ECOUL * revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală

COPILĂRIA

(fragment din romanul “IN CREIERUL MUNTILOR” )

Zile de toamnă târzie, cu ploi reci şi interminabile, care strecoară în suflete un fel de letargie greoaie şi monotona, generatoare de gânduri sumbre.

Aşezată în nişa unei ferestre, Iulia privea pierdută undeva în zarea cenuşie, lasându-se purtată de gânduri.

De nenumărate ori încercase să dezlege enigma existenţei sale.

Desigur poveştile cu barza îşi avuseseră farmecul lor,dar asta se întîmpla cu multă vreme în urmă.

Ştia sigur că fusese născută de o mamă şi avea undeva un tată,dar niciodată aceştia nu se arătaseră la orfelinat să o vadă.

Cine au fost aceşti oameni ? oare îşi duceau liniştiţi viaţa, ştiind că undeva într-un cămin de minori,abandonaseră un copil ? De ce o aduseseră pe lume,aruncînd-o pur şi simplu în viată ? Ce fel de oameni erau, ce viaţă duceau ei ?

Cam acestea şi multe altele erau întrebările la care Iulia căuta cu înverşunare un răspuns.

Se afla în grija unor oameni străini încă de la naşterea ei.

De nenumărate ori insistase să afle cîte ceva la direcţia orfelinatului,dar de fiecare dată avea impresia că se loveşte de un zid,de ceva opac peste care nu putea sa vadă nimic.

Directoarea o asigurase ca dacă află ceva de părintii ei, o va anunţa imediat,dar dacă timp de 15 ani nici unul nu dăduse nici un semn de viaţă,acest lucru era practic imposibil.

Cu asemenea încurajări sigur că speranţa ei era cu fiecare zi ce trecea, mai palidă, mai slabă.

Totuşi undeva într-un colţişor al sufletului ei, în taină mai sălăşluia o mică pîlpîire ca poate cândva va găsi răspuns la întrebările sale, bun sau rău, cine poate şti, dar va fi o certitudine.

*

-Nu-ţi mai frământa mintea şi nu mai umbla după himere, îi spusese ultima dată când îşi mai luase inima-n dinţi şi o mai întrebase pe directoare.

Plecase cu inima grea, cu ochii-n lacrimi, cu regretul ca nimeni, absolut nimeni nu se interesează de existenţa ei.

Uneori regreta că se născuse, dar ecest gând era repede alungat, regreta enorm de mult că nu avea o familie.

Invidia nu-şi făcuse niciodată loc în sufletul ei, dar tristeţea era la ordinea zilei.

Clasele unde se ţineau cursurile erau mixte, cu copii interni şi externi în aceeaşi măsură şi ascultînd discuţiile elevelor externe, încerca un sentiment de curiozitate, dar niciodată de invidie.

Asculta cu plăcere istorioarele povestite în pauze, despre certurile dintre fraţi, la cei ce aveau familii.

Îi urmărea cu interes, încercând să găsească deosebiri în cele mai mici gesturi, în cele mai neânsemnate discuţii.

Covingerea că situaţia lor de externi le da un aer de libertate, o independenţă pe care unii chiar nu se sfiau s-o afişeze ostentativ, se conturase destul de bine în mintea sa.

De mai multe ori i se spusese să ia viaţa aşa cum era, fiind încă un copil, nu-şi permitea să facă cercetări pe cont propriu, aşa că pentru moment, observa cât mai mult viaţa, oamenii, realizările dar şi greşelile lor.

Nu-i judeca pe cei pe care-i observa, dar nici nu se putea abţine să nu se întrebe, oare de ce se întîmplă toate acestea?

- Nu face din viaţă o tragedie, îi spunea adesea una dintre îngrijitoare, de fapt cea mai apropiată de ele.

Nu numai o dată-şi dorise Iulia ca mama ei să fie acea femeie, bună ca pîinea caldă, mama Antonia, cum o strigau toţi copiii.

Spre deosebire de pedagoga fetelor, o domnişoară arţagoasă care pretindea să i se adreseze toată lumea cu :”domnişoara Jeni”, de parcă ar fi fost un titlu nobiliar, nu un nume.

