciodată, un semn de viaţă.

În acest timp al doilea fiu, Gheorghe a pus ochii pe nepoată-sa Floarea, fiica fratelui volatilizat, probabil să nu risipeasca averea dar mai degrabă, atras de tinereţea şi frumuseţea fetei. Ştiu că era draguţă din scrierile unui alt unchi Ion, născut prin 1877 care, a apucat să o cunoască când era copil şi comenta cu ne-potul lui, Ionel de la Grădina fratele lui tata, frumuseţea acestui neam.

Străbuna venea în vizită la nora Maria se ospăta, se odihnea şi povestea diver-se, cum se obişnuia la acest tip de întâlniri.

Floarea si Gheorghe au zămislit o fată.. Ilinca şi 3 băieţi:Ion, Gheorghe, Stan.

Aceştia au avut un negustor de cereale, un căpitan de administraţie în neam, dar voi urmări doar liniile mele directe deci, străbunicul meu, Stan feciorul Floarei s-a căsatorit întâi cu Stanca care i-a dăruit 3 băieţi.

1-în1859 Gheorghe, căsătorit în 1885 cu Anghelina născută în 1866 şi au o mulţime de fete :amintesc pe Elisabeta, Oana, Sergeta şi Victoria ultima născută în 1903 şi un băiat, Marin căruia i-am pierdut urmele.

Dar iată i-am găsit o urmă tocmai în Germania.

2-în1862, Crăciun fără copii.

3-în1865,Marin căsătorit în 1900 cu Siţa  născută în1881 la Râmnic.

Aceştia sunt bunicii mei cu o mulţime de baieţi şi o fată însă la care voi reveni.

În jurul lor gravitează întreaga mea existenţă.

Însă lui Stan îi piere prima soţie, la o naştere probabil şi din a doua căsătorie a străbunicului meu cu Maria, au rezultat

4-în1874, Ruse căsătorit cu Elisabeta, au  trei copii dintre care rămâne o singură fiică pierind într-o tragică sinucidere dar lăsând-o pe Elisabeta Teodora.

5-in1877, Ion căsătorit cu Ana.

La şcoala primară vrând să elimine o eventuală confuzie în clasă cu un alt co-leg învăţătorul îl întrebă,

-Cum îl cheamă pe fratele lui taică-tu?

-Gheorghe!…i-a răspuns copilul,

-Atunci Gheorghiu Ion o să te strig, şi… o să te cheme !

Astfel au sărbătorit, un nou botez în familie prilej de mare bucurie fiindcă aşa i-a fost scris acestui neam al meu, ne cam place să chefuim duminica şi accidental în timpul săptămânii.

A avut 4 copii:Niculae, Emil, Marieta si Paulina.

El este unchiul care dintr-un hoby al nepotului Ionel, fratele lui tata au lăsat aceste înscrise prin trecererea lor în viaţă.

Iată un fragment dintr-o scrisoare ,

-Dragă Ioane ca un bun nepot ce-mi eşti ti-aşi fi scris şi din trecutul meu care te-ar fi distrat căci şi eu am, peripeţiile mele…..şamd

Şi în sfârşit,

6-în1880, Ivanca fără copii.

Străbunicul Stan mort în 1884 a contribuit la creşterea neamului nostru timp de 25 de ani a avut 6 copii născuţi în Giurgiu.

Doi din prima căsătorie au plecat în Dobrogea, unul la Sinaia, unde a cumpărat Farmacia regală, confiscată de comunişti şi urmaşii lor, iar restul s-au stabilit în Bucureşti .

Numele de familie de la 1600 al Ilincăi, s-a transformat în decursul timpurilor Dragu, Stan, Stănescu, Stancu, Ivăncioiu, Gheorghiu, Damian şi  rămâneau adesea poreclele,nume de familie. Au fost cazuri când pe 2 fraţi buni îi chema altfel ca, un fapt ce se încheie cu filozofia răvăşită a poporului nostru; indiferent cum te cheamă tot la groapă ajungi!

De aici încolo sunt mulţi pe care i-am cunoscut !

Suntem în 1903.. bunica mea având 22 de ani năştea primul băiat, pe Ionel la Grădina unde au prins-o durerile facerii.

Bunicul se pare că la 38 de ani nu se hotărâse unde să se stabilească, dar acum trebuia să ia o decizie şi, a luat-o!

Târgul Babadag în traducere Muntele Tatălui, aşezat în nordul Dobrogei este hotârârea lui finală.

Fostă raia turcească, la 1700 acolo, erau încartiruiţi 200.000 de oşteni turci con- duşi de un paşă, general, mie îmi pare imposibil dar documentele atestă acest lucru.

După războiul de Indepedenţă România a primit pământurile Dobrogei înapoi şi s-a început colonizarea cu ardeleni , munteni , moldoveni , machedoni,nemţi, armeni şi alte neamuri.

Printr-o scrisoare adresată fratelui mai mare Gheorghe, Marin se arăta încântat de frumuseţea acestor locuri, mulţimea pădurilor, a munţilor dealuri şi a stupilor de albine din zonă, fapt care l-a hotărât să se stabilească aici.

El era obişnuit cu peisajul tern al Bărăganului, cu câmpii nemărginite, cu ape liniştite şi largi, cu pârâuri care uitau să se verse undeva, cu hăţişuri în care te rătaceai şi meleaguri unde căutai umbra pâna seara, după vânat.

Şi în sfârsit unde, arşita zilei este nesfârşită, de crezi că nu se va-ncheia nicicând iar nopţile geroase şi sinistre, cu anotimpuri ce se succed cu viteza ameţitoare a unui melc în aşteptarea, apăsătoare a vremurilor ce vor veni .

Bunicul nu ştiu de unde avea bani dar şi-a luat în centru, casă cu o livadă mare şi felurite soiuri de pomi fructiferi, a profitat de aerul curat şi s-a pus.. pe făcut copii.

Roşcovan, ochi albaştrii, faţa rotundă, înalt cu ce s-o fi ocupat pâna la 37 de ani nu ştiu, decât că mânuia bine puşca de vânatoare şi ştia carte că, s-a făcut poştaş. Înseamnă că avea o clasă, două… la vremurile acelea era suficent.

În paralel, fratele lui mai mare Gheorghe, s-a stabilit la Mangalia în sudul Dobrogei unde, nevastă-sa Anghelina i-a turnat începând cu 1888 pâna în 1903 patru fete şi un băiat.

Ce lupte sau mai dus pe aceste tărâmuri cu bulgarii, nu ştiu. La şcoală s-a evitat să ne amintească, dar eu am găsit doua brevete ale regelui Carol, primite de Stănescu Gheorghe din Mangalia  şi contrasemnate de ministrul de război unul în 1906,,Avântul ţării,, şi celalalt în 1913 ,,Medalia jubiliară Carol I,, în urma participării la campanii.

În orice caz, am înţeles că s-a plimbat niţel, el fiind factor poştal şi era obişnuit cu mersul dar, de ce au fost emise de Ministerul de război nu îţi pot spune deşi explicaţia e clară.

Pentru bunici începutul oficial de naşteri a fost greu şi au urmat primului copil

1-Ion în 1903

2-Niculae în 1905

3-Traian în 1907

4-Decebal în 1910

5-Mircea în 1912

6-Gheorghe sau tata,care s-a născut în 1916,fiind leat cu mulţi prieteni, blond şi  cu ochii albaştrii ca taică-său.

După doi ani în 1918,s-a ivit ultimul copil ,o fetiţă ..bunicul, avea 53 de ani cât am făcut şi eu la atacul cerebral; pentru unii abia începe viaţa în timp ce alţii şi-o încheie, aşa este rânduit.

O fetiţă era mare bucurie în casa plină de băieţi dar după doi ani, Mărioara se stinge după o răceală puternică spre întristarea tuturor.

În fiecare an , un porc este îngrăşat până la Crăciun când tot românul îl sacrifică pentru carne, slănină şi oasele bune de aruncat într-o ciorbă însă, în anul acela porcul a crescut mai mult decât de obicei iar în ultimele 2 luni nu mai ieşea din coteţ, doar grohăia după ei să-şi primeasca tainul. Când a venit sorocul nu putea nimeni să îl mai urnească, crescuse mai mare decât uşa coteţului. Bunicul era un om hotărât şi aprig, a luat puşca din cui şi l-a împuşcat, au demolat hărăbaia, după care au început sărbătorile Crăciunului.

Bunicul este factor poştal, la fel ca şi fratele Gheorghe de la Mangalia, deci ştiu- tori de carte şi socoteli.

Prin peregrinările sale trebuie să meargă şi la Tulcea, reşedinţă de judeţ, oraşul aşezat pe şapte coline, să se ducă deci cu căruţa fiindcă nu erau maşini pe vremurile acelea.

Pleacă şi vine noaptea, destul de des cu bani, scrisori şi tot felul de acte pe care le distribuia mai departe, la adresant.

Într-o seară dă nas în nas, cu unul din haiducii vremii, vestit prin anii ‘20 avea puşcă, dar ce putea face singur împotriva a 5-6 oameni înarmaţi, iviţi din întuneric, cu strigăte de ameninţare, puşi pe prădat  la drumul Tulcei..îţi trebuia un tun să te aperi.

Bani….avea o mulţime la el, pur şi simplu a crezut că îi sunase ceasul.

Aveau şi ei informatorii lor, iar drumurile lui erau cunoscute, aşa că au mers la sigur. Şeful haiducilor îi spune,

-Marine, te las în viaţă că eşti un om bun, şi ai acasă o mulţime de copii să-i creşti!… bunicului i-a mai venit inima la loc dar plângea,

-Mai bine mă omori, cei de la poştă vor spune că am fost înţeleşi între noi şi mă vor băga în temniţă, ocnă, la sare, va fi vai şi amar de toţi copii mei!

După o clipă de gândire, haiducul îi dă drumul bunicului şi îşi retrage toţi oamenii, fără să-i ia nimic.

Aşa era pe timpuri, până şi haiducii erau omenoşi..haiducii, oficial erau numiţi bandiţi, oameni certaţi cu legea care umblau şi ei după o bucată de pâine albă, că se săturaseră de atâta mămăligă.

