ECOUL * revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală

Baraca noastră era poziţionată pe malul Canalului, aveam astfel perspectiva întregii lucrări, la distanţă se zăreau câmpul verde cultivat cu porumb, drumul şi o fermă care părea pustie.

Kenan din Basarabi, stagiar în biroul nostru tocmai primise cadou de la fratele lui, navigatorul o motoretă, o minunăţie. Bijuteria avea 99 cmc, dar a declarat la Poliţie numai 49 cmc… a scăpat astfel de taxe, impozite, dar cel mai important lucru, nu mai avea nevoie de număr de înmatriculare şi carnet categoria A pentru condus pe drumurile publice şi prin hârtoape.

Consuma foarte puţin şi am declarat-o…. maşina noastră de teren!

Era o plăcere de condus şi nu puteam să-i mai luăm plăcerea lui Kenan care toată ziua ne îndemna,

- După amiază mergem la km. 45, mâine dimineaţă la km. 48, după amiază la km. 52, poimâine la Cumpăna, răspoimâine la Agigea!

Şi astfel ne făcea planificarea vrând ne vrând pe o săptămână, două înainte.

Alergam cu viteză pe motocicletă şi uitam de toate; aveam senzaţia de libertate supremă, simţeam vântul cum ne învălmăşeşte părul iar aerul nu opunea nici o rezistenţă şi parcă ne îndemna… mai repede, mai repede! Când intram în groapă, pe serpentine stârneam în urma noastră un vârtej de praf care se depunea alene pe pământ! Ne recunoşteau toţi mecanicii după dâră de pulbere.

Mergeam aşa la toate utilajele şi vorbeam cu oamenii dacă era cazul, căscam ochii la defecţiunea care i-a imobilizat si luam decizii înţelepte,

- Te duci la atelierul de reparaţii! sau chemam trailerul ori echipele de intervenţii prin staţii.

Eram neobosiţi şi ne bucuram, că abia ne aştepta motoreta să se avânte mai departe! Cunoşteam situaţia mai bine decât  şantierele, care nu puteau să mai facă mişto de noi la comandamentul cu generalul Ion Vasile.

La comandament mergea directorul sau inginerul şef şi obligatoriu Şeful mecanizării sau eu… ca cel mai bătrân din birou după şeful.

Într-o zi la prânz îi spun lui Kenan,

- În pauză mergem peste drum! în paranteză canal sau groapă. Am văzut nişte nuci în  depărtare, vreau să fac dulceaţă! Ştiu  că este grozavă şi am auzit că nu se prepară greu!

- Este nemaipomenită, căluţul abia aşteaptă… la drum! Mi-a răspuns Kenan.

Şi astfel am plecat în zarea zărilor. Lui Kenan, neînsurat nu îi ardea de nuci,

- Eu mă culc! îşi face semnul drept credincioşilor şi se băgă  în iarbă.

Eu mă urc în nuc care era plin. Nu a trebuit să mă sui prea sus. În timp ce punga mea  se umplea văzând cu ochii, zăresc două fete ieşind din iarbă, apropiindu-se de nuc atât de repede că nu am putut spune nimic,

- Ce faci acolo? mă întrebă una dintre ele,

- Adun nuci, diseară trebuie să mă dau mare la soţie vreau să fac dulceaţă!

- Nu ştii că e păcat să te urci în nuc? Este un pom sfânt, uite pe la poale câte nuci sunt şi nu trebuie să te urci după ele. Coboară imediat!

Fără să mai spună nimic fetele au pus mâna şi au început să strângă nuci iar eu până m-am dat jos a trebuit doar să ţin punga şi… gata s-a umplut.

Aveam culese nuci prea multe şi am strigat,

- Kenane… n-ai o pungă? Ele râdeau de punga mea şi de Kenan care se ivise buimăcit din iarbă,

- Nu-ţi ajunge nici pentru jumătate de borcănel! şi mi-au dat ele o pungă frumoasă, încăpătoare; ne-am aşezat în iarbă şi am sporovăit toţi patru.

Erau agronoame, economiste nu contează, nu contează dacă erau măritate…

*agronoame-absolvente al facultăţii de agronomie

Ne-am adus aminte de studenţie, de tinereţe şi ne venea să plângem şi ne venea să râdem iar când a venit ora unu fără un pic fetele ne-au spus,

- Noi vom fi şi mâine si poimâine întotdeauna aici la nuci, fiindcă  ne-a plăcut să stăm de vorbă cu voi!