Când asista la efectuarea temelor, nu-şi prea bătea capul cu fetele, punea una din cele mai bune eleve la materia respectivă, făcea tema cu voce tare iar ceilalţi o trecau în caiete.

Cum se termina programul, fetele se furişau pe un coridor cu ferestrele spre şosea, privind-o pe “domnişoara Jeni” cum urca grăbită în trabantul unui domn cam grizonat.

(va continua)

_______________

NE-NTINATĂ

Urcase primul etaj mai mult pe întuneric, iar la etajul al doilea domnea o semiobscuritate care ascundea in mare parte murdaria scarii.

Pe dibuite Maur reuşise să descuie uşa şi să aprindă becul palid din hall.O lasase să treacă înainte şi ca din întîmplare lasă iala să se încuie singură.Simţise din primul moment că nu mai era nimeni în apartament şi liniştea stranie ce domnea, îndemna la reflecţie.

Nu crezuse nici un moment că Maur o invitase la el acasă să-i arate ceva deosebit…surpriza. Nu era numai un pretext.

Alarma ei interioară o avertizase de cînd urca scara neluminată.

Cu fiecare pas creştea in ea o nelinişte greu de controlat.Abia desluşea mobilele, alese cu mult bun gust era adevarat, dar şi cu mari cheltuieli.

Cu Maur de mîna traversă o sufragerie superbă.Nu-şi imaginase , un tapet, care imita foarte bine pluta si contrasta puternic cu lumina mobilierului.Mama lui Maur chiar se întrecuse pe sine.

Fereastra acoperită în întregime de o draperie de pluş stacojie, nu permitea nici o rază de lumină sa intre. Oana simţi o apasare grea în piept.Spiritul ei liber devenea captiv…era de nesuportat.Ar fi vrut să fugă, dar mina lui Maur o strîngea cu atîta putere.

La deschiderea uşii dormitorului, surpriza era de nedescris.

Toate nuanţele de albastru erau aşternute, pe pat, pe pereţi, la fereastră … nelipsitele mînere aurii ale mobilierului alb, totul era de bun gust.

Nici abajurul veiozei de pe noptieră nu făcea excepţie.

Posterul de pe perete, un peisaj marin superb, cu o plajă insorită, ar fi încîntat pe oricine, dar Oana simţea o strîngere de inimă.Un sărut pe obraz o făcu să se infioare din creştet pînă-n tălpi, în timp ce întreg trupul se cufunda în noapte.

*

Simţea cum o cuprinde, o acaparează această noapte din care nu va mai putea ieşi niciodată, pentru a se bucura fericită la fiecare răsărit de soare.

Oare de ce venise la Maur? Ce voia sa-i arate? Simţi cum cu gesturi moi vrea sa-i scoată pulovărul şi o tot săruta impiedicind-o să vorbească.

Nici cu sutienul nu se descurcă mai bine.Era de import şi avea un sistem de incheiere deosebit de cele obişnuite.Aproape ca-i venea să ridă simţind enervarea lui Maur pe incheietoare.

Dar vraja începea să se destrame.Incepu să simtă pentru prima oara de cînd intrase în apartamentul lui Maur,că sub tălpi avea un covor moale, tot albastru şi cu buchete de trandafiri roz.

Îl iubea sincer pe Maur de aproape doi ani.In acele momente paradoxal, îl compara pe Maur cu covorul.Cum putea să fie atît de mic? Atît de josnic? Josnic ca un covor superb.Simţi cum lacrimi fierbinţi alunecau pe obraji, o revolta necunoscută incă se ridică în ea, încît brusc se întoarse cu faţa spre Maur, care se incăpăţîna s-o dezbrace.

Privirile li se intilniră şi se fulgerară reciproc.

Maur fu cel dintîi care privi iritat intr-o parte apoi adăaugă tărăganat:

-Hai nu face pe mironosiţa.

Fulgerator mîna Oanei plesni obrazul lui Maur cu o furie de care nu se credea în stare.

Acesta trasări şi o privi inexpresiv preţ de cîteva secunde.

Era rece şi distant cum nu-l mai vazuse niciodată.

-M-aş fi putut dezbrăca si singură dacă vroiam asta.Pentru asta m-ai invitat la tine?