După trei ani este împuşcat, din greşală fratele Niculae. Tinerii se jucau cu puşca, şi n-au controlat dacă este încărcată, amândoi erau siguri că nu exista nici un pericol. Prietenul lui, fericit că ţine o armă în mână spune,

-Te împuşc !… şi o îndreaptă spre pieptul lui Niculae,

-Împuşcă-mă! răspunse acesta cu pieptul înainte, sigur că totul este o joacă.

Când apăsă pe trăgaci şi puşca bubuii, amicul îşi dădu seama de tragedia ce a provocat-o. Aghiuţă îşi  vârâse coada, doar atât mai apucă Niculae să şop-tească mirat

-M-ai împuşcat ?!

Bineînţeles a fost o tragedie, şi nici un copil din familie nu s-a auzit să prindă drag după vânatoare sau de tras cu puşca , cred că bunicul le-a intezis feciorilor să mai pună mâna pe o  armă de vânătoare.

Ionel, fratele cel mare este înalt, bine făcut, cu mâinile mari, ochi albaştrii şi draguţ pleacă în armată pe care o face la grăniceri, pe frontiera cu noua Uniune Sovietică. Are un pichet sub comandă unde o mulţime de aventuri cu spaime, triumfuri şi morţi se perindă prin faţa lui şi ia parte activ la desfăşurarea lor, pe graniţa veşnic disputată de secole cu marele şi bunul prieten din răsărit.

După ce scapă cu bine din armată, se stabileşte în Constanţa, îşi trage, îndrumă şi îndeamnă fraţii mai mici în marele oraş, unde aceştia se descurcă până la începutul războiului.

Mircea, ajunge croitor de lux, a fost dupa mine cel mai drăguţ dintre fraţi, înalt de 1,90,ochi albaştrii şi mereu elegant.

Traian, croitor va avea o prăvalie cu angajaţi care este confiscată de comunişti, se însoară cu o grecoaică mândră, născută la Stambul şi au un băiat Remus Emil, născut prin 1936 fără urmaşi. A fost ultimul verişor bun pe care l-am avut.

Decebal , comerciant probabil vânzător, bucătar, cârciumar sau toate la un loc, s-a însurat cu Matroana, o basarabeancă cu care l-a avut pe Mircea înalt, solid, drăguţ dar la naştere a suferit după intervenţia nefericită a doctorului. Creierul i-a fost afectat şi toată viaţa a trăit-o cu mintea unui copil de un an dar iubit nespus  de părinţi…a murit la 35 de ani.

Acesta au fost rudele mele din partea tatei…

***

Înainte de  1900, Moldoveau era una din multele familii de refugiaţi de lângă Târgul Mureş stabilite aici, românii nu erau bine priviţi în propria ţară. Nu ştiu cu ce se ocupa bunicul Avram, căruia îi port numele dar se pare că era urmaşul unui dascăl şi diaconului de la biserica din 7 Sate deci băiatul lui,unchiul şi naşul meu avea de unde moşteni vocea frumoasă, cu care mi-a umplut copilăria.

Nu l-am apucat în viaţa pe bunicul dar soţia sa, maia Ghina de la Gherghina, a fost idolul, apărătorul şi supraveghetorul meu, fiindcă se simţea responsabilă dacă mi se întâmpla ceva rău şi veneam cu lacrimile înnodându-se sub bărbie.

Era o femeie blândă care îmbina sângele calculat al ardeleanului cu cel iute din stepa podişului dobrogean şi îşi dorea cu ardoare, o fetiţă pe care să o crească ea numai, ea!

Se trăgea dintr-o familie Filimon, şi-l va naşte pe Mitică în acelaşi an, 1916 când s-a nascut şi Ionel Filimon, copilul altui unchi.

Datorită diferenţelor mari de vârstă între timpii când au fost zămisliţi ea este deci verişoară primară cu acest, Ionel.

Deci părinţii lor au fost fraţi, Gherghina şi Ionel Filimon sunt veri buni iar Mitică, fiul ei, nepotul lui dar de aceeaşi vârstă.

Singurul ei băiat, Mitică cu Ionel şi un băiat, Gică cu care s-au împrietenit de la doi, trei ani când au ieşit afară, pe stradă sunt nedespărţiţi la tot felul de  pozne, şi aveau în ceată deasemenea turci, armeni, evrei etc

Pe atunci, nu exista poluarea cu carburanţi ci, era poluarea fonică provocată de căruţe sau trăsuri, trase de animale care îmbâcseau aerul şi locul cu resturi organice şi zgomote, urât mirositoare, deci aveau o singură grijă să, nu dea peste ei un vehicul cu tracţiune sau un animal rătăcit.

De păsări se fereau singuri, de aia erau băieţi.

Totdeauna pe unde a mers omul se ştie, animalele au facut mizerie bună de împrăştiat pe câmpuri

Când au mers la şcoală, Gică învaţă cel mai bine din şcoală pe când Mitică făcea numai năzbâtii iar Ionel era  calm şi înţelept, temperându-şi ,,nepotul,,

Aproape în fiecare zi urcă pe dealurile din împrejurimi, merg la ghiol să se scalde şi să prindă peşte, au rude vânători, aşa că aleargă după iepuri, urcă şi la Cuiun Baba, unul dintre cele mai înalte vârfuri din munţii Dobrogei, dar foarte greu accesibile, pot spune că mai dificil decât un munte. Eu bănuiesc, că acolo undeva sunt goluri de aer ca şi pe drumul Constanţei.

Când urci spre pădurea Babadagului este un gol de aer fiindcă simţeam motorul la maşină, cum trăgea din greu când mă învărteam pe acolo.

Mitica este solid, pe când Gică este o aschimodie dar momentul de glorie pentru cel slab, a sosit.

Într-o zi, s-au hotărât să se bată cu pietre, Mitică rămâne pe loc iar Gică se suie pe un deal şi-l întreabă

-Arunc cu  piatra ?

-Aruncă tu întâi! este îndemnat Gică.

Piatra are o traiectorie ciudat de precisa, se intersecteaza cu capul băiatului, îl sparge ca pe-un dovleac şi într-o clipă se umplu de sânge.

Mitică urla, în timp ce se îndrepta fuga spre casă, plângând în hohote ,

-Gică, uite,  mi-a spart capul!

Îl oblojeşte maică-sa şi peste jumătate de oră iar la joacă, dar de data asta fără pietre cu Ionel, şi Gică bineînteles.

Aveau mulţi turci în Babadag iar cei de seama lor le erau prieteni de  joacă, şi duşmani. Se distrau împreună adesea, dar cel mai mult le plăcea ghiaurii contra turcilor, un joc simplu bărbătesc care consta în împărţirea lor în două cete, urmată de disputa tradiţională.

Vinerea era la ei sărbătoare, cum este duminica la noi.

La geamie merg numai bărbaţii care se descalţă şi intră înăuntru, nu dau mare importanţă băietilor care aleargă printre ei.

Mitică et. company au văzut unde gazdele  pun apă la încălzit în ibrice uriaşe, necesară pentru asigurarea curăţeniei intime, şi ce le trece prin cap, pun ciuşcă pisată în ea. Slujba a început, nu are cine să-i zărească şi amestecă încălţările drept credincioşilor aranjate frumos şi aşteaptă ascunşi, răbdători rezultatul stră-daniilor.

Când s-a terminat slujba încep înjurăturile, dreptcredicioşii nu-şi mai găsesc pantofii unde ştiau că i-au aşezat, se produce o mică busculadă la ieşire iar  pen-tru cei care s-au dus la toalete a fost şi mai groznic, apa a preluat din usturimea ardeilor, şi după spălatul tradiţional numai bine nu le-a fost.

Era evident cine sunt vinovaţii, hogea merge la ei acasă şi corecţia se aplică ime-diat, tustrei mănâncă de la taţi o bătaie soră cu moartea.

În zilele ce au urmat Mitică găseşte o piatră de cremene frumoasă, mare,rotun-dă şi albă, iar împreună cu prietenii lui nedesparţiţi o aruncă în cişmeaua gea-miei. . Se vede acum ca o bucată de slănină în apa clară, rece şi limpede din fântână!

Când îşi întâlnesc prietenii turci, se laudă că s-au răzbunat pentru bătaia care au încasat-o pe nedrept..

Cei mici, spun totul celor mari şi iese din nou….tărăboi!

Toţi se uită acum în cercul de apa unde tronează slănina ?

De data asta hogea, este revoltat că le-a spurcat cişmeaua, băieţii mărturi-sesc că e o piatră dar cine să-i creadă? şi din nou mănâncă o bătaie cruntă şi nu mai au voie să iasă pe stradă.

A doua zi toţi turcii şi românii din oraş asistă oficial, la scoaterea slăninii din fântână. Unii sunt pe drept cuvânt revoltaţi, fac gălăgie, ceilalţi sunt supăraţi, se simt cu  musca  pe  căciulă, de aceea tac şi se gândesc.

-Poate, trebuie să mute în viitor geamia veche de sute de ani, fiindcă acum locul este spurcat, pentru concetăţeni .

-Poate, în cel mai bun caz îi vor lasa să sape un puţ în alt loc din apropiere… oricum, situaţia pare fară ieşire.

Stupoare, însă când este scoasă bucarta de slănina din fântână, în realitate o cremene banală.. toţi răsuflă usuraţi şi nici acum nu ştiu, dacă cremenea lucioasă n-a fost pusă într-un muzeu la loc de cinste…ar fi meritat !

Avram, bunicul cum spuneam nu ştiu cu ce se ocupa dar de la crâşmă venea acasă cu birja, şi avea la el permanent, mulţi bani.

Ştia să se descurce în multe limbi străine dar ţigăneasca pe care o învăţase întâmplător, şi-a dovedit utilitatea într-o bună zi când, a aflat de planurile  ce se făceau în faţa lui. Ţiganii nu se fereau, nebănuind că le înţelege graiul,

-Diseară îl omorâm şi,îi luăm toţi banii!…au hotărât ei, dar Avram i-a luat el la bătaie, fiind un om vânjos.

