ECOUL * revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală

__________________

GRĂDINA MILENEI

Autovehiculul aproape transparent şi-a deschis razant cu pământul o uşă pe care n-o bănuisem, ne-a lăsat ca pe nişte colete expediate la destinaţie, după care s-a îndepărtat lin, fără zgomot, ca o fantomă. Eram doar eu şi Sara, prietena mea prin care nu de mult o cunoscusem pe Milena. Uluită am privit în jur preţ de câteva fracţiuni de secundă. Mă aflam la o răspântie de drumuri pietruite. În faţa caselor care abia se zăreau, florile sădite în grupuri îşi etalau culorile voalate din cauza soarelui. M-am dumirit numaidecât, mă aflam chiar în imediata apropiere a casei Milenei. Împreună cu Sara, am pornit într-acolo. Nu-mi amintesc ca vizita aceasta s-o fi făcut în urma vreunei invitaţii lansată de Milena. Cert este că ea ne aştepta lângă casă.

Casa Milenei văzută pe dinafară avea ziduri verzi-albăstrui şi bleo, construite în zig-zaguri largi şi de dimensiuni diferite, ce dădeau impresia că dincolo de ele se află câteva camere, chiar şi o verandă mare. Casa nu prezenta importanţă decât prin însăşi existenţa ei. Importantă era grădina care pornea chiar de lângă zidurile casei:

“Grădina Milenei”. Suprafaţa de teren cu dimensiuni considerabile mai ales în lungime, nu era înprejmuită pe părţile laterale, formând împreună cu grădinile vecinilor o câmpie întinsă cât vedeai cu ochii. Pământul reavăn, productiv, cultivat în mare parte cu porumb, ca şi grădinile învecinate, era luminat şi încălzit de soarele blând de dinaintea amiezii. Acoperiş era Cerul aflat foarte aproape ce îşi răsfira albastrul domol, aducător de alean, până la pământ.

Nici surprinsă, nici bucuroasă, preocupată doar de faptul că trebuie să-i vizităm grădina, Milena ne-a invitat numaidecât să o urmăm. Am pornit toate trei pe potecuţa dintre două rânduri drepte de porumb. Milena mergea înainte, ca să ne arate drumul, eu în urma ei, iar mult după mine venea Sara, dornică să vadă totul cu lux de amănunte. Eram impresionată de felul în care arăta cultura: în pământul reavăn, cuiburile de porumb un pic mai înalte de o palmă, erau semănate la distanţe egale atât în lungime cât şi în lăţime, aveau aceeaşi înălţime, iar printre ele nu exista fir de buruiană. Frunzele lungi şi îguste, de un verde sănătos, se arcuiau spre pământ ca mlădiţele de salcie. Era o frumuseţe! Căldura şi liniştea care cobora şi totodată ieşea din pământ, îmi aducea şi mie o linişte ce mă pătrundea, mă transforma, contopindu-mă cu albastrul Cerului. În fundul grădinii, se vedea livada cu pomii plantaţi de Milena: specii diferite, vârste diferite. Dincolo de pomi, un gard din uluci late, avea rolul de protecţie. Milena mergea  repede şi la sigur, fără să-i mai pese de mine şi de Sara. Cuprinzându-mă deodată un sentiment de vinovăţie fiindcă am rămas prea în urmă, am luat hotărârea să mă grăbesc. După câţiva paşi am rămas pe loc, stupefiată, uitându-mă la Milena care tocmai intra în pământ. Mi-am fixat bine locul în minte şi i-am spus Sarei cele văzute. Sara nu m-a crezut. Insistent am condus-o până la locul în care o văzusem pe Milena dispărând. O ridicătură de pământ mică, abia observabilă, era acoperită cu un smoc de iarbă verde. Am înlăturat iarba şi am dat de o deschizătură cilindrică de un lat de palmă în diametru. Ne-am uitat înăuntru şi am văzut o încăpere în care se putea deplasa în voie o persoană. Cele câteva obiecte dinăuntru erau de culoare argintie spre albastru. Din încăpere pornea un drum, care ducea la casa Milenei. Pe măsură ce priveam, curiozitatea creştea. Am convenit cu Sara să ne strecurăm înăuntru şi am pornit numaidecât. Ne-am străduit un pic să intrăm, eu mai mult, Sara mai puţin, ea fiind micuţă la trup.