Ce-a fost în capul tau, Maur?. Perplexitatea lui îi fu de folos, îsi ridica grăbită pulovărul de pe jos, se imbrăcă şi ieşi fără un cuvînt.

Pe scara întunecată se opri să-şi şteargă lacrimile.

De cum păşi afară, işi simţi din nou spiritual liber, o fericire nostalgică îi topea sufletul.

Se putea bucura în continuare de lumină.Noaptea lipsită de speranţă nu reuşise să pună stăpînire pe ea. Privi un strat de flori proaspete, neprihănite, scăldate în lumina soarelui.Le mîngîe cu privirea şi se simţi la fel ca ele.

Liniştea ei sufletească fusese tulburată de nesăbuinţa lui Maur şi încă o mai ustura palma cu care îl lovise.

Pentru moment altă soluţie nu exista. In doi ani de cînd se cunoşteau, Maur ar fi trebuit să ştie asta.

Nu, nu o făcea pe mironosiţa, doar că pentru ea nu venise …timpul.

*

Gîndul că un timp nu-l va mai vedea pe Maur, o sperie pe Oana.

Sigur vor ride toţi colegii de liceu, că Romeo şi Julieta, (porecla lor) s-au certat.

N-au decît să rîdă.

Se grăbi spre casă, mai ales că Bacalaureatul bate la usa, gîndi Oana.

Traversă aproape în fugă parcul în care de sute de ori se plimbase cu Maur.

Pe o alee îi întîlni pe Andrei si Dana, discutînd cu aprindere;

-Ce-i cu voi? Vă certati? Intrebă ea din mers.

-Şi ce ! n-avem voie? Rspunse Andrei vizibil iritat.

-nu ne certăm…discutăm, nu e nimic important, incercă să explice Dana.

-cum? nu e important? mai zise Andrei cu sarcasm.

-Te rog incetează, n-are rost sa discutăm acum.In loc să te preocupe examenele…

Oana îşi luă rămas bun în grabă şi trecu pe altă alee, îndreptîndu-se spre casă.

Era prea preocupată de întîmplarea cu Maur, ca să-şi mai bată capul şi cu…ce se întîmpla cu prietenii lor.Dar un gînd îi străfulgeră prin minte.

Dacă au şi ei aceeaşi problemă?

La asta chiar nu se gîndise.Oricum se vor vedea la şcoală şi se vor lămuri.

*

Citise cîndva într-o carte, că un trecut fără pată,este o comoară de nepreţuit, dar Maur o ironizase, spunînd: doar nu vrei să trăieşti ca în romane.

Nu-şi imaginase niciodată, că va duce o viată de printesă, inconjurată de mult fast, obiecte de lux, servitori si altele de acest fel.Nu, dar isi dorise întotdeauna ca existenţa ei sa fie curată, cinstită si fără pete, de nici un fel.Nu-şi putea explica de ce a incercat Maur să intineze prietenia lor, atit de frumoasă pină atunci, dragostea lor dintîi,floarea imaculată a tinereţii lor.

Simţea că o apucă disperarea,de ce Maur? De ce tocmai el, pe care il iubea, atit de mult şi care ştia că este iubit de ea. De ce nu-i ajunsese numai iubirea ei curată?

Maşinal băgă cheia în iala uşii lor.Locuia cu parinţii şi cu un frate mai mare.

Se îndreptă spre camera ei, fără să bage de seamă, că în bucătărie, mama pregătea masa.

Se aruncă pe pat şi inchise ochii.Revăzu toată scena în cele mai mici detalii. Simţi aproape fizic, gesturile lui Maur.

O mînă caldă i se aşeză pe frunte. Tresări ca scuturată de friguri.

Era mama, care foarte mirată, venise să vadă ce este cu fata ei, de nici un bună ziua nu reuşise să spună.

Privirea Oanei era tulbure şi ochii-i înotau în lacrimi.

-Ai să-mi spui ceva, draga mea? Spusese mama cu multa căldura şi cu voce scazută.

-M-am certat cu Maur…cred că sunt o…proastă.

-În nici un caz…fata mea nu este o proastă.Eu ştiu ce am crescut, iar lui Maur…mai dăi timp să te cunoască aşa cum eşti şi mai acordă-i o şansă, că nu-i un băiat rău.

Are şi el probleme…vîrsta, nu mai sunteţi chiar copii…nu?

