■ Antonia Iliescu

ORIGINAL ŞI CANDID

Este la noi în institut un domn excentric şi nostim, care te poate încânta cu o conversaţie erudită asupra ultimului disc pe care l-a găsit – „ce chilipir, dragă, – chiar pe Calea Victoriei. Auzi, să-i găsesc eu pe Mahler şi pe Dvorak, pe amândoi în acelaşi butic!”

Discută cu multă competenţă despre filmele anilor 87, având întotdeauna la îndemână un dicţionar cinefil, pentru eventuale contradicţii. Este un om fin, cult, rafinat, care însă te poate face idiot cu cea mai naturală candoare.

A venit pe planeta Terra acum aproape 60 de ani, cu treburi precise (codificate în limbajul universal lambda calcul) referitor la porumbeii voiajori. Fusese trimis de pe steaua beta-Columba ca să rezolve o veche enigmă. Inima sa de lumină albăstruie funcţionează cu ajutorul vibraţiei de înaltă frecvenţă a străvechiului porumbel eliberat de Noe din arca lui, după ce ploile deluviene au încetat. Porumbelul şi-a continuat atunci misiunea de călăuză a argonauţilor către marea Neagră în căutarea lânii de aur. Şi a rămas pesemne legat pentru totdeauna de ţărmul acestei mări, prin nenumaratele reâncarnari, înscrise în procesul lui de evoluţie pe scară energetică.

Ultima dintre ele l-a adus în pielea domnului Brăiloiu, un bărbat înalt, care ţine pe umeri, ca pe o cupă olimpică de culoare gri-de-porumbel, un cap lunguieţ cu ochi negri, ce te privesc cruciş din spatele ochelarilor cu rame argintii. Domnul Brăiloiu are nişte terminaţii corporale cu totul deosebite. Unghiile de la mâini – dar eu pot să jur că şi de la picioare – seamănă cu nişte bile de ping pong. In timpul conversaţiei face plin uz de mâinile lui – şi aşa destul de elocvente – şi ca să-ţi explice mai bine cum stau lucrurile, le agită demonstrativ în aer, descriind cercuri din ce în ce mai mari, dorind parcă să-şi lărgească auditoriul până în spaţii interplanetare.

Intr-o zi intră la noi în laborator şi ne zice:

- Fetelor, n-aveţi din întâmplare un perforator? Pe-al meu nu-l mai găsesc. Cred că l-am împrumutat cuiva, dar nu mai ţin minte cui…

Noi, amabile şi sensibile la farmecele domnului Brăiloiu, ne repezim să-l servim, oferindu-i perforatorul nostru (ginerică cum a fost el botezat). Şi e destul de robust acest ginerică. In clipa în care îl zăreşte, domnului Brăiloiu încep să-i sclipească ochii. Legănându-şi capul în chip candid a mustrare, ne-o trânteşte:

- Păi ăsta-i chiar perforatorul meu pe care nu-l mai găseam!

- Ei, cum puteţi spune aşa ceva? – sărim noi ofensate – pe ăsta ni l-a lăsat doamna Lili când a ieşit la pensie.

In sfârşit, pleacă de la noi fără să fi fost convins. A doua zi vine din nou. Intră balansându-şi corpul pe cele două picioare mari, care poartă pantofi tociţi sârguincios înăuntru:

- Fetelor, ia uitaţi ce-am găsit în laborator la mine!

Şi scoate din buzunar un perfoartor pipernicit, care nu era nici pe sfert din ginerică al nostru.

O altă ciudaţenie a domnului Brăiloiu este vestimentaţia pe care o poartă la laborator. Iarna poartă pantaloni groşi, care aduc mai curând a scoarţă de copac şi care n-ajung, oricât i-ar lungi el, să-i acopere gleznele noduroase.Vara se îmbracă mai excentric şi anume, haina lui obişnuită de laborator este pijamaua. Are două de schimb: una este albă cu dungi roz, cealaltă este albă cu dungi bleu. Poartă însă doar pantalonii de pijama şi pe deasupra are halat alb cu ecuson: „Dr. Brăiloiu C., Cercetător ştiinţific principal, Institutul X”….

