ECOUL * revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală

Ştiinţa la porţile fanteziei, fantezia la porţile ştiinţei (I)

Mă  pregătesc să scriu un foileton – utopic – descpre lumea de mâine în variantă personală, am să-l fac în colaborare – metaforică – cu ilustrul Thomas Morus, deocamdată însă, stârnit de un „grupaj” (dosar) din minunata revistă „Science et vie” şi de o vizită în suburbiile oraşului universitar Oxford, mă simt tentat să cârmesc spre alte orizonturi, unele în care ştiinţa şi imaginaţia se întreţes, derutând atât casta savanţilor cât şi, veţi vedea, breasla scriitorilor de science fiction. Se întâmplă că eu lucrez pe marginea ambelor „felii” de cultură, aşa că ştiu ce spun.

Mă  explic.

Ca scriitor de SF îmi pot permite toate libertăţile, cu condiţia să mă menţin într-un cadru logic, acela pe care l-am inventat la primele pagini ale povestirii sau romanului şi, desigur, să nu fiu absurd în ipoteze, ceea ce m-ar trimite la categoria scriitor de „fantasy” (vezi „Stăpânul inelelor” sau seria Harry Potter).

Un om de ştiinţă, dimpotrivă, este stâns legat într-un corset de legi, care sunt cele ale naturii (cunoscute şi acceptate unanim până în acel moment) şi trebuie să aibă mare grijă să nu „fluiere în biserică” pentru a nu-şi strica reputaţia. Iar dacă totuşi o face, trebuie să aibă un car de noroc. Exemplul care îmi vine acum în minte ţine de un tip pe nume Giugliemo Marconi şi de micul său vas „Elettra”. Fizica sfârşitului de veac XIX şi început de XX stabilise că undele electromagnetice se propagă doar în linie dreaptă şi că, prin urmare, o transmisie radio pe care şi-o propunea neastâmpăratul june Marconi era imposibilă. Marconi dă celor din jur senzaţia că da, e ascultător, nu sparge geamuri în catedrala ştiinţei, dar… se urcă pe mica navă „Elettra”, îşi stabileşte un corespondent pe ţărmul american al Atlanticului, încercă contactul radio şi… împotriva dogmei instaurate transmisia se întâmplă! Urmează explozia fenomenului radiofoniei, iată-l şi acum printre noi, norocosului Marconi i se iartă fluieratul în biserică, iar nava în cauză, n-o să credeţi, este ancorată pe sol, adică bine înfiptă în pământ, în faţa complexului acceleratorului de particule de la Triest, în Italia. Morala: fluieratul norocos în biserică poate fi aducător de glorie şi progres…

Am lungit prea mult preambulul, intru acum în subiect şi vă voi spune că o descoperire teoretică rusească veche de mai bine de o jumătate de veac, tokamakul, promitea energie prin fuziune nucleară (comprimarea unor atomi de deuteriu şi tritiu, izotopi ai hidrogenului, cu eliberare uriaşă de energie) cam pentru anii 2040-2050. Cam asta ştiam de la profesorul Gheorghe Popa, reprezentantul României la ITER, proiectul de tokamak (un inel de plasmă încălzit la o sută de milioane grade Celsius, confinat, adică închis într-un tor electromagnetic) care se construieşte la Carradache, în Franţa, de către o echipă internaţională (şi aflaţi că absolut toate marile proiecte ştiinţifice ale vremii sunt puse în planşetă şi construite de largi echipe internaţionale).

Aşadar, 2040.

Dar cu o lună în urmă, ca invitat în Anglia la Conferinţa Mondială a Jurnaliştilor de ştiinţă, mi se oferă, în ultima zi, o vizită la trei centre de cercetare britanice. Şi peste ce dau? Peste „concurenţa” la proiectul ITER! Adică, într-unul din centrele pierdute printre lanurile şi grădinile din jurul oraşului Oxford, peste un tokamak în carne şi oase, mai mic decât cel al ITER-iştilor dar… perfect funcţional. Şi unde aflu cu stupoare că cercetările au înaintat cu atât de mare viteză încât au ajuns să ţină stabil norul de plasmă (electroni şi ioni liberi) timp de aproape un minut şi să aducă bilanţul energetic la zero – adică energia transmisă instalaţiei se transformă prin fuziune în căldură, care, într-o centrală termică de tip clasic face să fiarbă apă, aburii sub presiune învârt o turbină, stator-rotor etc. (tehnologia arhicunoscută, de acum străveche…), cu   menţiunea că se poate spune că tokamakul de la Oxford îşi poate acoperi cheltuielile ca furnizor de energie, promiţând să devină producător în reţea. Cam când, întreb eu, gândindu-mă la ipotezele fanteziste din minunatele „Poveşti de la Inima Albă”, scrise de vizionarul Arthur C. Clarke. Răspunsul vine ca o cădere de ghilotină: în 3-5 ani!!!