De atunci n-a vrut să mai aibă  de-a face cu asemenea oameni. Şi-a învăţat mocanul, şi feciorul că orice limbă străină învăţată este un bun, câstigat.

Uite aşa am ajuns în 1925. Acasă avea mai demult tocmită o femeie tânară şi frumoasă probabil, să îi ajute nevasta la treburile gospodăriei şi cum se obişnuia, a dat şi el cu admiraţia în ea până, aceasta i-a făcut o fată. Bunica nu mai putea să aibă copii şi dorea neaparat o fetiţă, să o crească ea.

Bunica era o femeie înţeleaptă, răbdătoare, bună şi blândă; nu, a lovit-o nicioda-tă pe tânara mămică şi a ţinut-o mai departe pe lângă ea, dar a obţinut de la bărbatul ei, făgăduiala că nu va mai călca strâmb…grea povara şi tentaţia la fel dar aparent se pare că a mers acest legământ, fiindcă scrântiturile de la glezne sunt foarte dureroase şi este bine să le evităm.

Mai târziu, Gheghina a dat tinerei copile destul să plece în Bucureşti unde a început o nouă viaţă, cert este că mama ei venea mereu în vizită la maia Ghina ca o bună slujitoare dar, eu nu înţelegeam că este uşor pentru 2 femei să se întâlnească şi după ce bărbatul iubit a murit, sunt legate pentru totdeauna  au înţeles asta fără păruieli, scandaluri, judecăţi etc.

Nu ştiu dacă şi-a ţinut cuvântul, dar Avram îşi iubea soţia care era foarte frumoa-să şi a făcut ca în familia lui să se întâmple o minune.

În vara următoare a apărut o fetiţă mică şi drăgălaşă, maia Ghina nu se mai mişca de lânga ea şi nu va lipsi decât sporadic, până la moarte. A fost bun şi laptele de la tânara mămică aşa, că lucurile s-au aranjat de la sine.

Tatăl natural, inginer la Căile Ferate era cartofor, beţiv, afemeiat, avea toate calităţile să trăiască bine şi acum, îşi petrecea viaţa prin Dobrogea, unde avea lucrări.

Cu acasta ocazie îl cunoaşte pe bunicul, Avram.

Mama din stirpe moldovenească, se pare fiica unor propietari de pământuri, face o pasiune pentru frumosul dar viciosul inginer îi dăruieşte mai întâi un baiat şi îşi duce alături de soţul ei, existenţa în crize de gelozie şi nervi care o secă-tuiesc. Fire sensibilă îşi petrece viaţa prin spitale, sanatorii dar mai are momente de luciditate în care credea că îşi poate îndrepta soţul, şi rămâne iar gravidă. Obiceiurile lui nu îi permit să lipsească de la o partidă, de la un chef sau de  la  femei generoase aşa că soţia este internată iar într-un spital şi naşte o copilă. Supărat pe socrii că nu îi dau bani pe măsura talentului său de ai risipii, ascunde sarcina soţiei şi naşterea fetiţei.

Mama, bunica mea a fost o fiinţa slabă, obosită de viaţă şi chinul ei se încheie, periplul ei prin natură i-a sfîrşit tragic. Inginerul,care avea lucrări peste tot, imediat a găsit familia ce îşi dorea mai presus de orice o fetiţă. Nu ştiu cum

s-a încheiat tranzacţia, cine a dat ceva fiindcă aşa se obişnuieşte, dar copila a nimerit bine şi îţi mulţumesc maie Ghino, că ai avut grijă de mama ceace nu pot să spun despre mine!

Am aflat că totuşi inginerul a ţinut să arate că este un tată bun şi mai târziu

s-a gândit să-şi crescă fetiţa, trimiţând-o la pension dar a fost refuzat de Pompilia. Asta se petrecea târziu când fata avea 14 ani.

Bunicul Avram era se pare tot constructor, prieten cu inginerul şi l-a urmărit ca nu cumva să se răzgândească dar curând acesta a părăsit meleagurile Dobrogei.

Totuşi să fie sigur, bunicul reuşeşte să-i facă certificatul de nastere fetiţei corect, pe numele lor la 18 ani când fata a devenit majoră şi a decis cine îi sunt părinţii adevăraţi.

Încă de atunci se observa mersul lumii, de cei înţelepţi, printre care se strecurase bunicul Avram. Tot ce a prezis s-a adeverit, povestea mama mulţi ani după, când eu crescusem şi nu înţelegeam cum poate un om să ştie ce se va întâmpla, mâi-ne. Pericol se observa de la răsarit, apus, miazăzi şi miazănoapte dar cel mai pe-riculos era din interior, aşa că a depus toate eforturile ca să fie fetiţa lui curată şi aparent, săracă dar frumuseţea ei te izbea încă de când era mică şi acest lucru nu se poate ascunde. Bunicul era după cum am spus un vizionar şi a văzut relele ce vor bântui aceasta ţară şi spunea că nu este bine să avem averi, pă-mânturi, să ne ferim de partide comunişti, fascişti, legionari, conservatori, liberali, democraţi, socialişti, de burghezia proletară şi de alte asemenea specii şi cate-gorii de oameni, să ne ascundem originele, să fim proşti!

-Ţara asta va merge într-o direcţie gresită întotdeauna dar, este ţara mea şi o iubesc, că nu există alta mai frumoasă! era vorba lui.

Într-o fotografie este în mijlocul unor oameni,toţi cu căciuli numai el cu pălarie şi palton larg, boieresc cu guler de blană însoţit de Pompilia, mama cu un parde-

siu frumos, cu guler de blană. Îl ţine de mână cred că avea maxim 12-13 ani  având un câine lup în faţă ; ştiu că a avut mama o lupoaică de care mereu pome-nea iar imaginea, este între nişte blocuri mari de pietre tăiate drept, cred că era o carieră şi bunicul Avram era ceva pe  acolo, un şef.

În timpul acesta băiatul lui, Mitică a ramas singur, cel mai bun prieten Gică a plecat la Constanţa deci el nu mai are ce face în Babadag şi fuge.

Mirajul Bucureştiului, cine ştie care şi cine i -au împuiat capul, că acolo e bine şi s-a dus să vadă cu ochii lui, câinii cu covrigi în coadă.

Vreme de doi ani nu a dat nici un semn de viaţă.

Erau disperaţi bieţii părinţi şi l-au căutat, pe unde auzeau că dă semnale: după un timp a apărut jerpelit, legat la ghete cu sârmă, dar sănătos, mai mare şi solid, spre fericirea părinţilor, avea deja 14 ani.

L-au îmbrăcat frumos, i-au pus încălţări cu şireturi şi l-au trimis la plimbare cu surioara lui.

Bineînteles ca era mândru de ea şi o iubea; cu ochi albaştrii amândoi, drăguţi, stârneau admiraţie pe unde treceau, dar unde puteau să meargă, în micul oraş  de  provincie? Unde este agitaţie, lume multa amintindu-i de furnicarul de oameni care caută ceva ce nu o să găsească nicicând din Gara de nord, decât gara din Babadag!?

Ocheşte o bancă mai retrasă unde poate sta Pompilia, frumos, cuminte şi neob-servată de cunoscuţi, cu posetuţă, fiindcă era domnişoară, avea deja 4 ani.

-Vezi să nu spui alor noştrii ce fac eu pe aici, îţi iau câtă îngheţată şi bomboane vrei!

Întradevăr îi aduce îngheţata şi bomboanele, îşi dezbracă haina lăsând-o în grija fetiţei, şi se avântă printre pasageri.. le cară bagajele şi după ce termină cu ei, îl întreabă pe şeful gării, dacă nu are ceva treabă.

Băiatul îi place, istet, iute, solid nu prea înalt şi, îi mai dă de lucru; ce nu este de făcut într-o gară? Când termină slujba pentru care s-a tocmit, încasează banii şi pleacă, amândoi fericiţi spre casă .

Bunicul vrea ca băiatul să facă şcoală, dar gândurile acestuia erau în Bucureşti.

Vreme de mai multe zile se învârte prin gară, în timp ce surioara îl aştepta cu-minte, ghiftuindu-se cu îngheţată dar ca orice minune se termină brusc…un cunoscut de-al tatalui îl recunoaşte,

-Ia uite?!….feciorul lui Moldoveanu cară bagaje în gară! şi îl spune bunicului.

Micul om de afaceri trebuie să renunţe la  jobul lui în urma căruia a strâns o mică avere. Noroc că nu a văzut-o şi pe Pompilia aşteptând pe peron întoarcerea fratelui, asta mai lipsea !

Să-şi piarda sora !

Dar cea mică a tăcut ca melcul !

Atunci s-a creat alianţa mulţumită careia unchiul a ocrotit-o pe mama toată viaţa!

Bunicul era însă uimit, într-un timp scurt băieţaşul a strâns o mica avere din nimic, pe munca lui, fără să ceară de la parinţi decât mâncare şi unde să pună capul.

Era hotărât, şcoală nu vroia să mai facă.. decât bani şi a cedat, şi-a dat seama că acesta este destinul lui, şi a contribuit cu o mică sumă de bani, să aibă cum să înceapă afacerile şi i-a dat drumul în viaţă, printre rechini.

Gândeşte… avea 14 ani !

Prima experienţă din viaţă când a sosit din capitală, scărmănat a fost benefică şi a reuşit să se descurce până în 1935, trecând prin crizele băncilor şi afacerilor din anii 1930, dar nu a rezistat trădării unor ,,prieteni ,,

S-a întors în urbea natală hotărât să plece la Constanţa şi în afaceri să fie singur.

De data asta a venit acasă un tânăr elegant, drăguţ, solid, mijlociu ca statură şi căruia îi plăceau femeile, dar şi ele îl plăceau.