Acum trei săptămâni a fost ziua lui de naştere. I-am facut cadou un stilou pe care l-am ambalat într-o cutie veche făcută ca nouă cu ajutorul unei hârtii de ambalaj cu păsărele. N-am ales întâmplător această hârtie. Domnul Brailoiu iubeşte la nebunie înaripatele de orice fel, dar mai ales porumbeii voiajori, pe care îi hrăneşte în fiecare dimineaţă de îndată ce ajunge în laborator. Zburătorele de pe hârtia de ambalaj erau nişte vrăbiuţe aşezate două câte două pe o crenguţă de arţar. Prietenul nostru a fost de-a dreptul fascinat de aspectul cutiei, aşa încât n-a putut să se decidă, ore în şir dacă să desfacă sau nu micul nod auriu al fundiţei care pecetluia estetic ambalajul. Clătina cutia aproape de ureche, încercând să ghicească ce minune se ascundea înăuntru. Vroia oare să-şi prelungească clipele de extaz în faţa misterului închis între pereţii cutiei de carton? Nu. Intr-un târziu ne mărturiseşte că nu vroia să strice funda „care trecea exact printre cele două păsărele, ca şi cum între ele ar fi pătruns o rază de soare”.

- Şi fetelor, cutia avea păsărele şi înăuntru. Ce mare plăcere mi-aţi făcut!

Aproape că uitase ce era în interior – un stilou. Farmecul darului el îl găsise în lucrul în sine lipsit de valoare materială, dar încărcat de sensuri: o cutie cu păsărele aşezate două câte două pe o rămurică de arţar.

Intâmplarea care a făcut din domnul Brăiloiu un celebru distrat, s-a petrecut în urmă cu 20 de ani. Un grup de cercetători ştiinţifici, compus din trei dame simandicoase plus un domn, domnul Brăiloiu, a fost trimis la universitatea din Paris, pentru a se specializa în sinteză organică fină. Cei patru au fixat rendez-vous-ul la Gara de Nord la orele 15 30, căci trenul pleca în jurul orei 16. Cele trei dame au aşteptat pline de răbdare până în preajma plecării şi văzând că tânărul lor coleg nu mai apare, s-au decis să urce singure în tren. La 16 05, exact în momentul în care şeful de tren îşi făcea ultima inspecţie, la orizont se zări domnul Brăiloiu alergând şi făcând semne disperate din mâini. Pe măsură ce se apropia se putea vedea că purta pe umăr o boccea de toată frumuseţea, făcută dintr-un cearşaf, unde îşi înghesuise la repezeală hainele.

Cele trei dame simandicoase s-au privit perplexe:

- Ce ne facem, dragă? Cum o să apărem în halul ăsta în ditamai Franţa? Când ne-or vedea cu bocceaua pe umăr, gazdele noastre ştiinţifice or să ne întoarcă spatele, de ruşine! Or să creadă că-i o confuzie şi or să ne spună cu siguranţă că ciobănitul se face prin munţi, nu la Paris la universitate. Ei, ce facem fetelor?

S-au mai privit încă o dată lung în ochi şi ca la un semn s-au repezit la bagaje şi au coborât valizele din plasă. Când domnul Brăiloiu a deschis uşa compartimentului, gâfâind şi cu bocceaua pe umăr, cele trei înşfăcară odiosul obiect, îl violară precipitat în mijlocul compartimentului, sub privirile uluite ale colegului lor. „Ce v-a apucat, surioarelor?” Şi prada a fost numaidecât împărţită: Dana a luat două perechi de pantaloni, Nina a luat cele patru cămăşi şi pijamaua, Anca a pus mâna pe lenjeria intimă. De îndată ce trenul a fost curăţat de boarfe, cum domnul Brăiloiu ieşise să se răcorească pe culoar, cele trei dame au început să şuşotească între ele:

- Ce ruşine, dragă, ăsta face ştiinţa românească de râs! Iţi imaginezi ce-ar fi fost pe peronul din Paris la apariţia oierului nostru? Ar fi semănat întru câtva cu căutătorii de aur care au pus piciorul pe pământul făgăduinţei şi care apoi s-au pricopsit.

