ECOUL * revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală

CASA ŞI PROFESORUL

Scris la rugămintea lui Gheorghe Iova

Profesorul se născuse intr-o casă, crescuse intr-o casă de oameni simpli, dăduse roată casei când era doar un schelet, lipse şi văruise casa, părăsise casa, se întorcea des la casa lui. După moartea mamei, s-a dus la casa lui foarte rar. Tatăl lui s-a mutat in casa unei fiice la oraş, casa a rămas o vreme singură, s-a întristat şi a început să-şi arate coastele. A venit ziua înstrăinării casei, şi astfel profesorul a rămas fără casă. Locuia la oraş, la bloc, la apartament. Când mai trăia bunica lui a venit o dată in vizită şi a zis:

Ce casă frumoasă!

Profesorul era şi el încântat, în vremea aceea. Nu primea orice apartament. El a primit că era activist. Oricum era şi profesor, iar apartamentul prima lui locuinţă. Dar nu a fost casă.

– Are opt uşi, cum să fie, le-a răspuns scurt bunica profesorului la adunarea de pe şanţ a femeilor. Le-am numărat de mai multe ori,ştiam eu că mă întrebaţi şi nu ştiu cum să vă explic altfel.

Femeile au tăcut o clipă. Fiecare îşi închipuia cum o tăia capul. Una din ele a hotărât:

– Frumoasă casă. S-a stabilit atunci că profesorul stă la bloc dar are casă frumoasă.

Alta mai isteaţă

Mai rău e că profesorul nu o considera casă ,era mică şi nu tot ce e mic e şi frumos.

Şi aşa a apărut in mintea profesorului ideea de a avea o casă.

La câţiva ani a primit o altă locuinţă, cu trei camere, la etajul I,.ca să fie casă profesorul a plantat lângă bloc o salcie care în 35 de ani a crescut aşa de mare încât abia o mai putea cuprinde cu privirea. A pus un camion de pământ pe copertina de la intrare, apus flori ,trandafiri, a crescut şi un frasin, o tufă de cuişoare ca aceea de lângă casa copilăriei ,dar casă tot n-a avut. Ideea de casă îl apuca uneori zilnic. Uneori o mai discuta şi cu soţia şi cu prietenii.

A găsit un loc lângă liceul la care lucra, a vrut să-l cumpere şi să-şi facă o casă. N-a fost nimeni de acord cu el. „Dacă intră locul în zonă demolabilă,ce te faci?. Îţi dărâmă casa.“ S-a pus de acord cu ideea de zonă demolabilă şi nu şi-a făcut casă. Acum, pe locul acela şi-a construit cineva o casă la care se uită cu admiraţie dar şi cu regret. „Aici putea să fie casa mea“

Prin anii 80 a aflat că nişte bătrâni fac schimb de casă cu apartament. S-a dus, a văzut ,era o casă din 1938, de o vârstă cu el. „Ce coincidentă, e leat cu mine, a zis profesorul, dar familia nu a acceptat ideea.“ „Dacă intră in zonă demolabilă? cine ştie ce apartament primim în loc“. Aşa a zis profesorul şi a rămas doar cu ideea lipsei de casă. Până la pensionare casa ca idee îl bântuia rar. Visa cum face casă, cum cumpără casă, visa schimburi de locuinţă, se visa acasă la el până când ideea de casă s-a acutizat şi a devenit carte: Casa din vis.

Nici această treabă cu scrierea casei nu l-a liniştit. Profesorul este un om perseverent. N-ar renunţa la ideile lui…

Ideea de casă a devenit obsesie. Şi-a făcut casă fiul lui, a dormit o noapte acolo, a fost foarte fericit că „Măcar fiul să aibă o casă pe pământ“.

Şi astfel ideea de casă s-a asociat cu ideea de pământ. Alături de această sintagmă in capul profesorului a apărut altă idee „casă in pământ.“

În cartier s-a construit o nouă biserică, primăria a dat un loc la marginea cartierului pentru un nou cimitir. Profesorul s-a înscris printre primii, a cumpărat două locuri, a făcut gărduţ imprejmuitor, a dat comandă pentru o cruce de aer, a ridicat-o pe un postament şi măcar o dată pe an e fericit că ştie unde va fi îngropat, în casa lui din pământ.

