La auzul sfatului grijuliu: «Ţine-te bine cu amândouă mâinile de bară, că dacă pune şoferul o frână, te adun de pe jos!», am întors privirea instantaneu. Mă aşteptam să văd o mogâldeaţă de copil boţogaş, însoţit de bunicul lui. În privinţa bunicului m-am lămurit numaidecât. Aveam în faţa ochilor un bărbat între două vârste, căruia i se citea responsabilitatea pe faţă.

Nedumirirea mea a fost în privinţa nepoţelului, fiindcă în locul unei mogâldeţe buclucaşe am văzut, doar din spate, un băieţandru scund şi puţinel la trup, care părea a fi prin clasa a patra sau a cincea. Purta o geacă matlasată din fâş de culoare bleu-marin, cam lunguţă încât îi venea mult prea jos faţă de mijloc, cu croială aproape dreaptă, doar cu două catarame la şolduri. Pantalonii bleu-marin închis, călcaţi la dungă, erau dintr-o stofă bună la calitate, ca şi geaca. Pantofii din piele neagră, daţi cu cremă şi lustruiţi, îmi aminteau de cumnatul meu, ofiţer în armată.

Îmbrăcămintea lui mă deruta, ştiind că atât pentru copii cât şi pentru tineri, la modă sunt blugii şi adidaşii.

_ Ţine-te bine ! a fost din nou sfătuit, fapt ce a făcut ca una dintre persoanele din faţa lui să-l privească părtinitor şi să spună :

_ Rugaţi pe cineva să vă ofere locul !

_ De ce? Nu e cazul! Eu sânt tinăr. Mai am trei ani până la sută.

Cuvintele, dar şi timbrul vocii au atras multe priviri curioase. Parcă ruşinate pentru neatenţie, câteva persoane s-au ridicat numaidecât să-i ofere locul. Astfel am avut ocazia să stau faţă în faţă cu el.

Era un bătrânel cu ochi vioi, simpatic, ajuns puţinel la trup odată cu trecerea anilor, motiv pentru care putea fi confundat cu un copil.

_ Sânt tinăr, mai am trei ani pân’ la sută! a repetat el ca pe o glumă.

_ Aşa e că sunteţi oltean? l-am întrebat.

_ Oltean sadea. De unde v-aţi dat seama? a întrebat el, peltic, din cauza lipsei în întregime a danturii.

_ Aţi zis că sunteţi “tinăr”, nu tânăr.

Mi-a zâmbit complice.

_ Aveţi pieptul plin de decoraţii! Înseamnă că aţi făcut bravuri pe front!

_ Aşa e, dar am fost şi pedepsiţi când n-am făcut bravuri. Când am pierdut drapelul la Cotul Donului. Ni l-au luat ruşii şi i-au dat foc. Drapelul a ars, iar noi eram în viaţă !… Trebuia să ne dăm viaţa pentru drapel, după cum făcusem jurământul ! Dar pe front, în toiul luptei e altceva !… Ne-am fi dat viaţa, dar de unde drapel, dacă ruşii i-au dat foc ?! Trăiesc fiindcă am fugit ! M-am salvat cu fuga. Fugeam al dracului de tare !… Nu numai eu. Tot regimentul. Dac-aşa am primit ordin, să ne retragem!… Trebuia să aplicăm altă tactică.

_ Nu i-aţi urât pe ruşi fiindcă v-au ars drapelul?

_ Nu. De ce să-i urâm ? Aşa e în război… Fiecare vrea să-şi apere drapelul patriei! Câştigă cine e mai tare!

_ Acum aţi plecat la plimbare ?

_ Plimbare cam de nevoie… M-a adus nepotu-meu în Bucureşti, cu treburi importante.

Nepotul care nu era altul decât bărbatul pe care eu îl crezusem a fi bunicul, zâmbea cu ochii blânzi şi umezi.

Ca el, multe persoane din autobuzul 336, zâmbeau cu ochii blânzi şi umezi.
IOANA  STUPARU

Bucureşti 2007



Follow

Get every new post delivered to your Inbox.