Domnul. Brăiloiu s-a pricopsit şi el în felul lui. Nu că ar fi găsit lâna de aur – pantofii tociţi fac dovada – el a cucerit însă un alt pământ al făgăduinţei: a cucerit ştiinţa şi inimile noastre. A cucerit unicitatea…

ANTONIA ILIESCU

________________

CE SCURTĂ E STRADA COPILĂRIEI

Câte nu face omul în 15 ani de viată ! Dar când ai luat-o de la capăt, într-o altă parte a lumii, fără ajutorul « matern » al unei tări în ruină – tara ta cea de toate zilele, care ti-a fost dată la nastere în loc de tarc – când iei totul de la zero, mizând pe propriile tale forte si pe o sansă-loterie, cei 15 ani sunt cât o viată de om.

Iată-ne plecând în lume, goniti de niste creaturi ciudate care agită încă bâtele terorizând orasul, terifiati de cei care i-au chemat în ajutor si i-au folosit ca arme vii împotriva celor ce “gândesc”.

Abia ridicată de pe perna umplută cu cuie, cu o valiză într-o mână si copilul în cealaltă, cu imaginea tatălui care fuge după masină, sperând că ne mai poate îmbrătisa încă odată, mai arunc o ultimă privire străzii si casei în care m-am născut. Acum o las în urmă pentru prima oară si pentru totdeauna. Odată ce-am dat coltul străzii, – o, Doamne, cât de scurtă e strada mea ! – iată-mă cu obrajii plini de lacrimi si cu inima zbătându-se sub bluza albă de pânză, cu nodul din gât care îmi interzice să rostesc vreo vorbă în acest ceas unic al despărtirii definitive de tară, de casă, de ai mei, de mine si de o parte din destin, care tocmai s-a încheiat. Pe unde ne-or fi purtând pasii sortii ? Vom ajunge oare cu bine la vreo destinatie?

Noi cei înspăimântati, cei dezgustati, cei neoportunisti, cei mintiti, cei fără de sperantă, cărămizile vii ale unei revolutii ucise, porniserăm în acea dimineată să construim catedrale pe alte meleaguri.

O voce lăuntrică îmi tine constiinta trează : esti gata să dai vrăbiuta sperită de pe tarc, pe vulturul din zbor care te invită să-l urmezi? Da, sunt gata.

Am ajuns la Bruxelles pe 21 iulie a anilor ’90. Era ora trei si jumătate. Era într-o după amiază plină de soare, când ne-am trezit într-o piată imensă, înconjurată de clădiri majestuoase si tăcute. Căutam un politist, care să ne îndrume primii pasi către un adăpost pentru noapte. Totul era pustiu, nici un om pe străzi, nici o masină. Ce s-o fi întâmplat? Unde sunt oamenii? Intr-un târziu, două doamne în vârstă, cochet îmbrăcate, apar de după un colt de stradă. Inaintăm în directia lor si le întrebăm ce se întâmplă în această zi de sâmbătă, de ce e asa de pustiu pe străzi.

- Comment, ne le savez-vous pas?! C’est le 21 juillet, le jour anniversaire de la Belgique!

Asa deci, destinul a ales o zi măreată pentru intrarea nostră în noua viată: o zi de sărbătoare si în plus, o zi cu soare, lucru rar în Belgia.

- Mais les gendarmes, où sont les gendarmes? – insistăm noi.