Ideea de casă nu-i dă pace . Fiica profesorului i-a scris o scrisoare. Profesorul se plângea că temură de frig în bloc din cauza unei conducte sparte. Locatarii n-au fost de acord cu reparaţia decât după dezbaterea problemei în şedinţa de bloc, care a fost anunţată pentru sâmbătă seara – „Să fie toţi locatarii acasă..“

– Decât să tremuraţi, mai bine căutaţi o casă şi mutaţi-vă. Vă ajut şi eu.“

Atât i-a trebuit profesorului. Visul sau de a avea o casă a prins din nou contur şi unde se ducea, cu cine se întâlnea întreba de casă. Casele de la Publicitate nu-l interesau, erau foarte pipărate ca preţ, plus că erau vândute prin agenţii care „te jupoaie“ spunea unii şi el nu avea motive să nu-i creadă…

Într-o zi a fost invitat la un fost elev pe strada Martirilor.

Aici a aflat că vecina vinde o casă. Pentru o clipă profesorul a amuţit. Nu ştia ce e cu el. Visează sau a auzit că se vinde casa vecinei, o bătrână de peste 80 de ani.

Vestea cu casa a primit-o sâmbătă. Duminică seara profesorul s-a culcat, dar n-a putut adormi de bucurie. Îşi făcea atâtea planuri încât ideea de casă se rostogolea prin creierii lui cu zgomotul pe care îl făceau păcăneţele de la căruţă. Şi-a pus muzica preferată Partita nr. 2 pentru vioară solo de J.S. Bach. Sunetele adânci ale viorii l-au liniştit doar câteva minute. Ideea de casă se rostogolea înăuntrul lui, începuse să o vadă , alergând sub forma unei case minuscule prin artere şi vene. Norocul lui că n-a adormit. I-ar fi ajuns casa la creier şi gata. Dar nu a adormit şi când a simţit că se apropie casa de inimă s-a ridicat ,s-a dus la cutia cu medicamente, a luat un calmant şi casa şi-a văzut de treaba ei. Luni dimineaţă a ajuns la casa din Martirilor la ora nouă fix, aşa cum se înţelesese cu bătrâna.

A văzut casa prin interior, a dat fuga să o aducă şi pe soţia lui să vadă „ce casă o să avem noi“.

Profesorul întinerea , se vedea pe chipul lui o bucurie dar şi o mirare.

– Doamne, visez sau e adevărat? Asta va fie casa noastră?

– A voastră îi răspunde o voce necunoscută.

Cu bătrâna s-au înţeles din câteva cuvinte. Apartamentul la schimb şi o diferenţă acceptabilă.

Profesorul a venit acasă, a sunat-o pe fiica lui care lucra in străinătate.

– Nu ştiu care din noi a mâncat ceva de am avut noi aşa noroc.

A doua zi a adus un prieten arhitect să aprecieze casa ,să nu se înşele.

Concluzia arhitectului a fost uluitoare pentru profesor.

– În această zonă, o asemenea casă cu atâta teren e cel mai mare chilipir. Numai terenul acoperă valoarea schimbului.

Încântat de concluzie profesorului îi venea să cânte, dar n-a făcut-o pentru că arhitectul a întrebat cine locuieşte la etaj.

– O familie de ţigani, dar tu o să ştii vorbi cu ţiganii, o să vă înţelegeţi…

Casa dinăuntru s-a oprit din nou la intrarea în auricul. Profesorul a simţit o înţepătură, s-a aşezat pe un scaun şi a rostit o rugăciune scurtă. Iartă-mă Doamne ,nu acum…

şi Dumnezeu l-a iertat. Nu era prima oară.

Bătrâna l-a sunat pe fiul ei, un inginer pensionar să vină la blocul în care locuia profesorul să vadă şi ei apartamentul.

Ar trebui să descriu chipul bătrânei, s-ar merita, dar cine are timp astăzi de portrete. Nici inginerul n-ar fi rău să beneficieze de un portret, dar fiind pensionat pe „caz de boală“ nu cred că ar interesa cititorul care are în familie sau in vecini ingineri pensionari.

Nici discuţia despre schimb nu cred că ar interesa pe cineva. Fiecare cititor are în familie sau în vecini persoane care au vândut, au cumpărat sau au făcut schimb. Dacă nu mă credeţi, mergeţi la un tribunal şi veţi afla că peste 70 la sută din cauze se referă la locuinţe, aş zice totuşi case.