Eram tineri, erau drăguţe dar ne aşteptau muncitorii, ţăranii şi… generalul.

Fir-ar el să fie de canal, de agronomie şi economie!

Peste încă o zi s-a spart canalul, ar fi trebuit să mergem la nuci pe jos, pe la cote diferite, să ne ţinem de frânghii, să urcăm şi să coborâm taluzuri ne-ar fi trebuit două ore la dus şi patru la întors… şi nu am mai fost la nuci!

Erau într-adevăr drăguţe  şi râdeau mult şi acum sunt încredinţat că au fost două  sfinte miercuri, joi… şi vineri.

Nu te gândi la prostioare… doar am râs n-am avut timp şi de altele.

Din ziua aceea nu mi-a mai plăcut ce făceam – bine că s-a schimbat şeful şi a venit Stănică zis Urzică căruia îi plăcea la comandamente iar eu cu Kenan dădeam rasol la situaţii şi fugeam pe la cinematografe. Ce bune filme am văzut în timpul orelor de program!

Nu mă întrebaţi curioşi cum se numeau, doar că din când în când mă trezeam şi ţipam tare,

- 15.10.167 (indicativul unui buldozer) si Kenan îmi răspundea instinctiv,

- Preeezent!

Şi… râdeaaaam… eram tineri doamne sau doamnă.

Trădarea

Lucram la Năvodari iar sediul îl aveam lângă tunuri, la cel mult zece minute de mers pe jos, faţă de mare. Ca de obicei a fost o zi grea şi infernală, plină de intervenţii şi probleme eram obosit şi abia se făcuse ora 5 pm deci mai aveam o ora şi jumătate până plecau autobuzele.

Fiecare mecanic stătea la maşina lui nu mai era nimeni nemulţumit că utilajele stau degeaba sau sunt defecte.

Cei de la şantier nu mai aveau ce să ne mai reproşeze!

Deodată îl zăresc pe Ion Niculae şi ce-mi trece prin gând; numai o baie în mare mă poate relaxa, mă poate înviora şi-i şoptesc,

– Vii la mare?  Ion nu poate să refuze e constănţean!

Nu aveam slipuri, prosoape dar de obicei pe acolo nu era nimeni doar şoseaua Constanţa – Năvodari, un câmp pregătit cu instalaţii franţuzeşti sau evreieşti băgate în pământ vegetal pentru irigat vreo zece metrii de plajă şi… marea, iubita mea şi a altuia care bucuroasă că ne reîntâlnim nu ţine cont şi ne îmbrăţişează cu toate că suntem goi cum ne-a făcut mămica.

Fugim în larg, ne simţim bine, chiuim, ne stropim cu apa ei de diverse culori după care obosiţi înotăm spre apă mai mica şi începem să păşim.

Deodată vedem două fete de la şantier se plimbau agale să le treacă furia lucrului de peste zi. Amândouă  observă mirate hainele aruncate pe nisip şi privesc uluite cum capetele noastre plutesc deasupra mării şi se apropie încet de ţărm.

Liniştea pusese stăpânire peste tot nu erau valuri, zgomotele de pe şosea se pierdeau în imensitatea spaţiului iar lumina amurgului se cernea estompată  după un nor şi aveam impresia că acel colţ de lume numai pentru noi fusese creat.

Parcă  eram  la  începuturile pământului şi timpul se oprise  în loc iar apa deja ne ajunsese până la piept; soarele se ascunse într-un nor şi nu ne mai încălzea dar ne-au recunoscut.
Încep să glumească, noi să lăudăm marea ele să îşi arate invidia că nu sânt în locul nostru; apa se micşora continuu ne ajunse până la mijloc şi ele aveau chef de vorbe. Ion mai tânăr a rămas în urma mea ruşinat şi atunci eu spun dârdâind,
- Sunt brusc supărat pe voi plecaţi de aici! Nu vreau să vă mai văd cinci minute după aceia… discutăm câte în lună şi în stele!

Dar ele aveau chef de ceartă şi vorbe,
- Ia te uită nu e plaja ta doar marea!