- Ah, c’est ça… Eh bien, voyez-vous le café du coin? Vous trouverez certainement au moins un policier.

Au avut dreptate, am găsit doi politisti care aveau ca tot omul câte o bere dinainte. Ii întrebăm unde am putea dormi peste noapte.

- Allez! Venez boire un verre et casser la croûte avec nous! C’est l’anniversaire de la Belgique! – zice unul din ei.

La atâta amabilitate chiar că nu ne asteptam. După ce le multumim călduros, le explicăm că suntem cu masina si că ne grăbim. Oamenii au înteles si n-au insistat. Au iesit în stradă ca să ne explice pe unde trebuia să o luăm ca să ajungem la centrul de serviciu care se ocupa de emigranti.

Suntem luati în primire de doi politisti de la jandarmeria de serviciu. Ni se pun întrebări, cum era firesc, si noi răspundem la fel. Increderea circulă între noi ca un miros apetisant de sarmale. Ni se dau toate lămurile necesare despre primul adăpost pentru noapte. E deja ora opt seara. Sorbim ultimele resturi de cola din pahare, unde gheata se topise demult. Am fost tratati omeneste, nici urmă de prejudecăti. Oamenii erau binevoitori si nu ni se căuta vreun nod în papură.

Cei doi politisti de serviciu ne conduc spre iesire. Se uită – aproape cu milă – la scoda noastră obosită si prăfuită (abia se mai ghicea că era verde), care făcuse însă adevărate acte de eroism rezistănd timp de 5 zile pe drumuri lungi, care însumau o cifră impresionabilă de kilometri.

Era încă o căldură toridă, desi sorele apusese demult. Ne urcăm în masină; cu capul pe fereastră, le mai multumim încă odată primelor noastre gazde ramase anonime.

Dar soarta a vrut să ne arate mai mult în acea zi de miracol. La numai câtiva metri de jandarmerie, masina îsi dă duhul. Politistii, care ne urmăriseră din usă plecarea, văzuseră deja că aveam o pană de cauciuc. Coborâm din masină si înaintăm spre cei doi oameni care alergau în directia nostră.

- Vous avez une pane de toute beauté! On va résoudre ça. Avez-vous une roue de réserve, je suppose.- ne spune unul din cei doi.

Roata de rezervă o folosiserăm deja, asa că nu mai aveam nimic. Celălalt politist alergă spre un hangar de unde a scos o servietă cu unelte ca să reparăm roata. Si-au suflecat mânecile si au lucrat cot la cot cu noi. Intr-o oră treaba era gata si de data asta am pornit la drum pour de bon.

Cât as fi vrut să le multumesc apoi, după ce febra nasterii pe pământ străin trecuse! Dar în marea zăpăceală am uitat să le cer numele sau un număr de telefon. Am neglijat acest aspect omenesc, mai important decât pare el la prima vedere. Si astăzi ne simtim încă datori anumitor oameni care ne-au iesit în cale asa, din întâmplare, dar fără de care pasul următor ar fi fost imposibil. Mă refer la Joseph, cel care ne-a adunat din drum când am mai făcut încă o pană – de motor, de data asta. Stăteam neputinciosi pe sosea, obositi să tot facem semn cu mâna. O masină a oprit într-un târziu. Era Joseph. Ne-a condus la el – era garajist – si a reparat masina, în timp ce sotia lui ne omenea cu un prânz divin. La plecare ne-a mai dat si un set de bujii de schimb. Apoi Didier si Irène care ne-au oferit spaghete calde, la masa lor. Copiii lor trebuie că ajuns mari acum, iar cel care astepta să se nască are deja15 ani. Poate că l-am si întâlnit pe vreo cale, cine stie? Bonjour petit-homme devenu grand! Tu as des parents magnifiques! Dar este o listă lungă, din care nu trebuie să lipsească Liliane, Berthe si ceilalti coristi, Jean-Marie, Rolande si Michel, Bernadette si André, si altii, multi alti oameni cărora nu le putem uita gestul, chiar atunci când memoria noastră ingrată le sterge numele.

