ECOUL * revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală

ÎN CĂUTAREA MUZELOR

Mă uit încruntată la foaia de hârtie.Trebuie să scriu ceva, dar nu îmi vine nici o idee. Mâzgălesc într-un colţ o chestie încâlcită. Şi cum tot nu am ce să fac mă uit mai atent la mâzgălitură. Acum mi se pare că seamănă cu un iepure cu urechi lungi, pleoştite.

Tii, o spaimă (îmi spun). Recunosc îmi place să interpretez toate lucrurile. Cu ceva vreme în urmă studiasem arta ghicitului în cafea, un motiv în plus ca să bem cafele de dimineaţa până seara. Citisem nişte cărţi la bibliotecă şi acum le ghiceam tuturor. Eram foarte solicitată, un cap de iepure pe fundul ceştii, însemna o teamă, o spaimă.

Îmi vin în minte tot felul de lucruri, dar ideea pentru articol, nu.

Mă uit tot mai încruntată la foaia de hârtie. Este o metodă psihologică, încerc să o intimidez să o fac să iasă din găoace. Iepurilă mă priveşte parcă cu reproş.

-Vai, drăguţă ( parcă îi aud glasul), ce pană de inspiraţie. Probabil este de la vârstă. La 30 de ani nu mai eşti aşa de inspirată ca la 20. Nu face nimic, se rezolvă cu nişte vitamine…probabil.

-A naibii chestie, şi trebuie să termin materialul până mâine. Vreau să scriu ceva interesant. Îmi lovesc pixul ritmic de cap, uitându-mă fix într-un punct de pe podea, apoi iar la foaie. Iepurilă mă priveşte şi el fix.

-Da, da dacă îl baţi suficient poate…poate…îţi vine vreo idee bună. Eu unul te înţeleg.

-Iepurilă, mă cam enervez, îi adresez o privire urîtă şi suspend dialogul cu el. Ia uite şi iepuraşul ăsta inofensiv mă critică.

Deodată îmi vine o idee să o sun pe Monica, poate are ea un subiect interesant. Mă reped la telefon. Şi sun, ţîrrrrrrrrrrr…….ţîrrrrr….. Nimic. Monica nu e acasă. Se face ora 9 şi mă cuprinde panica. Unde naiba s-a dus şi muza asta? Păi dacă e muză să îşi facă datoria. Să stoarcă un strop de inspiraţie, ceva.Te rog…te rog…..Concluzia mea este că stresul a devenit mare şi pentru ele. Muzele astea moderne sunt mai suferinde, mai apatice şi merg în concediu mai des. Tot ce se poate ca în curând să ne ceară si spor pentru suprasolicitare.

În condiţiile astea, cred că am să îmi schimb locul de muncă aşa nu se mai poate. Poate ar trebui să mă fac doctor?

Mă mai plimb de vreo două ori prin cameră enervată şi tocmai cînd să mă las păgubaşă îmi vine o idee. Poate nu abordez eu problema cum trebuie, poate ar trebui să aduc nişte ofrande, ceva…

Cotrobăi prin sertarul de la bucătărie după nişte lumânări, asta cam vreun sfert de oră şi încă o jumătate de oră după chibrituri. Obosită şi transpirată la final mă azvârl pe un fotoliu. După ce mă odihnesc niţel, dau să aprind lumânările.Constat că una nu are fitil iar cealată suferise mult la viaţa ei, trecuse probabil prin multe, dar o pun intr-un pahar mai mic şi dau să o aprind. Chibriturile pe care le-am descoperit nu se pot numi tocmai chibrituri mai degrabă rudele sărace ale unor mici artificii. Dau să aprind un băţ însă capul de fosfor se împrăştie arzând în jur, găuresc faţa de masă şi covorul, la al doilea băţ pe care încerc să îl aprind un miros ciudat mă anunţă că mi-a luat foc părul. În sfârşit aprind şi lumânarea, are o flacără mare şi afumă vârtos. Sunt foarte mulţumită de mine, aduc într-un bol un pic de apă şi pun nişte petale de flori. Acum nu trebuie decât să aştept ca muza cu pricina să îşi facă datoria.