Drumul de sub pământ, căruia i se mai spunea şi tunel, străbătea grădina pe lungime şi ducea la casa Milenei. Dimensiuile erau tocmai bune pentru ca un om să se deplaseze în voie. Podeaua era îngustă şi tavanul lat, tunelul căpătând formă trapezoidală. Pereţii erau construiţi din cărămidă arsă, cu modele geometrice, ca o dantelă. Peste tot era decorat cu obiecte ce-i aparţineau Milenei. Era foarte frumos înăuntru! Mai ales, era ordine şi multă linişte. Numai că nu pătrundea lumina soarelui.

Eram înăuntru eu, Sara, Milena şi parcă s-ar mai fi aflat cineva, pe care nu l-am văzut la faţă. Doar l-am simţit. Milena era tăcută. Părea liniştită, deşi eu îi simţeam tristeţea şi însingurarea. Se uita cu dragoste şi mângâia lucrurile ce-i decorau pereţii “drumului către casă”. Am vrut să vorbesc cu ea, dar nu m-a băgat în seamă. Acest fapt m-a supărat şi am luat hotărârea să nu mai stau acolo. Am plecat repede, singură, fără s-o anunţ pe Sara, care nu ştiu unde se afla în momentul acela. Am ieşit cu foarte mare greutate, prin altă deschizătură mult mai strâmtă, care dădea spre fundul grădinii, către livada cu pomii sădiţi de Milena.

Din cauza efortului şi a spaimei că nu mai pot să ies, m-am trezit din somn gâfâind şi tremurând, însă bucuroasă că a fost doar un vis.

Telefonul primit de la Sara a venit ca un trăsnet: “Milena se află internată în spital, în urma unui accident!”.

___________________

ÎMPREUNĂ, ÎNCONJURAŢI DE LUMINĂ

Când am venit eram grăunte de muştar. Mi se făcuse dor de voi. Doamne, ce dor mi se făcuse! Eu vă vedeam pe voi. Voi nu mă vedeaţi…

Şi am început să strig: “Sunt aici!” Dar voi nu m-aţi auzit.

Şi am răsărit firicel subţire, hrănit de Lumină şi de dorinţa de a fi alături de voi. Dar nu m-aţi văzut.

Şi am început să plâng, dar nu m-aţi auzit…

Şi am început să cânt…

Am cântat muguri de cuvinte, am cântat frunze de cuvinte, am cântat boboci de cuvinte. Şi cineva mi-a auzit cântecul.

Doamne, ce bucuroasă am fost atunci!

Şi am început să cânt flori de cuvinte. Hrană îmi era Lumina şi dorinţa de a fi împreună cu voi. Şi m-aţi auzit!… Şi m-aţi văzut!…

Dorinţa mea s-a împlinit:

“Suntem împreună, înconjuraţi de Lumină!“.
Bucureşti

_____________

UN RĂSPUNS PE MĂSURĂ

Baba Florica se ţine bine, chiar dacă a trecut de optzeci de ani. O auzi uneori, cum se făleşte: “Dacă nu mi s-ar fi scurtat un pic pasul, parcă nici nu mi-aş da seama că am îmbătrânit!”.

Ieşind pe poartă o luă către Gămănei. În dreptul răscruciului Muscoaicăi era Dinu lu’ Plotoagă cu vreo câţiva “blenderei” (dacă ar fi s-o auzim pe baba gândind).

Dinu şopti către tovarăşii săi:

_ Ia, staţi un pic să vorbesc şi cu baba, că după câte ştiu e om de valoare-n sat şi are putere de influienţă!

Ajungând în dreptul lor, baba îi salută după obicei:

_ Bună ziua.

_ Un’ te duci, babă? o întrebă Dinu ca să intre-n vorbă cu ea.

_ Mă duc până-n Gămănei, c-am o ţârişoară de treabă.

_ Ce faci, te-ai gândit cu cine votezi?