*

Trecuseră mai bine de două ore de cînd Oana sta intinsă pe pat.

Nu mai plîngea, dar nici nu putea adormi.Gindul că Maur s-a purtat aşa de imatur şi expresia “hai nu face pe mironosiţa”, ii revenea obsedant in minte.

Unde a aşteptat ascuns acest Maur pe care ea nu-l cunoscuse înca?

Ce se intimplase cu acel Maur, frumos, vesel, cuminte şi foarte deştept…pe care-l iubise şi incă il iubea, fără de care nu putea trăi să nu se vadă sau să-şi telefoneze o singură zi?

Se simţea copleşită de tristete, dezamagită pină-n adîncul sufletului. Amîndoi fuseseră de accord cindva, că iubirea lor, era o descoperire extraordinară, ceva sublim, frumos şi intens, cum nimeni nu mai trăise aşa ceva pînă la ei.

Fără să vrea, zimbi amintirii scenei făcute de Maur, cînd şi-au marturisit ce simt unul pentru altul.Lui Maur îi tremura vocea, dar nu se oprise şi-şi duse fraza pînă la capăt. Îi mărturisise Oanei că o iubeşte, că toată existenţa lui este plină de fiinţa ei, că in tot ce face el, îi simte prezenţa, este motivat de prezenţa ei. Era adevărat, Oana nu se indoise niciodată de el şi-i marturisise în felul ei, mai simplu, mai potolit, ca şi cu ea lucrurile stau exact la fel.

Fusese sinceră pînă-n adincul sufletului.Era un adevăr care trebuia spus. Maur iradia de bucurie. Exuberant, ridică de jos un gindăcel pe o frunză îngălbenită şi-i zise: ” Vezi tu ce culoare are cerul? La fel sunt si ochii Oanei.Superbi…nu-i aşa?”, il lăsă uşor in iarbă şi o sărutase cum n-o mai făcuse nicidată. Oana rise strengareşte şi adăugă: “Ştii tu de ce este cerul albastru? Pentru ca aşa sunt ochii lui Maur”. Rideau ca nebunii prin parc şi purtau în inima tot seninul cerului.

Ce poetic! Zisese Maur, facînd eforturi să revină cu picioarele pe pămînt şi să nu pară caraghios.Asta se întîmplase în urmă cu un an, iar de atunci s-au văzut zilnic. De ce ajunseseră acum în acest impas? Cine era de vină? Oana se frămînta să înţeleagă ce-i adusese în această situaţie.

Se simţea şi puţin vinovată, dar prea bine nu ştia de ce.

Maur, ar trebui să aibă răbdare şi încredere.Fără încredere…nu există nimic.

Un mare autor de drame sentimentale, romancier consacrat, fusese întrebat cîndva:

“De ce scrieţi poveşti de dragoste care se termina prost?”, la care omul de litere a raspuns simplu:”Povestiţi-mi o singură poveste de dragoste care se termină bine şi eu am s-o scriu”. Există oare o FATALITATE ?

Toate poveştile de dragoste sfirşesc prost? De cine depinde acest lucru?

*

Oana nu mai suporta să stea în pat în acea stare de încordare: în minte i se învălmăşau o mulţime de întrebări, iar mama cu siguranţa că măcar în parte va şti să i le lămurească.

Se ridică cu greu, se simţea slăbită, aproape bolnavă, prea multe gînduri o epuizaseră.

În hall fratele ei îi întinse un plic; tine e pentru tine, PERSONAL, ce-a păţit corabia voastră? Era tentat să continue cu gluma, dar mama îl avertizase să n-o supere că nu se simte bine.Chiar dacă era cu 4 ani mai mare decît sora sa şi uneori o tachina pînă la enervare, acum trebuia să se abtină.

Oana deschise maşinal plicul în care nu găsi decît o coală de hîrtie fără un cuvînt, doar nişte nori creionaţi pe alocuri.