Intraserăm deja în lumea ciudată a povestilor cu feti-frumosi si zâne-bune, care a continuat o bună bucată de vreme, atâta timp cât a fost necesar ca să zburăm de nos propres ailes. In fiecare an, pe 21 iulie, avem un gând recunoscător pentru acei oameni care ne-au dat pe viu o lectie de solidaritate umană. Au fost apoi alti oameni cu care ne-am încrucisat drumurile, buni si răi, asa cum sunt peste tot. Cei ce ne-au făcut bine îsi au locul lor în inimile noastre si în topul universal al faptelor de omenie. Cineva, undeva, tine riguros contabilitatea faptelor bune. Si ca orice bun contabil, plăteste corect.

M-am dus să cumpăr ziarul “Le Soir”. La întoarcere am intrat în biserica Saint Maurice ; stiam că dimineata nu e nimeni acolo. Asa l-am cunoscut pe Isus, când pentru prima oară m-am rugat cu sufletul. De fapt nici nu stiu dacă m-am rugat sau dacă i-am cerut ceva. Era doar un geamăt al sufletului, care în biserică avea un ecou asurzitor. A fost cea mai intensă rugăciune din viata mea, când nu ai nici gânduri, nici cuvinte, nici dorinte. Era doar un plâns înnăbusit la picioarele unui Christ. Intr-un târziu, mi-am înăltat capul către el si asteptam să-si îndrepte ochii spre mine. Dar statuia enormă nu s-a clintit. Christul rămăsese la fel de îndurerat pe crucea lui, asa cum eram si eu pe crucea mea. Părea nepunticios si trist că nu-mi putea da un semn pământesc pe care să-l pot întelege.

Dar chiar în ziua aceea mi-a răspuns rugăciunii într-un fel cum numai miracolele stiu să o facă.

In acea după-amiază fetita mea – carea făcea parte din corala mică a copiilor – avea serbarea de Saite Cécile. Profesoara le-a spus că înainte de mica lor serbare va avea loc la biserică o messă închinată patroanei muzicii., Sainte Cécile, prilej cu care biserica Saint Maurice pregătise un recital. Preotul a început să predice din Evanghelia după sfântul Matei. Dar tot citind asa, cu vocea lui răgusită si monotonă, nu l-am mai auzit pe el, ci pe însusu Isus. In acea clipă mi-am dat seama că Isus ne vorbea nouă, răspicat:

„Quand le Fils de l’homme viendra dans sa gloire et tous les anges avec lui, alors il siègera sur son trône de gloire. Toutes les nations seront rassemblées devant lui ; ils séparera les hommes les uns des autres, comme le berger sépare les brebis des chèvres ; ils placera les brebis à sa droite et les chèvres à sa gauche. Alors le Roi dira à ceux qui sont à sa droite : – Venez, les brebis de mon Père, recevez en héritage le royaume préparé pour vous depuis la création du monde. Car j’avais faim et vous m’avez donné à manger ; j’avais soif et vous m’avez donné à boire ; j’étais un étranger et vous m’avez accueilli ; j’étais nu et vous m’avez habillé ; j’étais malade et vous m’avez visité ; j’étais en prison et vous êtes venus jusqu’à moi.
Alors les justes lui répondront :

- Seigneur, quand avons-nous fait tout ça ?

Et le Roi leur répondra :

- Amen, je vous le dis, chaque fois que vous l’avez fait à l’un de ces petits, qui sont mes frères, c’est à Moi que vous l’avez fait. »

In biserica înghetată de ploaia de noiembrie, s-a făcut de-odată cald. O lumină putrenică a înviorat vitraliile, desi soarele nu mai era demult pe cer. Nu era pentru prima oară că veneam la această biserică. Mai încercasem într-o dimineată de duminică, tot la o messă, dar era atâta răceală în jur, încât m-am hotărât să vin să mă rog când biserica era goală. Eram tocmai în plină traversare a desertului. Aveam nevoie de El si nu îl puteam găsi în mijlocul multimii. Dar în acea seară de Sainte Cécile, Isus m-a luat de mână si m-a împăcat cu oamenii.