Deodată uşa se deschide brusc şi mama se repede alarmată înauntru.

-Unde este foc? Să chem pompierii?

Nici nu mă mir ,în cameră este un fum înnecăcios şi lumânarea sfârîâe ameninţător.

Mă culc fără să fi scris nimic, sunt foarte supărată, dimineaţă însă mă trezesc devreme şi scriu repede articolul. Cred că până la urmă muzele au vrut să îşi râdă niţel de mine, sper că spectacolul pe care l-am dat le-a mulţumit. Oricum mă pot baza pe ele în continuare.

_____________

ŞOAPTE ÎN TIMP

Mergeau încet discutând despre lucrurile şi evenimentele care i-au impresionat în zilele care trecuseră de când se aflau la Roma. Libellus era foarte încântat de viaţa din frumoasa citadelă, de prieteni şi cunoscuţi nu duceau lipsă, iar invitaţiile la mese şi petreceri curgeau gârlă, asta deoarece era de familie bună, cu stare şi pe deasupra tânăr şi cu judecata sănătoasă.

Toţi cei cu fete de măritat se înghesuiau să-l curteze, însă Lucius era deja plictisit peste măsură de toate astea, el venise pentru altceva şi era destul de dezamăgit că nu reuşise încă să-l găsească pe cel care să îi fie mentor.

Astăzi de exemplu erau invitaţi la Fabius Tiro, era printre puţinele locuri unde îi făcea plăcere să meargă fără să se simtă ameninţat deoarece cel care era în centrul atenţiei era Libellus.

Fabius îi întâmpină călduros poftindu-şi oaspeţii în interiorul casei sale.

– Având în vedere că este o după amiază atât de frumoasă m-am gândit că de data asta să ne bucurăm de deliciile gastronomice în grădină, bineînţeles dacă nu aveţi ceva împotrivă .

Libellus îi cuprinse braţul gazdei grăbindu-se să o sigure că este chiar încântat.

-Tu Lucius ai ceva împotrivă?

-Nu, nu. Eu chiar prefer să mănânc în zile ca acestea în grădină, printre flori şi în susurul micului izvor pe care l-am amenajat acolo.

-Trebuie să recunoşti că vremea este nemaipomenit de frumoasă zilele astea şi asta este bine pentru munca pământului. Administratorii de pe proprietăţile mele m-au asigurat că dacă vremea o ţine tot aşa fără vreo furtună sau gheaţă vom avea recolte bune. Şi să dea zeii să avem recolte bogate!

Masa din marmură albă era destul de mare ca să poată mânca liniştiţi douăzeci de comeseni, băncile tot din marmură, erau acoperite acoperite cu pături vopsite în galben.

Abundenţa mâncărurilor ar fi făcut invidios şi un rege, fructe proaspete din cele mai felurite, ouă coapte, legume, fazani şi iepuri îndopaţi cu mirodenii etc.

-Şi aveţi multe proprietăţi? Îi scăpă întrebarea lui Libellus aproape fără să îşi dea seama.

-Nu multe dragul meu Libellus, dar suficiente. Însă cea mai dragă dintre toate este situată în apropierea vilei Laurentum, vila lui Plinius. De altfel şi Plinius ţine mult la proprietatea sa Laurentum sau Laurens cum îi place lui să spună.

Brusc interesul lui Lucius crescu

-Îl cunoşti pe Plinius?

– Suntem prieteni buni aş zice, asta fără să mă laud.

– Am auzit lucruri strălucitoare despre el, şi îmi vine greu să cred tot ce aud despre acest om.

– Ai dreptate să gândeşti aşa, părerile oamenilor sunt întotdeauna subiective, dar te asigur că în cazul lui Plinius, toate lucrurile bune ce le-ai auzit sunt adevărate.