Înţelegea foarte bine semnificaţia lor. Cerul lor se acoperea de nori. Aşadar povestea lor de dragoste se va sfîrşi prost, la fel ca toate poveştile de dragoste de altfel. Nu, asta nu poate fi adevărat, Maur nu poate fi atît de prost încît sa nu înţeleagă. Nu poate strica totul pentru o prostie.Va trebui să discute cu el, să-l facă să inţeleagă…ce? Mai intîi trebuia să inţeleagă ea ce are de făcut. Maur trebuie să ştie că ea ar fi procedat la fel cu oricare dintre băieţii care se cam ţineau pe urmele ei.

N-a fost un capriciu, chiar nu ştia ce să facă.Indecizia ei o făcea să se simtă şi mai rău, iar mama era schimbul II.Aici nu putea fi vorba de o regula, trebuia vorbit, explicat, inţeles.Doar nu va ramine supărat pe ea pentru atîta lucru. Dacă va fi nevoie îi va spune,desi nu-i era deloc uşor , ce a simţit, ruşinea, umilinţa şi în final revolta.Asta era Oana şi Maur ar fi trebuit să ştie cum este ea. Dacă ar fi discutat despre asta înainte, poate că s-ar fi lămurit fiecare ce vrea să facă, dar cum procedase Maur…nu avea nici o scuză, iar ea nu era încă pregatită pentru acest pas.

Întotdeauna se simtise în siguranţă lîngă Maur, iar acum…trebuia oare să se teamă de el? Să-l suspecteze de gînduri ascunse? Să stea tot timpul în gardă de teama unei capcane?nu poate fi adevărat, mintea ei infierbintată a dat întîmplării mai multă importanţă decît trebuia.

Dacă mama ar fi fost acasă, ce repede s-ar fi lămurit toate.O chinuia îndoiala, intotdeauna i-au plăcut lucrurile clare şi certe, iar acum peste sufletul ei candid se cernea zăpada îndoielii.

Oana sta cu coala de hîrtie în faţă aşezată pe un taburet în bucătărie. Bogdan, intră abia auzit şi se aşează şi el.

-E chiar aşa de grav? Să te ajut cu ceva?

-M-am…m-am certat cu Maur, spuse Oana cu tristete.

-Atunci e de bine, voi chiar vă iubiţi.

-Ce mai frate am şi eu…o dată nu poti şi tu să fii serios?

-Măi…voi chiar vă iubiţi, începuse să-mi pară monotonă prietenia asta a voastră.

-Dispari de aici…neseriosule, mai zise fata şi se refugie în dormitor.

Din uşa dormitorului mai adăugă:

-cearta în dragoste este ca o ploaie de vară peste un cîmp încins de soare.

Tu sau el…insfîrşit poate chiar amîndoi, meritaţi un duş rece să vă desmeticiţi.

-Bate Bacalaureatul la uşă…sora mea.Mă duc să vorbesc cu Maur, o mai necăji el puţin.

-Să nu indrăsneşti ! Am să vorbesc eu cu el.Treaba asta ne priveşte numai pe noi, pricepi?

-Ha , ha, uite-o pe Oana cea adevarată.Acum pot să plec, am intilnire.

-Dacă ai nevoie de mine sunt pe aproape, reţine asta este esenţial.

-Dacă sună telefonul, nu sunt acasă pentru nimeni, clar?

-Pentru NIMENI, e clar dar pe mine cum mă convingi că nu eşti acasă.

-Cum poţi fi atît de sîcîitor?

-Exersez!

-Tu nu poţi fi niciodată serios?

-Ba da…cînd dorm, dar nici atunci nu se ştie ce visez…

-Mare figură eşti, cum te suportă fetele? Dar Maur, oare el cum se simte? La ce se gîndea el acum? Sunetul strident al telefonului o trezi din visare.

-Alo! Da…eu

-Ne vedem pe seară? Întrebase Maur ca şi cum nimic nu se întimplase.

-Nu…nu cred, răspunsese Oana.

-Recunosc, m-am purtat ca un imbecil…dar trebuie să stăm de vorbă în seara asta.

-Chiar dacă te-ai fi purtat ca un savant, în seara asta nu ies din casă Maur.

Cu puţin noroc…mîine.

-Eşti foarte suparată pe mine?

-Nu numai pe tine şi pe mine sunt suparată. Cînd sunt aşa…mă simt urîtă, Maur.

-Nu vorbi prostii, tu nu poţi fi urîtă, iubire…Oana !