« Oda bucuriei » care a încheiat recitalul de exceptie al coralei si-a atins scopul.

ANTONIA ILIESCU

______________

MITUL CURCUBEULUI

La început, chiar înainte de a fi fost cuvântul, a fost iubirea. Ea a pornit din inima Marelui Pictor ce locuia în ceruri albastre, limpezi şi foarte îndepãrtate. A ţâşnit ca o razã de soare rãzvrãtitã de monotonia strãlucirii în mãnunchi. Raza a pornit oarbã şi orbitoare, direct spre inima omului, care nu cunoscuse încã iubirea. Vedeţi bine, Marele Pictor voia sã facã un dar omului, dar acesta a strigat:

- Opreşte-te! E prea multã luminã. Nu vãd nimic, nu simt nimic decât o arsurã dureroasã. Ãsta îţi este darul? Poţi sã-l pãstrezi pentru tine. (Zicând acestea, si-a acoperit sufletul cu plãci negre de întuneric, care-i ţineau inima în cãtuşe).

Raza învinsã de neâmplinire s-a întors cu umilinţã în inima dintâi, cerându-şi iertare. Dar neânduplecarea a fost amarã. Marele pictor a zdrobit-o cu fulgerul din cer. „La ce-mi serveşte lumina dacã ea doar orbeşte şi nu e-n stare sã umple întunericul din om?”

Şi lovind cu urã propria-i luminã, raza s-a spart în şapte bucãţi şi fiecare din ele avea altã culoare. Fiindcã marele pictor iubea cu pasiune, el a ales de pe Şevalet culoarea roşie pentru a spune ce avea de spus omului:

- Dacã nu îmi primeşti darul şi nu îmi rãspunzi la chemare cu focul roşu al sângelui, cu flãcãrile purpurii ale iadului, cu puritatea petalelor roşii de trandafir, atunci voi muri în cer şi e pãcat. M-am nãscut din luminã şi m-am smuls din ea, special pentru tine, ca sã-ţi arãt culoarea iubirii. N-a alunga! N-o stinge şi nu încerca sã o diluezi. Este culoarea pasiunii mele şi ţi-o dãruiesc. Iat-o!

Şi a aruncat pe cer culoarea pe care o ţinea strâns în pumn. Atunci a apãrut deasupra zãrilor un cerc roşu ca sângele, care a rãmas suspendat peste pãmânt, ca o spinare umilã, curbatã întru iertare.

Omul şi-a ridicat ochii la cer şi s-a mirat:

- Ce frumos!… Un arc de foc care mã învãluie în vãpãi roşii, fierbinţi. Ce-o mai fi şi asta? Şi la ce-o fi bun?

- Este iubirea – a rãspuns Marele Pictor – şi o sã vezi singur la ce e bunã dacã îţi deschizi inima ca sã-i primeşti cãldura.

Omul a zis iarãşi:

- E prea mare iubirea ta şi prea arzãtoare ar fi pasiunea mea. Mã dor prea tare darurile tale. Nu pot sã le îndur. Roşul e prea roşu şi sângele mi se face prea fierbinte.

Atunci Marele Pictor a vãrsat câteva lacrimi peste cercul de foc; şi în locul unde au cãzut lacrimile lui de luminã, roşul s-a fãcut portocaliu.

- Eşti mulţumit acum, omule? Poţi sã-mi simţi iubirea? O poţi primi în tine?

- E prea fierbinte, mã arde! – a zis omul mofturos. – Nu o înţeleg. Ia-ţi cercul de foc înapoi şi lasã-mã în intunericul din mine. Nu te vreau! Mã faci doar sã sufãr.