Ce am aflat despre neamul meu din partea tatei, sare în ochi vârsta înaintată a bărbaţilor cînd au purces la însurători şi făcut copii, cu neveste tinere, de multe ori diferenţa de vârsta era impresionata, ca dovadă de înţelepciune, fiindcă bătrâ-neţea este urâtă şi-ţi trebuie sprijin de nădejde. Odată însuraţi, se dezbărau de vechile obiceiuri, îşi iubeau şi respectau soţia până la moarte, aveau credinţă şi frică de Dumnezeu dar fără exagerare, să cadă în bigotism, mândrii de obârşia lor, cu o oarecare Ilincă, ce s-a iubit cu un neam de domnitor şi a străbătut veacurile, respectuoşi fiindcă dacă eşti condescendent cu semenii şi ei trebuie să fie cuvincioşi. Îşi iubeau rudele, se întruneau de câte ori se putea dar la sărbatori, se vedeau negreşit, se ajutau în caz de nevoie, erau isteţi de o isteţime interioară care sare imediat în ochi şi o remarci, aceştia erau oamenii acestui popor!

Ne-a plăcut să ne distrăm în anturaj restrâns cu neamuri, prieteni şi…nu am fost hoţi, puşcăriaşi, spioni sau politicieni!

Singurul care mi-a povestit despre diferitele întâmplări care tranzitează viaţa unui om, a fost unchiul Ionel, care a trăit aproape 90 de ani poate de aceea a avut timp să-şi facă o introspecţie interioară şi să fie sincer cu el însăşi.

Mi-a spus multe mie, îmi plăcea să îl ascult, mă aşezam într-un fotoliu şi el înce-pea.. avea darul rar de a spune la obiect şi minunat despre diverse întâmplări.

Eu, eu eram obosit după alergătura de peste zi, şi adormeam de multe ori, îşi dădea seama dar nu se oprea, plictisul îl dobora mai mult decât boala, a fost un om dinamic şi aventurier mai toată viaţa, până la peste 70 de ani deşi, dădea impresia unui om linştit, îi plăceau copii de aceea a avut numeroşi fini .

Este drept că multe mi-a povestit în momentul în care a trecut, pericolul roşu după 1990, dar îţi trebuie curaj să mărturiseşti unui nepot toate prostiile pe care le faci la tinereţe.

Atunci după armată, Ionel, lucrează într-o bancă, funcţionar din 1926 şi absol-vă cu brio şcoala serală de comerţ. În vara lui 1928 îl aduce în marele oraş pe ul-timul şi cel mai mic dintre fraţi, pe Gică, mirajul oraşelor iar micile târguri vor  dis-părea, ca şi respectul ce guverna viaţa.

În prima noapte cel mic uimit, încântat şi fermecat de atmosfera oraşului de la ţărmul mării, după ce este instalat în camera lui Ionel, închide uşa şi adoarme, vi-sând următoarele lui aventuri, la Marea Neagră. Fratele cel mare, pleacă la plim-bare, probabil cu mândrele, şi când se întoarce găseşte încuiat să, nu care cum-va să fure cineva aşa frumuseţe. În zadar bate la uşă, până dimineaţa nu se poa-te pătrunde la Gică, când săturat de somn a deschis porţile raiului.

Dar ce să facă cu ăsta mic..era foarte bun la şcoală, în special la matematici. El vroia să se facă cizmar, a şi încercat însă era miop, de îi săreau ţintele în ochelari, şi s-a făcut funcţionar, după ce a fost băiat de prăvălie, calfă până la 14 ani.

Văd o fotografie de-a lui la 14 ani, un tânăr cu haină şi cravată, impresionant. Altele la 16 şi 18 ani, un adevărat domnişor cu pardesiu modern, pantofi în două culori, pălărie şi ţigară

Are un scris foarte clar şi citeţ, aproape de STAS, de om al cifrelor şi în 1935când s-a reîntâlnit cu Mitică au reluat vechea amiciţie şi umblau cu ziarul Scân-teia în buzunar, ziar interzis, când veneau la Babadag să-i admire drăguţele pe stradă iar când ajungeau acasă îl aruncau să nu-i vadă cumva ,,bătrânii,, că o luau pe coajă.

Între timp Ionel, fratele lui Gică, strângea bani prin toate metodele, toată viaţa a fost un om calculat până la extrem şi a respectat leuţul. La bancă veneau oa-meni de tot felul şi într-o zi îl întreabă amabul pe unul care îi dădea târcoale de multă vreme,

-Ce doriţi, cum să vă ajut domnule W…

-Păi …dacă doriţi şi nu vă supăraţi domnule Stănescu, vă invit diseară în Conti-nental la masă..

-Îmi face o deosebita plăcere, domnule W..

Era un tip mic şi grăsuţ, mare om de afaceri prin Bucureşti, dupa ce au luat masa s-au dus în cameră, şi ,,l-a buciumat bine,, după cum spunea unchiul Ionel.

A luat bani de la el cât câstiga la bancă în jumătate de an şi au devenit amici iar de câte ori venea în Constanţa trecea pe la el, să fie buciumat şi… mulţumit. Pe vremea aceea nu exista pericolul SIDA, copii nu-i făcea, aşa că relaţia o consi-dera Ionel, benefică şi fără complicaţii.

A cunoscut prin el pe nevasta consulului dintr-o ţară din America latină, pentru care, Ionel a făcut pasiune şi pasiunea a fost reciprocă..trei luni cât a stat pe pla-jă la soare, a rămas gravidă şi s-a dus cu soţul să nască în ţara ei. A vrut morţiş să îl ia la ea în patrie, dar şi el era patriot.

Când i-a murit nevasta, îşi plângea copilul din ţări, de peste mări … mie nepo-tul lui în 1991, după mai bine de jumătate de secol pentru, că nu a avut vreun vlăstar, în mod oficial.

Marele crah bancar şi finaciar l-a lăsat lefter, toţi banii îi băgase în banca care dădea cea mai mare dobândă şi care a fost prima care a dat faliment. Mereu îmi pomenea această întâmplare, ca învăţătură de minte pentru nepotul lui, să evite băncile care oferă dobânzi tentante.

Dar era tânar şi puternic aşa că s-a dus în alt serviciu ca funcţionar unde a ră-mas până la razboi, când a intrat în chestura poliţiei ca impiegat.

El a fost singurul dintre fraţi care nu a făcut războiul, i-a convenit în felul acesta a consolat multe femei, însă avea şi multe verişoare din partea unchiului Gheor-ghe, fratele lui taică-său, şi fac împreună cu cea mai mică, Victoria care era că-sătorită … o dragoste mare.

Să mai spună cineva că nu-şi iubeşte rudele. Izbucneşte scadalul, divorţul, întradevăr verişoarele erau draguţe, bine făcute şi îmbrăcate, ce să mai spunem am poze cu ele.

Victoria până la vârsta asta nu a fost uşă de biserică, Ionel la fel dar dragostea e oarbă şi pasiunea mare. Iau tot felul de dispense şi se căsătoresc în 1944 ca doi oameni, care vor să stea la casa lor. Nu fac copii de frică să nu iasă cumva di-formi şi îşi duc viaţa în dragoste împreună până la moarte.La părinţi se duc în vi-zită dar singuri şi separat; după moartea lui moş Marin când a venit maia Siţa în Constanţa, că nu mai avea de ce să ramână singură în Babadag, nu a vrut să meargă niciodată la ei acasă s-o vadă pe noră…şi nepoată

Amândoi erau firi voluntare dar se iubeau, chiar dacă cei doi au mai călcat strâmb de câteva ori, vechile obiceiuri şi-au pus amprenta, recunoştea unchiul dar ea s-a liniştit repede.

Vorbea tare şi răspicat, era foarte draguţă, ochi albaştrii şi damă bine…îl cred pe unchiul Ionel că a iubit-o.

Când s-au luat oficial aveau 41 de ani chiar dacă ea, cu acordul soţului s-a înti-nerit cu 10 ani în mai toate documentele, numai certificatul de naştere nu a putut fi falsificat şi l-am gasit ascuns între hârţoage.

***

Dar, să revenim în timp la copilăria Pompiliei, care  botează o fetiţă Lenuţa să se lege mai bine în neam şi să i se dea importanţă de naşă, acum apare Lili, Do-brinca prietenele ei bune dar şi Anuţa o ardeleancă frumoasă, mignionă,  mărita-tă cu un domn Gheorghe de 1,95 corpolent, prieten cu familia Moldoveau.Nu ştiu ce afaceri învârtea, mi s-a ascuns fiindcă pe vremea mea nu aveai voie să pronunţi cuvântul, afacere. Au fost naşii lui Decebal şi ai Matroanei în 1942, deci era prieten şi cu familia Stănescu.

Deci familia Stănescu, se intersecta cu familia Moldovenu permanent, ţineau legăturile, aveau mulţi prieteni comuni posibil din băbăienii stabiliţi în Constanţa.

Să vedem ce face Gică cu prietenii lui Mitică, Ionel Filimon şi Aurel Thomasian un armean din acelaşi leat cu care se împrieteniseră de copii.

Până în 1938 au crailâc şi au muncit, când au plecat în armată şi, la ultimul chef un moş de la altă masă le-a cobit,

-Nu fiţi trişti flăcăi, 7 ani ca mâine trec !

-Hai moşule, du-te şi te plimbă !

Gică s-a îmbătat crunt, ca de altfel toţi şi de la cârciumă l-au dus direct la spital,  unde aveau un prieten sanitar, care l-a culcat să îl ţină sub observaţie, iar când s-a trezit era diform, parcă umflat cu pompa peste tot… cum îl apăsai cu degetul undeva, rămânea o groapă.

A stat o săptămână până a început să se dezumfle, s-a vindecat şi a putut să plece în cătănie.

Se apropia liberarea dar a început razboiul şi ce le-a prezis moşul s-a împlinit,

mai bine îl băteau !

În acest timp Pompilia mândră de finuţa ei se plimba prin târg cu băieţii, unul mai îndrăzneţ încearcă să îi fure un sărut, frumoasei Moldoveance. S-a speriat cea mică,  fina şi-a  început  să ţipe, îi era frică că o mănâncă, de unde să ştie la vârsta ei că un sărut, nu înseamnă sfirşitul lumii ci abia începutul.