-Nu ies din casă în seara asta, tocmai ca să nu te convingi de contrariu, spusese Oana cu o undă de amărăciune în glas.

-Nu poţi să mă ierţi, nu-i aşa? Uite dacă vrei…încercase Maur …

-Nu, te rog, nu mai spune nimic, ştii ce fac acum?

Caut cu disperare o guma, vreau sa şterg …norii.

-O sa-i ştergem amîndoi, Oana, iţi promit.

-Nu trebuie să-mi promiţi nimic, ştiu, simt că o sa-i ştergem împreună.

-Eşti adorabilă, ştii…

-Şi asta o ştiu.

-Adevărat? De unde o ştii?

-De la MAMA, pa, ne vedem mîine la şcoală.

***

Deci motive de îngrijorare majore nu mai existau, rămînea să-şi pună ordine in gînduri.

Va trebui să mai stea de vorbă şi cu mama, prea o pasase fără explicaţii şi ea nu făcea asta nicodată.

Nu-şi făcuse nici o temă pentru ziua urmatoare şi era deja seară.

Oana incepu să-şi scoata maşinal caietele cu conspectările lucrărilor de recapitulat în vederea examenului de bacalaureat.

Avea mult de citit, mai avea de lucrat ceva la matematică şi fizică şi…parcă cele mai grele materii se nimereau în ziua următoare.

Curînd se rupse de gîndurile ce-i frămintau mintea şi se sili cu toată oboseala si ora inaintată, să-şi termine temele.

De preocupată ce era nu auzi cînd fratele ei intrase în casă şi încuiase în urma lui.

- Ce faci tu sora mea preferată ? toceşti ? ai să ajungi să porti ochelari, ascultă-mă pe mine, mai adaugă Bogdan intrînd în camera sa.

- Şi care este problema ta ? am să port ochelari şi gata…

- Da, dar …te mai place Maur ? dispăru Bogdan rîzînd, în bucatarie. Sa-l intrebi, poate are alte preferinte…

- Ai de gînd să mă laşi sa-mi termin temele ? aiuritu-le .

Curînd se întoarse şi mama de la schimbul II, şi seara se sfîrşi linistită şi calmă pentru toţi.

Fără a pune întrebări mama o examina din cînd în cînd pe Oana, o privea întrebător dar aştepta ca ea să-i spună ce avea de spus, sau s-o întrebe ce avea de întrebat.

Încă nu se luminase bine de ziuă cînd Oana se spălă cu multă apă rece pe fată, se îmbrăcă în costum de sport şi fugi la alergare în parcul din apropierea casei lor.

Nu inconjurase întreg parcul, că în urmă la o distantă apreciabilă, înca o persoană se pusese pe alergat.

Auzea Oana paşii in urmă, dar nu voia să întoarcă capul alergînd din ce în ce mai tare. Sigur că oboseala o ajunse la un moment dat, se opri, se întoarse brusc şi dădu cu ochii de Maur, care părea epuizat de efort. Întotdeauna îl întrecuse la alergat.

Maur veni suflîd greu şi se trînti direct pe iarba udă de rouă. Nu-l mai interesa decît un lucru si-l spuse :

-Mai eşti suparată pe mine?

-Acum mi-e milă de tine, eşti terminat…spuse Oana încercînd să glumească.

-Noi doi trebuie să stăm de vorbă …mai zise Maur.

Iubire, niciodată să nu mai fugi de mine.

Avem o zi încărcată, după o noapte albă…

-Ce ar fi să amînăm noi discuţiile astea pentru după bac, avansă Oana ideea.Prea suntem stresaţi şi nu ne înţelegem.

-Foarte bine, rămîne pentru după bac…ştii cîte griji mi-am făcut toată noaptea? Am vrut să vin la tine să stăm de vorbă.

Nu vreau sa rîdă toţi de noi că avem neînţelegeri tocmai acum.

-Dar noi nu avem neînţelegeri…Maur, noi ne iubim dar nu ştim cum să ne purtăm în anumite momente, asta este sigur.

-Exact, asta gîndesc şi eu, vezi ? gîndim la fel…

În mai puţin de o jumătate de oră, se întîlniră în uşa clasei lor, unde Maur ajunsese tot în fugă şi scoase din servietă un trandafir alb, imaculat, învelit cu grijă intr-o coală de hîrtie la fel de albă.