_ Aha… Cu “cimintiru”! zise ea voioasă.

Neaşteptându-se la un asemenea răspuns blendereii izbucniiră în râsete.

_ Io, bă, la baba, mă ia-n bătaie de joc! şugui Dinu.

_ Ba nu te iau neam! La anii mei, muică, cel mai bine e să votez cu cimintiru!

_ Nu vrei, babă, să votezi cu…? Cu noi, adică?

_ Păi…, parcă până mai dăunăzi, tu erai cu ăilalţi?

_ Ce-are-a face?! Omu’ trebuie să se descurce! zise cu seninătate Dinu.

_ Aşa e. Vorba cântecului: “Pleacă-ai noştri, vin ai noştri, eu nu fac ce fac toţi proştii”! glumi baba.

_ Pă’, da! Vezi că ştii? încuviinţă Dinu. Uite ce e, babă…, că nu te oprii degeaba din drum: dacă vrei să votezi cu noi, o să-ţi dăm tot pământu-ndărăt. Noi suntem oameni ca lumea…, nu ca ăilalţi: nişte mincinoşi!

_ Păi, aveţi voi pământ? deveni curioasă baba.

_ Cum să nu?!

_ Ar fi bine să mi-l daţi pe tot, că e pămâncioru’ meu de moştenire!…

După ce stătu un pic pe gânduri, baba întrebă iarăşi:

_ Şi ziceţi c-aveţi voi pământ?

_ Ă-hă!… Cât vrei!… Ţi-l dăm şi pe-al lu’ matale pe tot îndărăt!

_ Mă miram şi eu de unde venise vorba aia: că nu se mai ajunge pământu’! Că, doar, n-a intrat la apă după revoluţie!?…

_ Ai, ce zici babă, votezi cu noi ca să-ţi dăm pământu-ndărăt? insistă Dinu.

Baba nu răspunse. Părea că se gândeşte serios. La rândul lui Dinu aştepta liniştit, fiind sigur că cele spuse de el avuseseră efect.

Rupând tăcerea baba îi zise lui Dinu pe şleau, privindu-l drept în ochi:

_ Ai, mă, puţă, dacă tu spui c-aveţi atâta pământ, de ce te-ai dus astă-toamnă şi mi-ai furat cocenaşii din Delniţă, pentru că n-aveai ce da la capră?

Cătându-şi de drum baba îl lăsă pe Dinu făcând mărunt din gură, însoţit de hohotele de râs ale blendereilor.
_____________

ARMANDO

Îl priveam cu îngăduinţă, întrebându-mă a cui e vina.

“Apă, aer, chintesenţă” – rostea el întruna, ţinând mâinile ridicate, degetele răsfirate, îndoite şi înţepenite ca într-o criză de epilepsie.

Fularul înnodat la spate, deşi nu-i era necesar întrucât temperatura nu pretindea aceasta, şi-l ridicase învelindu-şi gura şi nasul. Fesul şi-l trăsese acoperindu-şi cu el aproape toată fruntea. Pe sub sprâncenele încruntate, printre genele apropiate, mă privea ameninţător şi cu ură, fiindcă eu o necunoscută tocmai m-am aşezat pe locul păstrat de el pentru mama lui.

Îl văzusem pe puşti în staţie. Probabil eram vecini de cartier. Am urcat împreună în autobuzul 336, numai că eu am urcat pe uşa de la mijloc, iar el împreună cu mama lui au urcat prin faţă. Imediat ce a urcat, s-a desprins de mâna mamei şi a alergat către cele două locuri libere. S-a aşezat pe cel de la geam, iar pe celălalt l-a ocupat punând mâna.

_ Vino repede! a strigat către mama lui, pe un ton de care nu l-ai fi crezut în stare.

_ Nu, lasă să stea doamna, fiindcă e mai în vârstă! a răspuns aceasta.

_ Ba nu, vino tu, n-o vreau pe ea!

_ Stai cuminte, Armando! a spus mama fără să-l privească, pe un ton lipsit de nuanţă care semăna mai degrabă a nepăsare totală. Luaţi loc, doamnă! mi s-a adresat apoi, folosind acelaşi ton fără pic de culoare.