Eu sunt hotărât deja îmi este frig şi mai fac doi paşi. Deodată marea mă descoperă şi îmi dezvăluie echipamentul.

Fetele fug scuipând în sânii lor frumoşi, râzând!

A doua zi îmi spun,
- Nu ne-a trecut prin minte să vă luăm hainele eraţi la voia noastră!

Ai dreptate  Ano de la şantier; păcat şi acum v-am fi aşteptat goi în mare, să ne lăsaţi veşminte, mare păcat… mai bine le furaţi!
A fost pentru singura dată când marea m-a trădat!

Iar păcatul ar fi fost mai mic noi şi astăzi am fi înotat în mare iar Nicu nu s-ar fi întâlnit cu moartea într-un accident stupid de circulaţie.

La o margine de lume

Aveam obiceiul urât şi între orele 12-13 în pauza de masă fugeam cu Radu, şoferul meu de pe autobasculantă să admirăm plaja dintre ecluză  şi tabăra Năvodari.

Maşina o ascundeam lângă dig printre bălăriile care crescuseră cât ea de înalte nu cumva să o zărească cei de la secţie deşi niciodată nu a avut nimeni curajul să-mi spună cineva… de ce chiulesc. De obicei era lume puţină şi din peisaj nu lipseau siluetele pescarilor înarmaţi cu mulinete şi prăjini care de care mai sofisticate aruncând râmele de mare după chefali, de pe uscat.

Radu era un bucovinean frumos mult mai tânăr decât mine care mă credeam tânăr… aveam pregătite slipuri fiindcă pe acolo zăboveau adesea amatoarele de soare, linişte şi baie aşa că eram pregătiţi pentru orice fel de întâlniri.

Vara, ca de obicei era încinsă, nopţile scurte încât nu făceam diferenţa  între temperaturile de zi şi seară doar briza mai adia la intervale regulate şi mult aşteptate de toţi; ajunsesem să credem că zăpuşeala nu se va termina niciodată.

Am îmbrăcat slipul în maşină şi am păşit pe plaja visurilor însorită  dar pustie spre mirarea mea… de obicei venea lumea dar acum nu era nici ţipenie de om şi mă gândeam..

- Cu atât mai bine!

Când am văzut nisipul galben, măcinat fin şi fără scoici nerăbdarea puse stăpânire pe mine. Am vrut să alerg spre apă dar am înlemnit zărind mulţi copii cu cele mai inimaginabile defecte care se târau efectiv, de la mare spre tabăra aflată la marginea plajei întinse şi am crezut că visez urât.

Făceau parte din lumea celor cu dizabilităţi din naştere, abandonaţi de familii care nu mai aveau ce face cu ei… purtau în permanenţă diformităţi, malformaţii groaznice şi nu îmi închipuiam că poate exista o astfel de lume inimaginabilă dar care se afla în faţa mea !

În general li se vedeau oasele, erau foarte slabi, unii nu aveau picioare, nu aveau mâini sau membrele erau deformate, aveau chipuri groaznice, copilaşi hidrocefali, bose şi fose pe unde nu bănuiai.. însă aveau ochii în care se oglindea lumea noastră spre deosebire de a lor… şi am întors privirea!

Nu puteam şi nu aveam curajul să îi privesc, eram năucit sub neprevăzutul şocului acestei întâlniri.

În acele clipe am uitat de soţia pe care o iubeam, de fetiţa încântătoare care mă aştepta, de casă, de tot trecutul, prezentul şi viitorul şi parcă un văl s-a pus peste mintea mea.

Am observat ca prin vis cum pluteau spre noi doua tinere superbe în costume de baie formate din doua piese, cu corpul minunat care ne-au întrebat,

- De unde sunteţi? Noi de la munte şi ne-am îndrăgostit de această zonă! Erau  foarte volubile şi fermecătoare… s-au aşezat pe nisipul fierbinte şi ne-au poftit lângă ele să ne bucurăm de frumuseţea mării nesfârşite care le plăcea enorm.

Noi doi aveam ochii gri-albaştrii şi le priveam încântaţi, ele aveau ochii liliacului în floare şi nu ne mai săturam de indigouri.. ca şi de infinita Mare Neagră  care în acele zile era nesfârşit de albastră. Mi-am dat seama că trebuiau să fie cadrele medicale din tabără şi ne-au confirmat că pe la ora două cu îngrijitoarele şi supraveghetoarele urmau să servească masa copiilor.