-Pentru tine iubire, zise Maur şi o sărută pe obraz.

-Şi asta este pentru tine, se ridicase Oana pe vîrfurile picioarelor să-l sărute pe Maur pe obraz.

SFIRSIT.

_______________

FATA DE PESCAR

(proza scurta )

Aş fi putut-o numi greseala femeii, nu se iartă nici de către ea insăşi, dar…

…dar mai bine vă las sa citiţi. Era in vara toridă a lui 1964.

Tinereţea, cinstea şi frumuseţea ei, erau singura avere.

Numai mătuşa ei o purta prin casele cele mai frecventate de barbaţii în cătarea unei soţii cu sau fără avere, dar de o cinste incontestabilă.

Din copilărie i se inoculase o anume conduită. Educaţia rigidă de care avusese parte, o făcuse să se ferească de companii periculoase.

Ştia că bărbaţii trebuiesc crezuţi numai pe jumătate. O dată ce –şi ating scopul, te salută din mers şi nu le mai dai de urmă.

Ce rămâne în urmă, nu-i mai interesează. Fetele ce nu au ţinut seama de aceste sfaturi, au alunecat jos de tot în urbea lor natală.

Întâlnise prin casele prietenilor şi rudelor un capitan de vas. Lucra pe un şlep de marfă. Era de o tinereţe şi o vivacitate impresionante, iar poveştile lui reuşeau să capteze atenţia tuturor. Alexandru Banu, nume predestinat unui barbat hotarât să-şi ia o nevastă cu o mare avere. Sentimentele, deşi existau, nu contau când se punea în joc libertatea, existenţa şi a confortul personal.

Se mai pripăşise pe lângă prietenii comuni şi un tinăr parvenit, un mediocru din toate punctele de vedere, dar cu o ambiţie de nesuportat.

Parinţii lui ţineau o prăvălie de peşte undeva într-o mică aşezare urbană, iar el se ocupa de aprovizionare.

Lipsit de tact şi de sensibilitate tânarul Pericle, nu înceta să-i facă curte tinerei crescute în chingi, mai întâi în familie apoi de către mătuşa sa.

Având o mare sensibilitate, Marina încerca să scape din cercurile societăţii, în care nu se simţea decât o păpuşă manevrată atât de mătuşă cât şi de cei din jur. Mereu o puneau sa le cânte .

Ambiţia pretendentului îngâmfat nu cunoştea margini şi se străduia să-şi bată joc de amicii familiei celei pe care şi-o dorea de logodnica.

Nu se sfia să-i ponegrescă pe cei din anturaj, provocând numai încurcături, neţinând seama de gingăşia sentimentelor fetei.

Cum marinarii sunt bărbaţi ce nu suportă afronturile de nici un fel, între tânărul Pericle şi căpitanul Andru, se instală curând o ostilitate manifestată peste tot unde se întâlneau.

Glumele răutăcioase şi farsele se ţineau lanţ, iar Pericle în înfumurarea lui nu înţelegea ce are lumea cu el.

Se credea în centrul atenţiei, deşi era de fapt ţinta batjocorii lor.

Continua să se amestece cu cei din prejma Marinei, ce cânta aşa de frumos când mergeau la picnic pe malul Dunării, de credeai că este o adevărată sirenă.

Mulţi erau cei ce se învârteau în jurul Marinei, dar dintre toţi, unul singur reuşise sa se aşeze mai adânc în inima ei.

Nu vedea sau refuza să creadă că este un aventurier şi un vânător de zestre.

Andru, versat în cucerirea femeilor, reuşea să lase impresia că este fermecat de tinăra fata de pescar, de o gingăşie aparte. Se declara indrăgostit şi fără speranţă dar în realitate, căuta cu infrigurare o fată cu zestre serioasă. Bruma de avere ce-i rămăsese de la părinţi, Andru o pirduse la jocul de cărţi.

Frecventa aşa numita societate aleasă, unde reuşise în scurt timp să capteze atenţia tuturor, dar cucerise şi inima sărmanei fete de pescar.

Aceasta lipsită de orice experienţă, roşea ori de câte ori Andru o privea, sau i se adresa cu vorbe mieroase, complimente bine plasate, ce o intimidau de fiecare data.