Dar Marele Pictor nu asculta ce-i spunea omul. El continua sã lucreze în tãcere, cu iscusinţã şi rãbdare, la biruirea Marelui Intuneric. A mai plâns el ce-a mai plâns pentru neştiinţa şi duritatea lumii pe care o fãcuse cam în grabã. Dar a mai plâns şi de propria-i durere, când, pentru a treia oarã, a trebuit sã-şi micşoreze strãlucirea ca sã poatã încãpea în inima omului. Şi ultimile lacrimi vãrsate peste cercul portocaliu, strãjuit la exterior de cel de foc, au nãscut din el, un al treilea cerc, galben şi luminos, care exprima cel mai bine bucuria şi triumful iubirii, deschiderea spre lume a spiritului din om.

Cele trei cercuri concentrice se înãlţau biruitoare în slava cerului, peste întunericul din om, fãrã a-l stinge însã. Omul, obraznic, tot nu era mulţumit:

- Ia-ţi cercurile înapoi! Nu-mi trebuie iubire. Am tot ce-mi trebuie. Uite, am pãdurile verzi şi fructele dulci şi cerul albastru şi soarele. Pe el nu pot sã-l privesc, dar îmi ajunge cãldura lui. Am tot ce-mi trebuie ca sã fiu fericit. La ce mi-ar mai trebui iubirea? Oricum, ce am eu aici pe pãmânt e mai frumos şi mai folositor decât cercurile tale smângãlite în mod inutil pe cer.

Atunci Marele Pictor a încetat sã mai plângã. A luat cu o mânã un pumn din verdele pãdurilor, ca omul sã poatã sã spere la nevoie. Şi a mai fãcut un cerc, pe care l-a pus conştiincios lângã celelalte. Apoi şi-a muiat pensula în albastrul cerului din ape şi a mai modelat un cerc, veriga necesarã ca sã asigure umanitate iubirii. Cercul albastru l-a aşezat lângã cel verde, de speranţã. In cele din urmã Marele Pictor a mai meşterit încã douã cercuri din culorile brânduşelor de primãvarã şi de toamnã: indigo şi violet, culori care promiteau omului înãlţare prin sentimentul iubirii, pânã la rang de Dumnezeu. Apoi şi-a privit opera cu mulţumire:

- Am sã-l numesc arc-în-cer sau curcubeu. De data asta sper sã-i placã omului. Mai ales cã nu am pus în el cercul maroniu, nu care cumva înţelepciunea sã-i împiedice elanurile inimii. Acum opera mea are tot ce-i trebuie ca sã exprime iubirea, fãrã sã ardã prea tare, fãrã sã rãneascã şi sã orbeascã. Are şi culori calde şi culori reci . El şi le poate amesteca şi drãmui singur, dupã propria-i dorinţã şi nevoie. Am pus în ea toate culorile cuvintelor ce pot exprima dragostea în limbajul şi în ritmul inimii lui. Golul din mine mã doare, fiindcã a trebuit sã-mi ucid lumina dintr-o razã, transformând-o în cioburi colorate, ca sã mã fac înţeles de om. Dar el este o parte din mine, aşa cum raza a fost o parte din Forţa Mea. O voi recãpãta cu siguranţã înapoi , de-a lungul veacurilor, dacã fiinţa îmi va pricepe mesajul, mãcar acum… Şi zicând acestea, Pictorul a rupt cercul de foc multicolor în douã pãrti egale. Una a aruncat-o pe pãmânt în calea omuli, iar pe cealaltã a pus-o la loc în inima lui, la pãstrare. Cine ştie când îi va fi de trebuinţã?… Dar muritorul, vãzând minunea, a zis:

- E frumos cu adevãrat arcul tãu din cer. Il pot privi fãrã sã sufãr, nu mã dor culorile lui, ba chiar le gãsesc frumoase. Dar nu-i vãd rostul. De ce te-ai strãduit atât doar pentru atât? Şi uite, n-a durat decât preţ de câteva minute. Poate un ceas, chiar douã… Dar e puţin. Te-ai strãduit prea mult pentru ceva aşa de efemer…

Marele Pictor se frãmânta în ceruri: cum ar putea el sã-i redea funcţia minunatei jucãrii cereşi, ieşitã din strãfundurile fiinţei sale demiurgice? Şi mai ales cum ar putea s-o facã sã dureze, dincolo de boarea plãpândã a picãturilor strãvezii din aerul de dupã ploi? Şi atunci i-a venit o idee. L-a chemat pe jucãuşul Cupidon, copilul divin care bãtea mingea pe maidanele cerului şi i-a spus, în timp ce îşi scotea din inimã jumãtatea de curcubeu, cea pusã la pãstrare.

- Uite, vezi jumãtatea asta de cerc? Cum crezi cã aş putea sã-l pun în slujba iubirii, contra întunericului din om?

Micul Cupidon a fost din cale-afarã de fericit cã Marele Pictor îl luase şi pe el în seamã şi-i dãduse şi lui, în sfârşit, o jucãrie serioasã. Vesel cã are o treabã importantã de fãcut pentru destinul omului, a luat curcubeul şi i-a încordat arcul în direcţia lui. Atunci, culorile s-au amestecat într-un vârtej de luminã şi au redevenir razã de soare. Cu ea, micul Cupidon a sãgetat inima omului. Şi sãgeata de razã de soare a redevenit curcubeu, în inima lui.

El a simţit mai întâi o arsurã în piept, apoi un val fierbinte i-a inundat trupul. Şi pentru prima oarã curcubeul a vorbit omului. I-a spus cã undeva, departe, la celãlalt capãt al lumii îl aşteaptã cineva. Atunci a vãzut pentru prima oarã femeia tristã. A vãzut-o cu ochii iubirii, deşi ea era departe, tocmai la celãlalt capãt al pãmântului, acolo unde Marele pictor începuse sã ţeasã, din cioburi de culori, curcubeul.

Femeia tristã privise buimacã cum sub ochii ei apãreau culori care se schimbau mereu şi care treceau una într-alta, ca într-o îmbrãţişare totalã, cea care duce la dizolvarea lucrurilor unele în altele.

- Ce frumos e! – şi-a zis ea – Oare la ce o fi servind minunea asta apãrutã brusc din griul cerului?

Omul şi-a privit adâncurile şi a vãzut iubirea colorându-i sufletul şi singurãtatea.

- Ce frumos e sufletul meu acuma, inundat de iubire! Şi ce sunete cereşti ţes culorile în mine!…

Şi omul şi-a luat fluierul şi a început sã cânte iubirea sublimatã în nostalgice melodii în care se tânguia dorul. Atunci s-a hotãrât sã plece în cãutarea femeii. A pornit sã strãbatã pãmântul pe urmele curcubeului şi a ajuns în acea pãdure în care locuia femeia tristã . Când a vãzut-o micã şi zgribulitã, cu ochii în cer, l-a cuprins un val de duioşie. Dar şi de tristeţe: „Acum, cã am vãzut ce dulce e iubirea şi la ce e ea bunã, e şi mai rãu. Mi-e fricã sã încep sã gust din ea, de teamã sã nu se termine.” Şi omul tot nemulţumit a rãmas, bombãnind în întunericul din el…

Atunci Cupidon a sãgetat femeia tristã. Şi acolo unde arcul din razã de soare se sfârşea în om, începea în femeie, desenând un cerc multicolor, strãlucitor şi cald, care unea fiinţele pãmântene prin Marea Forţã a iubirii.

Şi cercul de foc se mai rostogoleşte şi astãzi, când prin oameni, când prin cer.

ANTONIA ILIESCU