După câteva momente de târguială, am luat loc alături de puştiul răzvrătit a cărui vârstă nu depăşea patru-cinci ani.

_ Vino tu, n-o vreau pe ea! striga el gesticulând.

Încă un “Stai cuminte, Armando!”, s-a auzit abia rostit de mama lui, care parcă nu era mama lui, care avea, probabil, alte griji ce necesitau toată atenţia.

Declarându-mi război imediat, Armando a trecut la acţiune. Mai întâi a făcut ochii mari şi m-a fixat ucigător cu privirea.

Avea nişte ochi negri ca mura răscoaptă şi gene lungi arcuite. O frumuseţe!

Am intrat în joc numaidecât, fixându-l cu privirea senină din ochii mei de culoarea castanei când sărută pământul după ce a evadat din coaja ţepoasă. Eram curioasă să aflu cât timp rezistă până să-şi plece privirea în faţa mea.

A cedat până la urmă, după care a trecut la o altă tactică. Şi-a ridicat fularul învelindu-şi gura şi nasul, şi-a tras fesul acoperindu-şi aproape toată fruntea şi, printre ochii întredeschişi m-a privit ucigător!

Am întors capul şi m-am prefăcut indiferentă, urmărindu-l pe ascuns.

“Apă, aer, chintesenţă!” a spus răstit, îndreptând mâinile cu degetele răsfirate, îndoite şi înţepenite, către cele două femei în vârstă care stăteau pe locurile de vis a vis şi care priviseră cu îngrijorare de bunică, atunci când observă intervenţia unei nereguli în sănătatea nepoţelului.

Văzând că are cu cine să se lupte şi că procedeul lui are efect, şi-a apropiat mâinile de feţele lor, devenind agresiv. Fără să spună un cuvânt, femeile s-au retras cât au putut spre spătarele scaunelor, privindu-se una pe alta cu subânţeles, iar pe copil cu compătimire.

_ Fii cuminte, Armando! a spus mamă-sa, întorcând capul şi privindu-l cu ochi străini, preocupaţi de altceva de ea ştiut.

Când i-am întâlnit privirea, am întrebat-o încet şi scurt:

_ Se uită mult la desene animate, nu?

Ea a răspuns afirmativ, din privire.

Armando continua să terorizeze pe cele două femei care nu mai ştiau cum să se apere, dar şi să dea dovadă că sunt nişte personae bine crescute.

Satisfăcut ca învingător şi plictisit de atâta luptă cu aceleaşi personae, s-a îndreptat spre mine gesticulând şi rostind continuu: apă, aer, chintesenţă”.

Un timp m-am prefăcut că nu-l văd, după care mi s-a făcut milă de el. Am întors capul şi i-am spus cu nepăsare:

_ Află că deloc nu mi-e frică de tine! Şi dacă vrei să ştii, nici nu-mi place jocul acesta! N-ai decât să te joci singur, dacă asta ai chef! Mie îmi place alt joc: de exemplu mi-ar plăcea ca tu să te transformi într-o persoană care salvează oamenii. Mi-ar plăcea să te transformi în Făt-Frumos, iar eu când mă voi afla în pericol să fiu salvată de tine. Vrei?

Armando a făcut ochii mari, însă nu m-a mai privit ucigător, ci, aşa cum am intuit, doritor să afle cine e Făt-Frumos.

_ Nu ştii cine e Făt-Frumos?

_ Nu.

_ Nici despre Ileana Cosânzeana nu ştii?

_ Nu.

_ Vrei să-ţi povestesc?

_ Da.

_ “A fost odată ca niciodată…” – am început a povesti cu vocea mea duioasă care mă trădează cât de mult îndrăgesc copiii.

Armando mă privea atent, cu ochişorii lui mari şi negri ca mura răscoaptă. Apoi şi-a lipit căpuşorul de mine şi a stat cuminte. Când a aflat că trebuie să cobor s-a întristat. Şi mie mi-a părut rău, mai ales că nu terminasem de povestit. I-am promis însă, că voi continua data viitoare, când sigur ne vom reântâlni în autobuzul 336.

Octombrie 2007

_____________