Prietena ei Dobrinca pleacă în Bulgaria repatrierea însemnând, începutul vieţii de la capăt, despărţiri, eforturi materiale, dureri, regrete pe care nu le ostoieşti niciodată, nicicând şi la nici un preţ .

Un fapt ciudat se petrecea în acele zile în gara Babadag, un tânăr ofiţer din armata română coboară şi întreabă în toate părţile, de o fetiţă născută cu 16 ani în urmă care s-ar afla pe undeva, pe acolo, însă în acele zile nebune cine stă să-i raspundă…să piardă timpul.

Familia Moldoveanu a aflat, şi au făcut ce era mai bine pentru fată.. nu i-au dat prilejul să iasă afară din casă, maia Ghina s-a îmbolnăvit pe neaşteptate, şi toată ziua a stat Pompilia să o oblojescă, iar când tânarul a dispărut s-a făcut bine, i-a trecut subit migrena.

Poate au greşit, şi trebuia să o lase să-şi vadă şi celalalt frate dar numai după câţiva ani, în ţară a început prigoana asupra celor avuţi şi a urmaşilor lor.. atunci fetiţa lor, era salvată nu o mai chema Taizs.

Toată viaţa a urmarit-o regretul că nu şi-a văzut celalalt frate, poate a murit pe front ?!

Mitică Moldoveanu, Ionel Filimon, Traian Stănescu au făcut tot razboiul în linia întâi, şi i-au avut aliaţi pe nemţi şi pe urmă pe ruşi, luptându-se cu fiecare în parte.

Decebal era la intendenţa şi Mircea telegrafist.

Ce fel de razboi o fi făcut Gică sau tata, nu ştiu prea bine, sânt poze cu el în hamac cum se odihneşte, îmbrăcat în  civil şi cămaşă cu mâneci scurte, la Palas. Când îl ajungea plictisul, îşi punea echipamentul de război şi mergea zdrăngă-nind, abia ducând în spinare casca, gamela, masca de gaze, săpăliga, baioneta, pistolul şi puşca la Cazinou, unde era cartierul Marelui Stat Major la un superior, prieten şi …general să-i dea raportul.

Daca ar fi putut duce un tun, un tanc şi-o mitralieră le cărau şi pe-astea,

-Se aud tunurile la voi,Stănescule?

-Din ce în ce mai tare, dom general…

-Ce să facem este greu războiul. Luaţi o primă să-i încurajaţi pe băieţi !

Prima se risipea pe băuturi, şi aşa se făceau unii că luptă. Ruşii bombardau Con-stanţa.. aruncau bombele la 30 de km de ţărm, în mare să fie cuminte şi să nu fa-că valuri aşa, îşi încheiau misiunea. Cam aşa a fost razboiul pe aceste melaguri  dar în alte părţi se murea şi era groaznic.

În 1943 Gică scapă de armată, când şefii lui s-au convins că nu vede bine războ-iul … era ochelarist, miop s-au avea strabism, aşa că ororile războiului s-au ferit din calea lui, nu le-a văzut deci n-au existat.

Mircea, fratele telegrafist care eu îl socot cel mai drăguţ dintre fraţi îşi găseşte sfârşitul în Crimea. Venea acasă în permisie şi în timp ce aştepta vaporul moare într-un bombardament violent la  Odessa, asta a aflat unchiul Ionel sau în misi-une la 9 Aprilie 1944, aşa scriu documentele, probabil fiindcă permisia tot un fel de misiune era.

Dar războiul se termină, toţi îşi aşteaptă prietenii şi fraţii, astfel cel mai greu încercaţii Traian, Mitică şi Ionel Filimon, după ce au mers în ambele sensuri, întâi adânc în Rusia şi pe urmă ajungând până în Munţii Tatra, din Cehoslovacia se întorc acasă. Au fost bucurii dar şi tristeţi multe după cei dispăruţi în această de-gringoladă mondială, de care se fac răspunzători toţi politicienii lumii, nu un sin-gur om, dacă el câştiga şi puţin a lipsit, mă întreb cum ar fi arătat harta lumii, cred şi sunt sigur, că la fel !

Tinerii au scăpat din razboi, erau bătrâni. Prea mulţi ani s-au irosit, prea mulţi morţi au văzut, prea multe suferinţe au îndurat, şi-au început să se însoare.

Primul a fost Gică, normal că s-a îndrăgostit de Pompilia şi tot clanul lui Stă-nescu era îndragostit de ea. Sunt poze cu ei doi, splendide pe vremea când erau logodiţi. S-au mutat unde stătea Gică la o fermă unde propietar era Oancea. Gică era angajat contabil la Ferma Model Peştera, de la Izvorul Mare din 1943, se leagă o prietenie durabilă între cei doi, Ştiu, că mulţi ani după aceea când mergea în delegaţii la Bucuresti. îşi făcea timp întotdeauna şi trecea pe la dânsul ..îi şoptea mamei şi eu..înregistram,

-Am trecut pe la boier Oancea, nu se simte bine..

La vremea lui, Mitică se însoara dar Marusea, balerină se îndrăgosteşte de el şi nu se lasă, pâna nu se casătoreşte şi cu ea. O serie de fotografii dispar doar, una o descopăr cu prima soţie a lui Mitică. Tot pe-atunci se însoară şi Ionel  Fili-mon cu Marcela.

Încep să apară ruşii care umblau peste tot după pradă de război, adică bău-tură şi femei. Ajung într-o zi pe la Peştera, dar Gică este mai iute şi s-a dus în pivniţe a deschis toate vanele de la butoaie, să evite o beţie ce se putea încheia tragic pentru săteni. Când au văzut soldaţii, paguba a fost instituit un tribunal

ad-hoc în care s-a hotărât împuşcarea vinovatului, dar spre norocul lui a venit căpitanul şi l-a salvat. Ofiţerul era un om cultivat dar ceaiul îl vărsa în farfurioară să se răcească mai repede, probabil aşa este obiceiul acolo în Rusia.

În 1946 s-a născut Marilena dar nu a trăit micuţa .

Anii 1947-48 . Mor pe rând taţii tinerei familii, Avram şi Marin.

Dupa moartea soţului, maia Siţa, nu avea rost să stea singură la Babadag, cu atât mai mult cu cât în acel an, au fost inundaţii în primăvară şi au distrus din casă, rămânând livada cu pomii înfloriţi.

La naţionalizare Gică şi Pompilia, care era gravidă au trebuit să plece cu că-ruţa în miez de noapte, dar nu cum au venit. Mobila, plăpumile şi cărţile la care ţineau mai mult decât la alte lucruri, rămân sătenilor din Peştera. Doar câteva cărţi ascunse pe sub haine sunt salvate spre deliciul meu, de mai târziu.

Tânăra pereche izgonită în miez de noapte, vine la Constanţa, unde Gică se angajază. Caută o casă, se mută împreună cu Gherghina, Mitică şi Marusea şi îşi cumpără strictul necesar pentru gospodărie.

Cei de la serviciu îi apreciază în primul rând cinstea, corectitudinea dar şi price-perea în a mânui actele… iese la pensie în 1968, din cauza unui ulcer şi melene nevindecate niciodată, dar şi a presiunilor..n-a vrut să se facă membru de partid.

Era un om încăpăţânat şi nu se simţea dator să dea explicaţii nimănui!

Nu s-a lins pe mâini, deşi umbla cu miere, era pensionar şi tot la el veneau să le facă unele lucrări, deci ASE-ul din Babadag a scos încă un element de excepţie.

Pompilia, naşte în septembrie o fetiţă sănătoasă, frumoasă, ochi indigo şi brune-tă, Mioara iar în 1950, pe Aurel Avram,adică pe mine.

Sunt din nou vremuri tulburi, ca în toate familiile. Ionel şi Marcela sunt expe-diaţi în lagărul de la Bicaz, unde muncesc la ridicarea oraşului, fabrica de ci-ment, ce acum aparţine unei companii germane. Acolo îşi petrec luna de miere şi fac un băieţel, brunet ca maică-sa, alintat ,,dragul mamii ca un caş, cu ceaunul te frecaşi,, şi cu ochi albaştrii, ca neamul Filimon.

Cornel este unchiul meu mai mare cu o luna, primul prieten de viaţă şi joacă, iar Gabi mai mic cu 7 ani ca noi, este unchiul meu mai mic pe care îl fraieream împreună cu Cornel, când cumpăram din banii lui bomboane.

Remus fiul lui Traian dupa liceu n-a avut voie să urmeze studiile mai departe.

Atunci nu înţelegeam de ce dar, mai târziu, am priceput că taica-său a avut croi-toria cu câţiva angajaţi, şi era considerat fiu de capitalist şi după ce prăvalia a fost desfiinţată, iar unchiul Traian nu a vrut, să mai vadă croitorii în faţa ochilor. S-a angajat în port dar hainele familiei el le lucra, însă cu silă şi nervi. Eram student, când îmi spunea că aşa a fost războiul ăsta, a trebuit să omoare şi ruşi şi nemţi, dar după ruşi nu i-a părut rău. Multe greutăţi şi neplăceri a trebuit să înfrute, era foarte nervos pe noua orânduire, explicabil, pe diverse lucruri nefă-cute, şi îl lăsam să câştige la table.

Generaţia lor a trebuit să sufere ,să renunţe la tot şi să o ia de la început, eu îi semăn la nervi iar, Remus fiul lui se vedea că se abţine, dar era şi el un pachet de nervi, câteodată se bâlbâia ca regele nostru care nu este atât de cinstit cum vrea să arate.

Asta o ştiu de la tata care a trebuit să îşi şteargă urmele că este inteligent, să ne crească liniştit.

Unchiul Traian, era cam berbant şi după ce a murit Aspasia s-a recăsătorit imediat cu Sia. O terminaţie aproape perfectă, nu cunosc amănunte, dar această femeie deosebită, l-a iubit toată viaţa, l-a aşteptat şi a fost fericită când s-a luat cu el. Remarcabil a fost că deşi putea să se căsătorească a stat nemăritată.

Era domnişoară când l-a luat la ea în casă dându-i de toate cele. După moartea  lui, Remus şi soţia sa Mery, au ţinut la ea şi îngrijit-o până s-a sfârşit. A fost o fe-meie deşteaptă dar a avut o slăbiciune..Traian. Şi-a câştigat imediat respectul şi simpatia neamului meu care a primit-o fără reticienţe.