– Mi-ar plăcea să cunosc un asemenea om despre care am auzit atâtea lucruri minunate.

– M-am gândit la asta Lucius şi de aceea ultima oară când l-am întâlnit i-am vorbit despre tine. Am reuşit să-i stârnesc interesul şi mi-a spus că ar dori să te cunoască.

Lucius se simţi transfigurat de bucurie, faţa i se lumină, iar ochii-i verzi deveniră aproape incandescenţi.

– Îţi rămân îndatorat.

– Asta nu pentru mult timp căci am o rugăminte la tine.

– Cere-mi orice doreşti.

– Unul din sclavii mei la care ţin foarte mult, căci îl am demult şi este extrem de credincios, a rămas imobilizat la pat de ieri şi deoarece ştiu că eşti priceput te-aş ruga să-l ajuţi.

– Mă voi duce chiar acum să-l văd dacă-mi va arăta cineva drumul.

Şi zicând acestea Lucius se ridică în picioare.

Libellus care până atunci mâncase savurând fiecare îmbucătură îţi privi mirat prietenul.

Fabius se ridică şi el.

– Te voi conduce şi eu. Iar pe tine dragă Libellus te voi ruga să mă ierţi câteva clipe, o voi ruga pe fiica mea Pompeia să-ţi ţină de urât, iar dacă doreşti ceva spune-le sclavilor să-ţi aducă.

Pompeia intra urmată de două tinere sclave, care se aşezară aşteptând poruncile stăpânei lor. Tânăra Pompeia corespundea întrutotul dorinţelor tânărului nostru Libellus. Potrivit de înaltă, cu o faţă rotundă şi piele albă, ochi negri vioi, nasul fin şi gura roşie cu buze cărnoase o gropiţă în bărbie şi bujori în obraji. Formele generoase dar nu exagerate o făceau în ochii lui Libellus de o frumuseţe răpitoare.

Privind-l şăgalnic printre genele dese, Pompeia i se adresa cu reproş.

– Ne-ai uitat bunule Libellus, nu ne-ai vizitat de câteva zile.

– Vai Pompeia, dar nu este adevărat deloc, m-am gândit de mai multe ori să vin în vizită dar de fiecare dată a intervenit ceva ce nu puteam amâna. Dar de uitare nu poate fi vorba.

– Treburi importante zici? Asta a fost ieri când aţi fost la masă la Romanus Falco, sunt convinsă că Herbinia şi Octavia erau probleme urgente ce trebuiau rezolvate. Ochii frumoşi ai Pompeiei aruncau priviri amarnice de gelozie.

Prins cu minciuna, Libellus încerca să câştige timp.

– Dar de unde ai auzit asta?

– Circe, sclava mea, a aflat de la Anisa, sclava Corneliei Statius, care este bună prietenă cu Felicia, sclava Octaviei (Romanus).

– Păi vezi dacă te iei după zvonuri. Am fost, e adevărat, dar numai pentru câteva clipe căci mă simţeam rău, iar Lucius m-a trimis acasă să mă refac.

– Dar ce-ai avut?, se sperie Pompeia uitându-şi gelozia.

– Cred că am mâncat nişte ouă care nu au fost proaspete şi mi-am stricat stomacul, dar acum slavă zeilor sunt bine.

– Oh, slavă zeilor! Am să aduc ofrandă zeilor la templu ca să te aibă în pază.

– Îţi mulţumesc Pompeia pentru amabilitate, e mare lucru pentru un străin ca o fată frumoasă să se roage pentru el.

– De ce spui că eşti străin Libellus? Faptul că nu eşti acasă la tine nu înseamnă că nu ai prieteni.

– Să înţeleg că şi tu te numeri printre ei?

– Binenţeles.

– Atunci eşti cel mai preţios prieten al meu şi de altfel singurul care aduce ofrande zeilor pentru mine.

– Îţi mulţumesc pentru vorbele frumoase.