Rar i-a fost dat profesorului să vadă cât de simplu este să părăseşti ideea de casă şi să aibă in faţă permanent doar casa din strada Martirilor.

S-a hotărât ca a doua zi să se verifice actele. Erau perfecte. Inginerul ieşit din indiviziune cu 30%, bătrâna avea şi un apartament mai mic la câţiva paşi de blocul profesorului.

Afacerea avea ritmul trepidant al ideii. Deja se încurca ideea de casă cu casa ,casa din vis cu casa reală. În ziua următoare profesorul cu cei doi proprietari, mamă şi fiu, cu soţia profesorului se aflau la notariat.

Aici a apărut prima piedică. Apartamentul profesorului era pe numele fiicei din străinătate, iar procura pe care o avea nu era valabilă, pentru că avea termenul depăşit şi nu se referea strict la schimbul aflat în derulare.

Profesorul a luat un model de procură, de fapt procura în termenii solicitaţi de lege şi de notar, l-a înregistrat pe o disketă şi l-a transmis fiicei, care se va duce a doua zi la consulat.

Bucuros de norocul ce-i căzuse în palmă, profesorul a deschis un cont pe numele bătrânei şi în aceeaşi zi s-a constituit un depozit cu diferenţa convenită.

Profesorul iar n-a dormit. S-a întors în pat până a încreţit cearşaful.

A pus un CD, Coriolan, altă piesă preferată şi a dormit.

Numai că ,trezit din somn profesorul şi-a amintit cum seara l-a oprit cu brutalitate vecinul de sus, l-a ameninţat, l-a jignit gata să-l ia la bătaie. A ajuns acasă târâş. Soţia s-a speriat. Cu patru ani în urmă făcuse un preinfarct.

– Şi acum ce facem cu banii? Erau împrumutaţi de la nişte prieteni.

– Îi cer înapoi şi gata.

A doua zi profesorul primea înapoi banii.

Dacă îl întrebi nici acum nu ştie; a visat sau chiar a avut casă o jumătate de zi.

Acum profesorul nu mai are probleme, scrie, trăieşte, visează case şi cuvinte: grădină, balcon, straturi, altoieşte în vis trandafiri, scoate furtunul şi udă, aranjează peluze, seamănă pir chinezesc, face schimb de plante şi altoaie, şi-a cumpărat chiar o cositoare să poată forma gazonul cum a văzut el cu mulţi ani în Norvegia.

Profesorul e fericit, mai ales în vis.

AUREL ANGHEL

________________

GEAMUL DIN SPATE

Eram in clasa a doua, aveam 7 ani. Creşteam încet fără nici un spor. De la asta mi se trăgeau multe neplăceri. Eram împins, buşit, pleznit, dat înapoi cu cele mai jignitoare cuvinte.-Pleacă măi piticule! Nu te vezi cât eşti? Ei nu bănuiau că eu chiar mă vedeam cum sunt şi că făceam asta de câteva ori pe zi. Îmi găsisem un neaşteptat prieten care mă vedea şi mă înţelegea cel mai bine. Era fereastra cea mică in două ochiuri din spatele casei. Era adevărat. Eram mic dar geamul acesta m-a ajutat să cresc centimetru cu centimetru. Mi-a arătat cum devin mai puternic cu fiecare zi şi mai ales că nu sunt de dat încolo. Aveam un păr negru şi creţ, se repara singur când greşea tunsoarea nea Gheoerge frizerul. Eram tare bucuros să văd că spre părul meu se uita o grămadă de lume, sora Rada, mama, bunica, unele colege de clasă. Doar se uitau, ele se trăgeau spre Mărculesu, spre Vasile al lui Cârjan, ei erau mari, nu le ajungeam cu capul nici până la umăr.

Când l-am descoperit pe acest prieten, privirea nu trecea de primul său ochi. Prin clasa a VI a am trecut cu jumătate de cap de stinghia despărţitoare dintre ochiuri şi mă distram grozav cu chipul meu tăiat in două.ca să mă văd întreg mă lăsam in jos şi-i zâmbeam ştrengăreşte.

-Ai răbdare că te fac eu mare,l-am auzit intr-o zi. M-am speriat, geamul a repetat vorbele astea până ce l-am auzit:

-Vezi că eşti mare? Nu ştiam ce să fac să dovedesc spusa prietenului meu.