Iar după ce trecem de ISIS – pe care vi-l voi povesti altă  dată – ajungem la cel mare laser din lume, „HiPER” sau „Vulcan”, unde cercetătorii se ocupă cu tot felul de minunăţii – pe care îmi şi închipui cum le-ar fi povestit lui Arthur C. Clarke, în serile petrecute la pub-ul numit „Inima Albă”, cel situat de Clarke, inventatorul ascensorului cosmic, acum mai bine de o jumătate de veac, chiar în peisajul bucolic din sudul Angliei! Şi aflăm că şi ei se ocupă, printre altele, cu fuziunea nucleară. În stilul lor: îl folosesc pe „Vulcan” pentru a izbi într-un minuscul container cu combustibil (deuteriu şi tritiu), un invertor culege căldura, pentru ca o eventuală centrală termică să o poată exploata. Când veţi fi funcţionali? – întreb. Şi căpătăm acelaşi răspuns năucitor: în 3-5 ani, mai ales dacă ajungem la un armistiţiu cu echipa de la tokamak-ul din cealaltă parte a Oxford-ului…

*****************

Ştiinţa la porţile fanteziei, fantezia la porţile ştiinţei (II)

„Science et vie” – revistă respectând riguros adevărurile ştiinţifice, deci şi dogmele momentului – vorbeşte despre surpriza fuzioniştilor grăbiţi şi mai adaugă şi alte cercetări în care SF-ul, deci fantezia debordantă a fost net depăşită de realitate şi practică.

H.G. Wells, de pildă, a scris un roman de pură fantezie, „Omul invizibil”, pentru ca la mai puţin de un veac de la avatarurile personajului cărţii, profesorul Xiang Zhang de la Universitatea Berkeley (ce nume au americanii de astăzi!…) să anunţe că echipa lui a reuşit să facă un obiect invizibil! Pentru moment, invizibil doar la radiaţii infraroşii, dar de aici până la domeniul vizibil al radiaţiilor electromagnetice nu mai este decât un pas practic de făcut. Care se va face, ne asigură profesorul Xiang, aşa că doamna Rowling, „mama” personajului Harry Potter, se va trezi în curând că pelerina care-l făcea pe micul vrăjitor Harry invizibil se va vinde, cine ştie, nu doar la prăvălii absconse de obiecte vrăjitoreşti ci şi la magazinul din colţul străzii…

…Celulele suşă sau stem: aceeaşi poveste. Cum era să credem că vreodată vom reuşi să ne creştem membre sau organe, aşa cum fac salamandrele? Apariţia clonei Dolly, apoi descoperirea profesorului Shinya Yamanaka că celule ale pielii fiecăruia dintre noi pot fi manipulate să devină celule stem, pe care le vom folosi după a cincea, a şasea zi de diviziune pentru a le diferenţia în celule ale ficatului, pancreasului, axoni, hematii pune capăt fanteziei. Nu interzicând-o ştiinţific ci transformând-o în realitate. În tratamente pe care ni le vom aplica – şi le vor aplica urmaşii noştri – pentru a se transforma în semizei nemuritori şi fecunzi.

…Îl putem copia pe urs pentru a ne induce capacitatea de a hiberna, susţine profesorul André Mallan, de la universitatea din Strasbourg. Pentru ce? Din motive demografice. Când vom fi prea mulţi va trebui să dezlănţuim exoduri spre Marte sau spre planetele Proximei Centauri, cu echipaje şi pasagei „îngheţaţi” în anii de „zbor” şi resuscitaţi în momentul contactului cu o planetă vizitabilă, eventual locuibilă. Cum facem? Întorcându-ne pe lanţul filogenetic până la tehnologii pe care strămoşi din scara evoluţiei le stăpâneau în mod natural dar şi le-au pierdut, în sutele de milioane de ani de cavalcadă evoluţionistă.