&

– Nu sunt foarte priceput, ca un iatropolis adevărat, însă cred că mă voi descurca, îi spuse sclavului bolnav în timp ce îl examina.

Se găseau într-o încăpere destul de încăpătoare, bine aerisită şi mobilată destul de simplu, în sensul că nu era nimic inutil aici. Covoare moi din lână acopereau podeaua pavată cu piatră, finisată cu grijă. Două paturi alăturate iar într-unul dintre ele zăcea un bărbat între două vârste învelit cu o pătură. Femeia ce-i stătea alături era extrem de îngrijorată.

– Cum te numeşti? Îl întrebă pe sclav.

– Ianis.

– Şi ce s-a întâmplat? Ce te doare?

– Păi nu cred c-am ceva grav numai că mă doare spatele şi nu mă pot ridica fără să n-am dureri îngrozitoare.

– Bun, uite ce vom face, te vei întoarce cu faţa în jos iar eu pentru început îţi voi face un masaj care-ţi va destinde muşchii. Fabius, aş avea nevoie de alifia ce ţi-am dat-o zilele trecute.

Fabius porunci femeii să-i aducă alifia din camera lui.

– Din ce este alifia aceasta Lucius?

– Păi din mult mai multe ierburi şi din venin de viperă, pentru cazurile astea este foarte bună şi împreună cu un masaj adecvat face adevărate minuni.

– Tu ai făcut alifia?

– Aş fi vrut, dar din păcate este o reţetă pe care a adus-o tata dintr-o campanie din Egipt, a folosit-o el multă vreme pentru durerile lui articulare.

Îndată ce-i fu adusă alifia Lucius începu să-l maseze cu nădejde. Începu de la cap, gât, apoi spatele, degetele i se mişcau cu agilitate pe muşchi masându-i meticulos pe fiecare în parte. După aproximativ după o jumătate de ceas sclavul afirmă că se simte extrem de uşor iar durerea nu mai este atât de crâncenă.

– Acum cel puţin o zi va trebui să dormi pe ceva tare, ca spatele să stea perfect întins. O să vezi ca te vei simţi ca nou.

Ieşind afară din încăpere, Lucius se îndreptă alături de gazda sa spre grădină.

– Două zile ar fi bine să nu-l pui la nici un fel de treabă iar apoi să nu ridice nimic greu, asta dacă doreşti să se facă bine.

– Am să-ţi ascult sfatul, dragă prietene, ţi-ţi mulţumesc pentru osteneală. Îmi era milă de bietul Ianis, cum se chinuie. Eu ştiu ce înseamnă durerile astea căci şi pe mine mă atacă din când în când, de aceea merg în fiecare an la băi.

– Sănătatea este un lucru extrem de important şi trebuie să ne îngrijim de ea cât mai bine. O viaţă sănătoasă fără excese şi multă mişcare este sfatul meu pentru toţi cei ce mă întreabă cum să facă să nu se îmbolnăvească.

Întorşi în grădină, îl găsiră pe Libellus sporovăind cu tânăra Pompeia şi cu mama acesteia Helvitia. Aceasta era o femeie rotofeie ca şi odrasla sa, însă mai mică de statură şi cu o mustăcioară sănătoasă deasupra unor buze roşii cărnoase. Era o matroană veselă şi energică căreia îi căzuse cu tronc din primul moment tânărul roman.

Fabius Tiro posesorul acestor două bijuterii de femei nu se grăbea să găsească un soţ pentru fiica lui şi din acest motiv era acuzat deseori de soţia sa că „Nu te interesează fericirea fetei!” că „Toţi taţii se luptă să găsească un ginere de nădejde şi că numai pe el nu-l interesează” că „Eşti prea moale”, etc. Aşa încât buna matroană luase în mâinile ei iniţiativa sperând să-şi facă rost de ginere. Şi privindu-i cei doi păreau făcuţi unul pentru celălalt, unul ca ginere, cealaltă, ca soacră.

_____________