-Nu mai am nimic de spus. De azi, uită-te mai sus.

M-am dat câţiva paşi înapoi şi m-am uitat in sus. Am văzut olanele de pe creasta casei. Am văzut apoi vârfurile salcâmilor din curtea lui Laciu. M-am dat într-o parte, hornul mă împiedica să văd cât mai bine. Am dat cu ochii de înaltul cerului. Era limpede şi albastru. Ziua era caldă şi senină. Aerul stătea agăţat de cer. Era linişte. La ora aceea toate vieţuitorele se pitiseră să scape de vipia amiezii …

Atunci s-a petrecut minunea cea mare…Se copseseră dudele. Aveam un dud mare in mijlocul bătăturii. Făcea dude negre şi mari, lungi cât degetul. Cele mai frumoase stăteau agăţate de crengile subţiri din vârf.

Cum să ajung până acolo?

-Hai, incearcă, ridică-te, eşti deja mare. Prietenul meu mă îndemna cu vocea cunoscută. M-am întors şi m-am privit în fereastră. Eram deja mare. Puteam să încerc. Mi-am lăsat braţele pe lângă corp şi am simţit cum mă desprind de pământ. Pierdusem orice senzaţie de greutate şi mergeam in sus in cel mai firesc mod cu putinţă. Am dat cu capul de crengile dudului,le-am dat laoparte. Eram în vârf, lângă dudele pe care nu le culesesem niciodată. Am cules câteva, le-am dus la gură, am încercat să le mănânc dar nu aveau nic-un gust. O răcoare plăcută m-a străbătut prin tot corpul dar nu mi-a fost frică.

-Mai sus, mai departe, am auzit in urma mea. Am înclinat corpul spre dreapta şi m-am îndreptat către cumpăna fântânii. De câte ori nu am dorit să urc până acolo! Am ajuns, am apucat lanţul, am mângâiat lemnul cumpenei am privit în fântână şi m-a apucat frica. Chipul meu, întunecat tremura pe suprafaţa apei…Am pornit mai departe spre oborul lui nea Stoica. Era acolo un măr bătrân,f ăcea mere acrişoare, se coceau de sf.Ilie. De câte ori nu m-am urcat in acest măr, de câte ori nu mă duceam după dublă s-o cer împrumut, să văd ce fac stăpânii mărului, să pot lua in voie merele acestea fără egal. Eram acum deasupra mărului, am cules mere din vârf,am incercat un măr,nicimărul nu avea gust ,şi frica se cuibărea tot mai tare în mine. Am luat-o spre casa lui nea Gheorghe, fratele vitreg al mamei. Am văzut zarzărul din grădina lui moş Lalea m-am oprit deasupra să iau câteva zarzăre,nici zarzărele nu aveau gust.Am aruncat merele şi zarzărele pe acoperişul casei,unde ţaţa Mariţa încă dormea. Am scos un strigăt cât am putut de tare, am virat spre uliţă, ţaţa Mariţa a ieşit din casă. Am mai dat o tură pe deasupra ei la inălţime mică. Era deja în drum

-Dracu, zboară dracu, ăla micu al Ioanei… şi de frică a leşinat şi a căzut in praf.

Ţaţa Gica lui Anton Barna a văzut-o s-a uitat in sus şi a început să ţipe. A ieşit şi tuşa Sira care a adus o găleată cu apă şi a început s-a stropească pe femeia leşinată.

Ioană, Ioană, ieşi afară, să-l vezi pe dracu, a venit anticristu pe pământ…

Mă uit spre casă şi o văd pe mama. A ieşit liniştită, calmă, cum o ştiam dintotdeauna.

-Ce s-a ntâmpalt Gico, de ce ţipaţi aşa, ce-aţi păţit?

-Mai bine te-ai uita în sus să vezi şi tu ce n-ai mai văzut. Uite-l pe Aurel al tău zboară peste casa Mariţii.

Mama s-a uitat spre casă. N-a văzut nimic. Eram deja jos cu ochii adânc înfipţi în ochii prietenului meu.

-Unde eşti mamă, Aurele, unde eşti?

-Aici sunt mamă. Nu m-am mişcat ca să mă găsească la loc fix.

-Doamne, a înnebunit lumea de la căldura asta. A intrat în casă. În câteva clipe am auzit zgomotul maşiini de cusut. Eram din nou cu picioarele pe pământ.