…Teleportarea? Nimic mai simplu, în serialul „Star Trek”. Şi nu imposibilă, în experienţe de mecanică cuantică, în care un foton, apoi un electron au fost transmişi practic instantaneu dintr-un loc al spaţiului în altul! Experienţe reuşite la Lausanne, Innsbruck şi Copenhaga pot fi derscrise astfel: se ia obiectul Cutare – foton, electron, sau un atom de beriliu (cum au făcut fiziicienii americani de National Institute of Science and Technology), sau o „halcă” de 10 atomi de cesiu (Institutul Niels Bohr), sau… căpitanul Jean Luc Piccard (să zicem) –, se citeşte „starea” obiectului (cu alte cuvinte sunt descrise toate ecuaţiile fizice ale tuturor componentelor sale), care va fi transmisă către locul „aterizării”; acolo biţii se transformă în atomi (cum? mister cuantic…) şi iată-l pe foton, electron, atom, grup de atomi, J.L. Piccard apărut ca din neant, prin tehnologii de pur Science Fiction pe care fizicienii veacului al XXI-lea chiar le aplică. Mă rog, poate că de teleportarea lui Jean Luc Piccard se vor ocupa fizicienii veacului XXII, în rest, totul este posibil, „ansibla” telepurtătoare de obiecte inventată de scriitoarea Ursula K. Le Guinn în „Lumea lui Roccanon” va fi, curând, utilizabilă şi în lumea noastră.

…Să clonăm animale, inclusiv dintre cele ale speciilor dispărute? De ce nu, din moment ce oiţa Dolly a dat un atât de strălucit exemplu, iar mamutul bebeluş Liuba, descoperit intact într-un strat de permafrost siberian ne oferă celule din care biologii pot extrage ADN-ul mamuţesc? Stephen Schuster de la Universitatea Pennsylvania ne anunţă că este posibil ca, peste câţiva ani, o femelă de elefant să dea naştere unei…dubluri a Liubei! De aici încolo, drum deschis, pentru orice clonare, de animal din specii dispărute, căţel sau pisică iubită de proprietarul bogătaş sau, cine ştie, chiar de resuscitare, cândva, a unui mare savant sau artist (sau bogătaş, sau politician, din păcate), al cărui trup nu s-a descompus cu totul…

…Despre roboţi, ce să mai vorbim. Au şi ei un set de legi – implementat de celebrul scriitor SF Isaac Assimov – şi au, probabil, mii de laboratoare în care se încearcă combinarea IA  (programe de computer de inteligenţă artificială) cu posibilităţile pe care le oferă electronica, mecanica, materialele compozite. În 10-20 de ani va fi construit un supercomputer care să aibă capacităţile de procesare ale unui creier uman, ne spune prietenul David Anderson, fizician şi aviator american, aterizat de zece ani pe mica insulă-şcoală Atlantykron de pe Dunăre. Iar în alţi 20-30, asemenea computere egale cu noi în „capacitatea de gândire” se vor transforma în laptopuri de 1000 de dolari bucata. De ce să nu punem asemenea „creiere” în robo-cercetătorii pe care îi vom trimite pe Lună şi Marte, în minisubmarinele care se vor scufunda în mări şi oceane, în maşinile noastre agricole, în „proletarii” din uzinele integral automatizate şi robotizate? Sau, de ce nu – fie-i ţărâna uşoară scriitorului Philip K. Dick, că multă dreptate a avut – în androizii cu care, sper eu, vom convieţui paşnic în aceeaşi societate a cunoaşterii şi conştiinţei care va fi cea a secolului XXI în cea de-a doua sa jumătate?

…Controlul creierelor şi al conştiinţelor, cum îşi imaginează Dr. Allan Snyder de la Centrul pentru Spirit (!) din Sydney? Efectul pozitiv fiind neuroterapiile care pot apărea, importante mai ales spre 2040-2050, când speranţa de viaţă se va situa între 85 şi 90 de ani şi când persoanele vârstnice vor trebui apărate, la scară planetară, de Alzheimer, Parkinson şi alte maladii neurodegenerative. Dar, fireşte, există şi temeri: dacă un Big Brother supergenial şi-ar subordona, să zicem, toată cunoaşterea anilor 2030-2040 privind creierul uman, şi dacă ar găsi mijloace psihice prin care să stăpânească milioane, miliarde de creiere, distopia perfectă ar fi finalul pentru specia Sapiens.

…Călătorii în timp? Încă nu, dar cine ştie?… Perpetuum mobile? Nu, căci trebuie să avem respect pentru legile termodinamicii – şi, în plus, cu fuziunea nucleară şi cu rentabilizarea Soarelui prin inevitabilele unelte de „energie verde” ne vom astâmpăra, oricum, foamea de energie. Nemurirea? Vezi mai sus… Pacea eternă pe planetă? Ei, cum ar spune Kipling, asta e o altă poveste, pentru care vă invit la o dezbatere, asupra utopiilor pragmatice, într-un foileton viitor…

ALEXANDRU MIRONOV