Ce m-a impresionat la unchii mei a fost că au luat-o de la început de fiecare dată, cu un optimism debordant luând viaţa aşa cum este, o joacă fatală .

***

Unchiul Ionel dupa ce pleacă din chestură, când războiul s-a terminat, vreo 3 luni face comisioane grele, însoţeşte tot felul de mărfuri periculoase din vagoane. Se pare că nu-i este frică grănicerului dar până la urmă se angajează la Primaria oraşului, Sfatul Popular de mai târziu ca şef de birou, şi după 1949 când au venit vremurile amestecate i s-a pierdut urma, lucrând pe la diverse societăţi pâna la pensionare însa, a continuat să munceasca, ca orice pensionar cinstit din ţara asta. Prin 1955 se duce la Sinaia să-l vadă pe unchiul Russe, fostul farmacist care stătea cu chirie în propia locuintă, restrâns în doua camere mici. Era recă-satorit sau numai trăia cu o unguroaică.

Preşedintele ţării,de atunci, Gheorghiu  Dej la care a fost în audienţe, s-a îndurat şi i-a permis să locuiască în fundul casei. Casa mare, hotelul, farmacia regală şi alte propietaţi, luate pe rând cu multă sudoare şi alergături, au fost confiscate de comunişti, şi nu avea unde să-şi ducă ultimele zile.

Singura fată ramasă în viaţă, s-a măritat şi are o fiică Elisabeta Teodora, dar se sinucide, astfel că moştenitoarea, nepoata lui Ruse se luptă cred că şi acum cu urmaşii comuniştilor pentru a intra în posesia bunurilor. Eu am fost pe la ea şi am văzut că mă priveşte cu suspiciune, nu am vrut să o mai deranjez dar suntem rude.

Atunci, Ionel se ducea la unchiul Ruse, la Sinaia să-l vadă de câte ori putea, pâna a murit în 1965. Odată îl aude fără să vrea că îi spunea nevestei,

-Dacă îti da 25 de lei să nu-i iei, însă dacă îti dă 100… ia-i! ca dovadă, că neamul nostru trăieşte cu picioarele pe pământ. şi suma mai mică îsi permitea să o refuze, în amintirea neamului, însă suma mai mare a acceptat-o, ca jertfă a noii generaţii de nepoţi.

Tata şi mama, în semn de respect şi iubire pentru fraţii mai mari, l-au pus naş pe Ionel când s-a născut sora mea, Mioara şi pe Mitică, naşul meu fiindcă între timp, Mioara i-a botezat şi prescurtat numele majorităţii, mătuşilor şi unchilor care au devenit şi rămas… unchiul Titi de la Mitică, Bal de la Decebal, Nole de la Ma-nole, tanti Mot de la Matroana, Muşi de la Marusea, Pia de la Aspasia, Nuţi de la Anuţa şi maia Ghina de la Gherghina.

În perioada aceea eu eram mic şi nu ştiam nimic din frământările părinţilor care trăiau vremuri grele şi ciudate, nu aveai voie să faci avere, afaceri şi totuşi unchii mei s-au descurcat.

Mitică a continuat să facă afaceri, pe la Carmen Silva unde se mutase, a avut gheţărie, oi, un camion cu care m-a plimbat când eram de-o şchioapă şi pe care a preferat să-l dezmembreze, decât să-l predea statului.

În fiecare vară, o perioadă stăteam cu maia Ghina si la Eforie sud, tanti Muşi trebăluia prin casă, grădină iar noi în timpul zilei ne jucam în curte, colindam împrejurimile, intram în gheţărie să ne răcorim, semănam caişi, cu toate că nu aveam voie să băgăm sâmburii în pământ, iar seara mergeam la restaurant să mâncăm mici şi să bem suc, noi copii…bere restul.

În anul următor au răsărit în grădină doi pui de caişi pe care i-au lăsat să crească ,au străjuit multă vreme curtea întinsa ce o priveam cu nostalgie, la mult timp dupa aceea.

După eliberarea parcului de sub ruşi au început construcţiile: gara, Sala sporturilor, blocurile. Întrega Constanţă se plimba acum prin sigurul parc din oraş garnisit de fotografi cu tot arsenalul de masinuţe, maimuţoi şi tonete în care se vindeau castane coapte, floricele, vată de zahăr, seminţe, chiar porumb fiert, bătea un vânt  de schimbare şi ţara s-a schimbat.

____________________________________________________

Parcul Maxim Gorki

Sovieticii, din oraşul nostru au luat parcul şi liceul Mircea, le-au îngrădit cu plasă şi erau sub paza lor, iar elevii de la această şcoală făceau orele pe Traian.

La capătul străzii Dacia era o baltă unde puteau intra ciutanii să se dea pe ghiaţa, li se permitea de către soldaţi. Dupa ce s-a terminat Teatrul, sovieticii şi-au oprit liceul şi o parte din parc.

Sâmbăta seara, se duceau elevii noştri la cravată, obligatoriu, să danseze cu ficele ofiţerilor sovietici, care nu erau urâte de loc, se bâţâiau şi încercau să înfiripe conversaţii în limba rusă, pe care o făceau la şcoală.

____________________________________________________

În familie au fost 2 vorbitoare  de  limba rusă Matroana  şi Marusea, care nu prea comunicau între ele în niciuna din limbi..păstrau distanţele.

Mitică a fost şef de unitate prin Eforii şi Constanţa dar niciodată nu s-a dat în lături să stea la tejghea, era plăcerea lui cea mai mare, să umble cu banii.

El şi Decebal , fratele lui tata au fost sigurii responsabili de restaurant din oraşul  Constanţa care n-au făcut  puşcărie, şi au ieşit la pensie.

1979. Sfârşitul anului. Mica noastră familie completată prin căsătoria surorii me-le suferă o incredibilă pierdere, moare Fănel, soţul ei în accidentul groaznic al navei petrolier Independenţa. Întâmplarea face să fie adus în prima tranşă de  decedaţi, a fost şi primul sicriu care a fost dat jos din maşină.

Aşteptau o mulţime de rude, prieteni şi necunoscuţi, îmi vine greu să-mi rea-mintesc acele clipe…o mare de oameni încărcată cu multă jale!

* Accidentul s-a produs în Bosfor, o navă mică, grecească a intrat în colosul cu un deplasament de 150.000 de tone registru … se pare că au fost şi nişte explozii aiurea, la bordul Independenţei. În momentul coliziunii, nava grecească a fost respinsă de suflul exploziei. S-a întâmplat la ora 4 dimineaţa, în noiembrie…

Echipajul grecesc a scapat fără nici o zgârietură în timp ce vasul nostru a fost cuprins de flăcari. Au fugit speriaţi de amplitudinea exploziilor fără să încerce măcar o salvare…ce pot să zic, greci!

Doar 3 oameni din echipajul românesc sau salvat prin înot…nici ei nu ştiu cum au reuşit. Erau scene de coşmar: apa rece, flacări până la cer peste tot, saltul fiecăruia în gol, pe întuneric de la o înălţime de 4 etaje sau mai mare, un infern de apă, fum şi foc, o fugă teribila pentru supravie-ţuire. Rusii, KGB.ul se pare că nu au fost străini de acest lucru, procesul care s-a facut a fost un simulacru. În urma accidentului au pierit 53 de oameni, şi au rămas orfani, văduve şi părinţi neconsolaţi pentru totdeauna.

Comandantul grec nu a respectat regulile traversării strâmtorii, cei care erau de serviciu dormeau sau erau beţi, au fost bani mulţi în joc şi multe suspiciuni, o treabă urâtă!

Vasul a ars 2 luni în strâmtoare, explozia spărgând toate ferestrele din Istambul şi înnegrind pereţii caselor.

Sicriele au fost sigilate şi aveam interdicţie să îl deschidem, dar rudele l-au desfăcut…era Fanel!

În toate evenimentele critice am incercat să ne adunăm şi Anul nou îl facem la tanti Muşi care, la un moment dat scoate nişte cărţi cum nu am mai văzut, şi se pune pe ghicit. Nouă îi ieşea, că fetiţa va fi doctoră dar nu de oameni, tanti Muşi privea nedumerită la cărţi, aşa cădea în ele, şi că vom avea încă un băiat.

Eu m-am gândit că poate cea mică, Corina va face medicina iar încă un copil, nu vom avea. Eram hotărâţi!

***

1984 Troleul în care m-am urcat era foarte aglomerat şi îl văd pe unchiul Titi.

Îmi fac loc să ajung la el, dar trebuia să coboare…

-Unchiule…unde ai fost?

-La un parastas…al unui amic-mi-a răspuns îndreptându-se prin îmbulzeală spre uşă,

-Nu îmi place cum arăţi….-din cauza înghesuieli nu ne-am putut săruta.

A dat din umeri părea obosit şi a coborât, atunci am obsevat cum pe altă usă a troleului s-a dat jos şi tanti-mea.

În săptămâna aceea a murit unchiul. Tanti Muşi făcea tot felul de planuri dar cum nu puteam să locuim împreună a gasit din numeroşii fini, unul care a pus-o să-şi vândă casa, apoi s-a mutat la o prietenă, unde stătea nespălată, alte ne-înţelegeri, până la urmă a ascultat sfatul meu şi a mers la Căminul de bătrâni, lângă Delfinariu. Acolo avea asigurată masa, asistenţa medicală permanentă, ca-mera ei, putea pleca în oraş când avea chef, venea la mine când dorea, dar cum eu aveam program încărcat de diminaţa până seara, nu prea mă vizita.

Tanti Muşi a trăit toată viaţa umblând pe la ,,babe,, care legau, dezlegau şi descântau, turna şi ghicea în argint viu, cositor topit, pietre, bobi, apă neîncepu-tă, ierburi, cenuşă etc, mutându-se din casă în casă, ferindu-se de vrăjitorii, blesteme şi farmece, purta amulete, care le ascundea până le pierdea, avea nişte cărţi de joc speciale cum nu am văzut la nimeni, în care vedea viitorul şi devenise ea îsăşi… vrăjitoare.