Mie îmi era deja rău când mă gândeam la acele făpturi, paloarea feţei nu mi-o ascundea nici bronzul soarelui.  Acum erau îngrijorate de starea mea au vrut să îmi ia tensiunea, pulsul, temperatura, bătăile inimii…

- Fiţi liniştite că-mi revin! Nu ştiu ce m-a apucat. Am spus cu glas înăbuşit însă  ele nu s-au lăsat până n-au pus un aparat şi m-au controlat.

Şi-au dat seama ce se întâmpla cu mine însă doreau să îmi revin mai repede, să glumim, să ne privim în ochii azurii, să  uite şi ele de suferinţele-chinuri ce le aveau veşnic în faţă.

Era a patra zi de când sosieră la mare dar nu sperau să se apropie cineva de tabără şi acum se bucurau de prezenţa noastră neaşteptată. Probabil ar fi fost mulţumite cu oricine din lumea noastră, obişnuită şi cum doar noi eram pe acolo… mi-am revenit, aşezat cu spatele la copiii care se târâiau pe nisip fericiţi că au văzut şi auzit valurile mării. În timp doream să uit şi am uitat că la doi paşi de noi exista calvarul de ne imaginat al copiilor-oameni.

Nu mi-am dat seama de ce una dintre fete îmi plăcea mai mult, poate mi s-a părut mai miloasă, poate mai atentă cu mine însă erau amândouă blânde şi în orice caz, mă atrăgeau cu ochii lor care păreau să nu se mai dezlipească de ai mei… aşa încât le-am încântat cu glumele ce mi-au trecut prin cap şi simţeam întruna cum mă pierd în privirea lor.

Îmi spuneam singur, uimit şi mai ales fermecat de existenţa celorlalţi.

- Nu poate fi adevărat, atât de uşor şi repede să ne apropiem!

Eu am uitat de fierătanii şi tinerele de pacienţi, părea că timpul o luase razna şi se blocase…  puteam să acuzăm orice, marea necuprinsă, plaja pustie, vara încinsă dar mai ales marginea aceea de lume.

*fierătanii -aici cu înţeles de utilaje, maşini, macarale etc

Deodată, prins de nerăbdare am spus,

- Ne-am încălzit suficient. Hai  să mergem în apă să ne răcorim! Mi-au răspuns cu chiote de bucurie .

De la început ne-am împărţit perechi, fără să vorbim ca şi cum ar fi fost de la sine înţeles. I-am întins mâna s-o ajut să se ridice; ceilalţi obligaţi ne-au imitat parcă imaginea noastră  se reflecta într-o oglindă uriaşă cu marea ca fundal. N-am simţit nevoia să ne mai despărţim conştienţi de clipele acelea inegalabile. Am alergat voioşi, ţinându-ne strâns de mâini pe plaja întinsă şi pustie, scăldaţi în soarele dogorâtor al după amiezii până   ne-am avântat în imensitatea mării.

Când am intrat în apă cu viteză, rezistenţa ei ne-a despărţit pentru o clipă  şi ne-am jucat… nu aveam nevoie de minge, aveam multe surprize care nouă localnicilor nu ni se par deosebite; am învăţat-o întâi să  împroaşte apa chiar  am necăjit-o puţin că nu putea să arunce cu apa sărat-amară aşa cum ar fi dorit. I-am arătat cum să o lovească, să nu se teamă… este doar apă, însă ea orbită de stropi mă aştepta încercând totuşi să mă ţină departe până distanţele dintre noi, au ajuns la un micron.

Ceilalţi priveau încântaţi joaca noastră şi încercau să ne imite.. le-a plăcut mult hârjoneala, exista în aceste mişcări un erotism camuflat ca dansul preludiu al păsărilor pentru ce va urma.

Am intrat cu capul sub apă ţinându-mi respiraţia şi am apucat-o de mâini; am ajutat-o să urce cu picioarele pe umerii mei; la început fata se suia cu îngrijorare, pulpele ei mă mângâiau continuu şi-mi strângeau apăsat grumazul… atingerile noastre ne intrau în creier, mâinile au început să se caute cu-nfrigurare prin apă; marea era agitată şi ne dezechilibram totuşi când simţeam că este în siguranţă o îndemnam să se ridice pe umerii mei. A sărit de multe ori până a început să mă usture umerii.