Când s-a măritat sora mea cu Fănel a venit la nuntă îmbrăcată în pantaloni ne-grii, haină neagră, căciulă neagră şi s-a supărat unchiul când a văzut-o.

A trimis-o acasă să se schimbe, însă n-a mai apărut atunci, dar peste câţiva ani Fănel, a murit în accidentul groaznic al navei petrolier…Independenta..asta era tanti Muşi şi Anei îi era frică de ea .

1987. În anul acela întâi a murit mama, viaţa merge înainte nu priveşte înapoi, astea sunt pierderi colaterale, doar noi rămânem să ne regretăm morţii. Unchiul Bal cu fruntea sprijinită pe sicriu o jelea cu vorbe,

-Pompi …tot frumoasă ca la 19 ani ai rămas! nu mă aşteptam la atâtea regrete.. parcă era sora lor cea mică.

Întradevăr…morţii nu sunt frumoşi dar mama era!

Unchiul Ionel a aflat la înmormântare că soţia mea este gravidă şi s-a bucu-rat…cine ştie poate va fi baiat, era ultima lui speranţă într-un mostenitor al neamului.

La un moment dat credeau şi doctorii ca vor fi gemeni, bătăile inimi erau prea pu-ternice pentru un singur copil, şi o apucau crizele pe Ani, că se omoară dacă face 2 copii, acum la bătrâneţe. Avea 33 de ani.

-Ce faci dragă,dacă sunt 3 sau mai mulţi? o linişteam eu.

S-a nascut la sapte fără un sfert, seara era, cum si-a dorit ,,dumnezeu,, un băiat…

Ionel de la Grădina era însă cel mai fericit. Avea un prichindel care să îi ducă numele mai departe.

A apărut iar tanti Muşi, este multumită că va avea încă un fin. Îmi traduce scrisoarea unei nepoate din Uniunea Sovietică, care incredibil parcă a prezis că, poate va fi băiat, poate îl va chema Andrei şi poate va fi ofiţer de marină şi va veni pe la ele în vizită.

Ce rău îmi pare acum că am rătăcit adresa, parcă spuneau că sunt din Odesa !

O cunoscusem cu câţiva ani în urmă. A venit în vizită la noi cu bărbatul, care era pilot pe supersonic prin Afganistan, erau tineri, foarte frumosi, zdraveni şi înalţi …acum era văduvă de război şi îsi creştea fetele.

Cine să bănuiască cât de complicată şi simplă este viaţa !

Eu am preluat tradiţia şi nu am conceput să am alţi naşi decât pe unchiul Titi şi tanti Muşi, iar când s-a născut Andrei, deşi era bătrână, ea a dorit să-i fie naşă şi Ani nu s-a opus de frica blestemelor care le-ar fi proferat ulterior.

Era totuşi cât pe-aici să nu apară la biserică dar eu eram prevăzător şi aveam pregătit naş de rezervă, un prieten.

Când preotul l-a scos din strană ea era ocupată cu izgonirea microbilor de pe scutece, cu alegerea şi trierea serveţelelor, cu aranjatul banilor şi să nu spună Zamfir că a bătut drumul de pomană, preotul i l-a trântit în brate pe copil văzând că nasa a dispărut. Ea s-a repezit şi l-a luat în braţe dar era prea târziu… asta ca să mai fie încă o dilemă în neamul meu.

Cine îi este naşul real lui Andrei?

Fiindcă popa când iese din altar cu plodul, îl dă naşului care are datoria să îl pună în legătură cu lumea reală, să îl îndrume şi îndemne, aşa e tradiţia la noi.

Singurul om de care se temea tanti Muşi a fost tata, frica ne guvernează.

Au fost certaţi de 3 ori, nu mai ştiu motivele. Prima dată, nu a mai pus piciorul prin casă mulţi ani, dar a murit bunica şi tata şi-a călcat pe inimă…a primit-o iarăşi la noi.

A doua oară am întâlnit-o pe stradă şi a început să plângă, eram clasa 7-a….am luat-o acasă, nu era decât mama şi multă vreme a venit, numai dimineaţa când ,,balaurul,, era la serviciu, până i-a mărturisit mama. A dat din mână plictisit şi a lăsat-o să vină, dar s-au certat din nou când eram mare,la liceu şi nu mă mai băgam între ei, aveam alte preocupări.

De fiecare dată a fost ferm…

-Marusea nu are ce căuta aici…şi despărţirea dura ani de zile.. noi copii mer-geam pe la ea, dar el nici nu vroia s-o vadă.

Când a rămas singur, unchiul Decebal s-a recăsătorit cu bucătăreasa de la restaurantul lui, o tanti Lenuţă.

A luat-o să îl îngrijească, aşa sustinea el şi avea dreptate, motivul era motivat! Era văduvă de mult timp, se pare că se ţineau împreună de mulţi ani dar n-are importanţă, naşi le-au fost tanti Victoria şi unchiul Ionel, faţă de care a devenit deosebit de afectuoasă mai ales când a ramas singur. Era o femeie simpla în complexitatea ei, mă distra cum se adresa celor doi bărbaţi, care au fost cei mai buni din viaţa ei ,,Domnule Stănescu,, lui  unchiul  Bal, barba-su şi ,,naşu’,, lui unchiul Ionel, formulă care o folosea mereu, şi era deosebit de mândră că le purta numele, erau zeii ei iar noi restul nu contam.

Avea un băiat din prima căsătorie cam neisprăvit dar era al ei, mereu îl blama faţă de noi dar nu îndăznea faţă de unchiul Bal.

Unchiul Ionel era un om extrem de calculat, cum de altfel am fost tot neamul în ciuda unor aparenţe. Din pensia lui amărâtă a reuşit să strângă bani de un apar-tament, şi câteva CEC-uri puse cu parola care îi plăcea atât de mult ,,Ionel de la Grădina,, !

Când a văzut vântul schimbărilor, în 90 m-a chemat la el şi mi-a spus să fac ce doresc cu banii, numai să nu îi ţin, trecuse prin prea multe stabilizări în cei a-proape 90 de ani era, de o luciditate şi înţelepciune ce rar am întâlnit-o la un om. Asculta la radio, şi nu avea nevoie de mai mult, politica între 1990-93 când moare, a ghicit-o pâna la ultima mişcare şi îi plăcea să aştepte, pândind ca orice jucător mişcarea urmatoare, previzibilă.

Mie îmi provoacă silă tot zbuciumul politicienilor!

Bani nu i-am investit în ceva cum i-ar fi plăcut şi am achitat, apartamentul care oricum se plătea în rate. N-a apucat nici el, nici unchiul Titi, fratele mamei aceste  timpuri, s-ar fi simţit ca peştii în apă dacă erau în putere şi la putere.

Cu toate că a fost cel mai mare dintre fraţi a fost speranţa neamului la bătrâneţe. Când avea peste 80 de ani nu îi dădeai 60.

În 1988 îi scria văduva, cumnata Gertrude din Germania după soţul Marin cu câteva luni înainte de a muri,

,,Ferice de voi că esti un mare reazem şi sprijin fa-miliei, în viitor, probabil şi eu voi avea nevoie, copiii sunt cum sunt..au şi ei grijile şi necazurile lor, viaţa lor… Ştii că eu nu mă las condusă de nimeni, nu primesc sfaturi şi nu mă las dirijată, voi găsi undeva un azil, un locuşor dar cum o duc acum sper să apuc 80 de anişori. Momentan împlinesc 74 şi sunt încă damă bine..crede-mă …

Dupa ce a murit tanti Victoria,a stat câteva zile la ultimul frate în viaţă Decebal care vroia sa treaca mai uşor prin aceste clipe, dar tot în casa ta e cel mai  bine  aşa ca s-a intors, Decebal rămănând să-l viziteze când se putea, suferea de gută şi se deplasa greu.

Dar tanti Lenuţa care îi venera, venea în vizită destul de des dimineaţa, era o fe-meie aplicativa şi îi aducea mereu câte o prăjitură. La plecare nu uita să-l uşure ze de diverse alimente deşi, nu avea nevoie, era recompensa pentru serviciile aduse.

Un kil de zahar, ulei sau altceva considerau amândoi că este suficent.

Rămas văduv prin apropiere trăia o bătrână unguroaică, solidă care n-avea ne-voie de nimic, soţ nu mai avea, copii la fel şi era mereu în preajma lui de fapt, ea la vegheat până în ultima clipă.

Află fiule, că popilor nu are rost să te spovedesti. Unchiul de la care am aflat atîtea despre neamul meu, înainte de a muri, mi-a cerut să-i aduc un preot. I

l-am adus pe cel care ne păstorea în cartier, care l-a ascultat neatent şi l-a întrerupt, a spus, te iert sau Dumnezeu te va ierta şi a încheiat spovedania.

A fost lucid până în ultimele clipe, dar nu se mai putea controla fizic … mi-a mărturisit, că era dezamăgit de popi cu toate că i-a respectat, în definitiv sunt nişte funcţionari de-ai Domnului care lucrează fără chitaţier şi fără TVA.

-Noroc că am avut curajul să îţi spun ţie câte ceva, nu tot că orice om are secre-tele lui, cu care intră în mormânt!

Cam astea au fost ultimele cuvinte care pe le-am auzit de la el, am plecat la serviciu şi am fost anunţat telefonic că s-a sfârsit.

Când am ajuns acasă era târziu, noaptea.

O linişte încărcată de-un septembrie fără rost şi foarte călduros, doar nişte voci de femei abia se auzeau în surdină. Erau tanti Lenuţa cu două vecine,

-Naşule…de ce ne-ai lăsat!?

Îi simţeam lacrimile,

-Ce-am avut…şi am pierdut!?

Bocea unguroaica,

-Ce-am văzut …şi n-am stiut?!

Suspina necăjită a treia.

Am intrat în cameră, toate erau lângă el  îmbrăcat  în costum cu mâinile pe piept, tanti Lenuţa stătea întinsă la picioare, iar celelalte femei vegheau de-o parte şi de alta a lui,cocoţate în pat.