Atunci am dispărut înotând pe sub ape şi am fugit în larg.

Fetele s-au uitat înfricoşate după mine care ieşisem departe, la adâncime unde ele nu îndrăzneau să se avânte fiind singurul care ştiam să înot. Strigau înspăimântate să mă întorc, vocile lor cristaline străbăteau dimensiunile şi dăinuiau peste talazurile mării.

Impresionat de teama lor am revenit şi imediat cei trei sau animat, fata aceea frumoasă  era atât de radioasă când am apărut lângă ea de parcă  aş fi fost plecat o veşnicie. Am fost vrăjit de spaima ei şi le-am luat pe rând în braţe să le învăţ cum să facă pluta… după care am început să le arunc dar cu toate că erau speriate şi ţipau, căderea lor era amortizată de apă şi nu se loveau… le-a plăcut şi această hârjoană .

Radu a înţeles mişcarea, a prins curaj şi cum ele mai vroiau să ne jucăm la infinit

ne-am prins cu toţii în vâltoarea dansului.

Însă zbuciumul şi zgomotul mării ne-a îndepărtat de ceilalţi, să nu-i mai zărim, apa cu puterea ei magnifică ne-a despărţit până nu i-am mai auzit şi ne-am simţit deodată singuri, departe de orice. Deodată fata s-a prins de gâtul meu şi am căzut îmbrăţişaţi în valuri… aveam senzaţia că atingerile noastre sunt permanente, extraordinar şi înfiorător de plăcute parcă contactul pielii era al altui organism viu lipit de altul având propria sa identitate.

Am uitat de toate problemele ne rezolvate ce existau pe acest pământ…

…………………………………………….

După un timp am privit la perechea cealaltă cum se apropia de ţărm şi i-am urmat.

Ne-a plăcut mult zbenguiala în apă şi ea m-a invitat oricând, după amiază, pe înserat dar cât mai curând posibil… numai să nu uit că este singură şi plictisită de viaţa asta anosta. Eu nu aveam cum să mă gândesc la altceva decât la tânăra neasemuită de lângă mine care mă privea pierdută în uitări.

Amândoi eram mulţumiţi de bogăţia sentimentelor ce ne invadau, splendoarea plutea în jur; ieşeam din mare ţinându-ne de mâini cu apa şiroind pe trupuri şi ne  priveam înfioraţi, clar percepând momentele acela unice. Speram într-o repetabilitate veşnică sau cel puţin cât vor mai poposi pe aceste meleaguri şi cine ştie… poate vom reuşi să prelungim această stare la infinit!

Deosebeam clar cum iubirea ca o nălucă a izbucnit între noi şi percepând din zgomotele mării cum ne învăluie dragostea când… i-am zărit din nou şi m-am  dezmeticit într-o secundă.

Uitasem, şi iar m-am prefăcut că nu văd înfricoşat acele fiinţe care sperau ce? Minunăţiile acestei lumi le erau inaccesibile totuşi trăiau şi le intuiau; unii erau bucuroşi dar şi geloşi pe femeile care îi îngrijeau când vedeau că râd, sunt vesele şi fericite cu toate că durerea lor permanentă se transformase în a doua natură însă nu plângeau.

Acum aproape ajunseseră la sala de mese unii dintre ei mai sprinteni se căzneau să treacă pragul cantinei în timp ce alţii erau încă departe.

Fetele simţeam că-s grăbite şi preocupate cum să-i aşeze la mese, ne-au sărutat în viteză şi au dispărut totuşi ea mi-a reamintit şi rugat în acelaşi timp,

- Vă aşteptăm! a spus distingând clar cum mă căutau ochii ei albaştrii cu atâta speranţă că am rămas emoţionat. Deja între noi se stabilise o ierarhie… ea era conducătoarea grupului!

Cinci minute mai târziu când am ajuns la secţie era ora două dar ca de obicei nu am dat socoteală nimănui iar la terminarea programului mi-a spus Radu,

– Şefu’… ne aşteaptă fetele… sunt atât de frumoase!

Actele mele erau vraişte deja se apropia seara, eu ezitam… temperaturile o luaseră razna!

AUREL AVRAM STĂNESCU