Sau ridicat speriate iar tanti Lenuţa mi-a dat  raportul, repede

-L-am spălat pe naşul ….l-am băgat în cadă !

Cum, mă mir şi acum, unchiul Ionel era bine făcut şi înalt. I-am  respectat întotdeauna pe cei mai în vârstă din  neamul meu şi de-atunci, cu  atât mai  mult.

Nu-mi plac bocitoarele dar ele erau sincere.

La înmormântarea lui discutam cu domnul Seculin Mircea, fost contabil şef atunci pensionar, care îi era vecin şi după ce au fost demolaţi şi mutaţi la bloc.

-Voi nu ştiţi nimic, ce pocherist şi cartofor a fost Ionel, În lumea noastra a conta-bililor era bine cunoscut, el îi golea pe toţi de bani, nu trebuia decât să îi aibă şi să-i joace…imediat îi aranja!

Eu, am rămas uimit dar i-am dat dreptate mai târziu, printre lucrurile rămase în urma lui, am găsit o mulţime de ceasuri Atlantic, două de buzunar Omega şi  unul Longgines, un inel bărbătesc dar mic pentru mâna lui şi, mi-am  dat seama  de  unde provin.

Aşa era obiceiul printre jucători să, îşi joace ceasurile, lucrurile de valoare, ce aveau mai pretios, chiar şi nevasta când rămâneau fără nici un ban. Asta era  ultima speranţă că îsi poate reveni. Eu nu am văzut pe nimeni, niciodată să îşi revină la acest joc.

Unii îşi recuperau a doua zi lucrurile, dar mulţi le lăsau la noul proprietar. Această manie nu mi-a destăinuit-o, vroia să mă ferească, însă mie mi-a trecut repede patima pokerullui, am vazut alţii mult mai buni şi am capotat repede în faţa sexului slab, care a fost mai puternic decât mine. Am preferat distracţia, fiindcă datoriile ştiam că ,,nu se plătesc niciodată la poker,, de aceea mă feream de acest joc.

Jocurile de noroc te fac năuc şi dependent, ajungi să trăieşti într-o lume imagi-nară, banii nu mai au nici o valoare decât nişte hârtii pe care le cauţi şi trebuie să le ai! Toată viaţa ţi se rezumă la deschidere, pot, miză… Nu îţi mai dai seama cât costă o pâine, un cartof …doar trebuie să plusezi fiind sigur că vei câstiga, iar când ai pierdut, te împrumuţi şi eşti sigur că îi vei da înapoi, şi tot aşa până la nesfârşit…

Când s-a sfârşit unchiul Bal ultimul dintre frati, tanti Lenuţa devenise aeriană, e drept şi wiskiul adus de cumnată-miu, era tare gustos. Am plecat cu sentimen-tul sigur că a încăput pe mâna lui fii-su, dar nu ne interesa, asta a fost dorinţa un-chiului şi am respectat-o . Casa îi apartinea dar îmi pare rău acum că o mulţime de acte au rămas, şi mai mult ca sigur au sfârşit la gunoi.

Pe vremea aceea nu mă interesau strămoşii.

Ultima supraviţuitoare din oamenii ce mi-au încântat copilăria, a fost tanti Nuţi de la Scorei, mama Nuţă cum îi spuneau nepoţii. A apărut din tenebrosul Ardeal cu multe superstiţii şi poveşti reale, în care credea şi credeam.

Scoreiu, sat fabulos pentru mine, era şi este în Ţara Făgăraşului prin defileul Oltului unde, apa curge iute, aparent nu pare fiindcă Oltul este lat, însă sunt vâltori pe unde nu te astepţi, şi de aceea rar sunt cei ce se încumetă să-l treacă în înot.

Exista un pod de frânghii pe care îl treceam cu teamă, încet să nu facă balans.

Oamenii sunt la fel, aparent linistiţi dar, iuţi la treabă, la muncile câmpului şi pro-babil la mânie.

Era un sat obişnuit din Ardeal unde crumpenele se fac, dar cu multa trudă, ca de fapt toate roadele câmpului, se mai pune grâu să-şi facă tot omul o pită în ca-să, ovăz pentru caii care erau la mare preţ, şi cucuruz sau păpusoi pentru hrana animalelor dar şi pentru mămăligă, ce se face vârtoasă, de se taie cu ata.

Mămăliga se face de cu seara, să fie şi dimineaţa la masă rece, cu laptele cald ce-l scoteai de la mulsul dinaintea plecării bivoliţelor la păsunat, să nu mai pierzi timpul când, ai atâtea treburi de făcut, dar să nu care cumva să uităm fânul cu toate miresmele pământului, hrana preferată a cailor şi bivoliţelor.

Cind ne-am mărit, şi megeam cu toţii la fân, mâncam pită cu slană şi ceapă roşie. Slana era groasă cât palma unui om mare şi se topea în gură, la fel ca untul. Seara, pe lânga strachina obligaorie de lapte cu mămăligă, mâncam şi diferite mâncăruri gătite din carnea şi cârnaţii afumaţi şi păstraţi în multe  ghiu-muri cu untură. Vara se muncea zdravăn şi nu era o clipă de răgaz, că ploua şi se însenina, mintenaşi…aici toate femeile erau mume sau lelici.

Singurul râu ce traversează satul, este Valea care se umflă deseori şi vine mare distrugând podul, împărţind satul pe din două, răvăşind bulboaca, locul de joacă preferat al copiilor.

Tanti Nuţi era frumoasă şi reamintesc că a fost măritată înainte de război cu un prieten de familie, câţiva ani pâna acesta a murit brusc şi toti au vrut ca ea să-şi refacă viaţa, fiindcă era o femeie linistită şi bună. Tata avea mulţi prieteni printre care unul bulgar, marinar Manole. Ştiu că s-au căsătorit şi de data asta unchiul Decebal le-a fost naş.

Unchiul Nole, de la Manole a fost timonier şi erou de război, el şi-a făcut datoria în timp ce ceilalţi fugeau care încotro ducând vaporul unde trebuia. Am desco-perit scris în Magazinul istoric despre el, dar lor nu le plăcea să îşi aducă aminte şi au trecut cu vederea aceste amanunte, nesemnificative.

Tanti Nuţi, când era tânară cu fetele de vârsta ei, făcea tot felul de obiceiuri….

singură în camera ei şi-a aranjat oglinzile, s-a dezbrăcat de toate straiţele de pe ea, să îşi cunoască ursita. A văzut un dric tras de patru cai, a scos un ţipăt şi a lesinat. Altădată întrun pahar cu apă neîncepută de la fântână a pus un inel şi cenuşă… s- a format silueta unui băieţel, cu pantalonii scurţi şi cămaşa albă, stătea drept ca la fotograf. Acela a fost Nelu nepotul ei, de care a avut grijă când era copil de şcoală, cum să nu crezi în aceste semne?!

Când cădea seara, treburile încetau, animalele rumegau în staul, iar noi aştep-tam, nerăbdători să ne repovestească mereu aceleaşi lucruri care îmi păreau noi  de fiecare dată. Stăteam întinsi liniştiti pe laviţe, să ne desfăşoare în faţa ochilor misterele ţinutului cu piscuri semeţe care se pierdeau în nemărginirile albastre, codrii străvechi şi întunecaţi, fără de  sfârşit, având muşchii verzi pe copaci să ne arate potecile spre munte, cu animale fioroase şi isteţe ce se strecurau fără să le simţi, cu pâraie fără număr şi adormeam înfioraţi, în timp ce bădicul pleca în nopţile cu lună, la pădure.

A doua zi dimineaţa, uimiti, vedeam cum soarele a răsărit voios, zgomotele satului reveneau la viaţă, şi mulţumeam bunului Dumnezeu de frumuseţea naturii şi de apa rece din fântână.

Acum ne ghicea în cafea dar cu un talent ce depăşea puterea mea de înţe-legere. Tot era de bine şi se adeverea peste un număr de zile, săptămâni, luni  sau  ani, cum vedea punctele în ceaşcă, dumnezeu ştie că eu nu observam ni-mic, distingea animale, feţe, siluete, umbre, forme şi toate le observa în zaţul negru sau pe lângă el, în alb, iar când nu îi plăcea ceva se oprea şi spunea

,,Dă doamne bine,, .

În orice caz, a avut puterea de şi-a prevestit moartea la Ani în ceaşcă, i-a spus că îi moare cineva drag, şi să o liniştească i-a zis, că nu este rudă cu ea.

S-a întrebat Ani 3 zile cine o fi, şi am găsit-o într-o seară dormind în pace cu toa-te luminile aprinse, am forţat puţin uşa şi am pătruns în casă, dar nu mi-a fost teamă de ea, parcă se odihnea, avea pe chip toată bunătatea ce poate exista pe lumea asta.

Tata, a fost un om de o corectidudine dusă până la exces dar asta nu însem-na că nu ne iubea, a vrut să fiu ca el, niciodată nu am reuşit, când hotăra ceva aşa rămânea cu riscul de a se îndepărta de restul neamului.

Am priceput astăzi de ce tata şi unchiul Titi, nu au intrat în partid deşi era destul de uşor s-o facă prin acele timpuri, a fost mulţumirea lor, către Dumnezeu drăguţul, că mi-a dat viaţă într-un moment critc în care eu o refuzam.

De ce m-am răzgândit?

Tot el ştie!

Acestă generatie uitată s-a dus, asta este soarta oamenilor deşi, la un mo-ment dat îşi spune fiecare ,,sunt nemuritor şi fac lucruri ce vor dăinuii veşnic,,.

Eu, ca orice muritor, am crezut că lumea începe cu mine şi o sfârsesc, când fac o comotie cerebrala pe partea stângă. Atunci îmi dau seama că până la mine au trăit şi murit, mulţi, foarte mulţi moşi şi strămoşi, iar eu sunt chintesenta lor şi trebuie să-mi învăţ urmaşii, să nu repete greşelile mele!

Dar se poate?

Nu este totul, rotund ca o picătura?!

– Sfârşit -

AUREL STANESCU