Undeva, in aval făcuse sa se îndragostească de el, fiica unui om foarte bogat, blindată cu aur şi cu conturi în mai multe banci.

Aflând de la amicii cheflii cu care-şi pierdea timpul liber, ca frumoasa Marina, urma să se mărite, lui Andru nu-i conveni acest fapt. Făcu totuşi eforturi să nu se vadă acest lucru, dar mintea sa diabolică, începu să urzească un plan.

Când află cu cine urma să se mărite fata, deveni şi mai înverşunat.

Un prost îngâmfat ca Pericle, merita o lectie să-i ajungă întreaga viaţă.

Această nuntă nu trebuia să aibă loc, decretă în mintea lui Andru.

Cu toate ceaiurile pe care le dădea Pericle, pentru a demonstra ce afaceri înfloritoare are, nu reuşea să facă o impresie mai bună. A doua zi începea să se vaite la amicii apropiaţi, că cheltuise o grămadă de bani, fără nici un folos personal.

Aceştia îl lăudau, pe faţă pentru cât de bine s-au simţit la el, dar în spate râdeau de el, făcându-l caraghios, zgârcit cu ifose de om de lume.

Marina, fata de pescar, scoasă în lume de mătuşa ei, se simţea prinsă în laţul întins cu mare arta de căpitanul aventurier.

Mândria lui Pericle nu mai cunoştea margini, de când fusese acceptat ca logodnic oficial al Marinei. Dorea să se fălească cu cucerirea sa peste tot.

Biata fată se agăţase de această oportunitate, ca cel ce simte că se scufundă, în durerea iubirii ne-mpărtăşite.

Nimic din comportamentul lui Pericle nu-i era pe plac, frazele lui bombastice, parcă erau copiate de undeva şi învăţate pe de rost.

Se ruga de el, însă cu disperarea celei ce simte primejdia şi urgenta plecarea lor cât mai departe posibil. Prezenţa lui Andru, îi făcea mult rău. În preajma lui se pierdea cu firea.

Numai logodnicul nu pricepea nimic din graba fetei de a pleca din oraş.

Nu reuşea să vadă cât de mult îşi dorea Marina să se pună la adăpost de orice ispitire, venită dinspre Andru. Era ceva mai presus de puterea şi raţiunea ei, sănătoasă în alte situaţii. Vroia să fugă departe de meschinăria lumii, în care nimerise aproape fără voia sa.

Pe malul Dunării, în căsuţa de pescar, se simţea în siguranţă, dar aici la oraş, liniştea şi calmul ei obişnuit, se pierduseră în întregime. Teama, vecină cu panica le înlocuise.

Se simţea ca o păpuşă fără voinţă proprie, în mâinile matuşii dar şi ale celor din jurul ei. Nici mătuşa nu-i înţelegea tulburarea, iar logodnicul ei nu înceta să se laude peste tot, de norocul ce-l avea fiind iubit de o asemenea fată.

Sărmanul de el, nu înţelegea nimic din frământările ei.

Nu încetase să defăimeze pe toţi care indrăzneau să se apropie de Marina.

Teama tinerei fete, de a nu cădea în mâna celui ce ştia să o facă să-şi piardă capul, era justificată.

Semnalele primite şi detectate de alarma ei interioară, o avertizau permanent. Andru făcea eforturi să se afle în acelaşi cerc de prieteni unde se afla şi ea. Soarta însăşi, se pare că-i aducea în acelaşi loc.

Andru găsea întotdeauna, un cuvânt potrivit oricărei situaţii, făcea conversaţie cu o uimitoare uşurinţă şi nu înceta să-i plaseze câte un compliment, făcând-o să roşească până-n vârful urechilor.

*

Îl amuza foarte mult acest joc al seducţiei, în care Marina nu mai ştia unde să-şi îndrepte privirile şi nu ştia cum să răspundă.

Cum mâncarea şi băutura nu lipseau de la petrecerile lor, căpitanul Andru cu doi subalterni, hotărâ să-l îmbete pe Pericle şi să-l facă de râs încă şi mai mult decât se făcuse el singur.

Nu-şi dădea seama, ce obiect de distracţie devenise. L-au provocat, până a făcut pariu că frumoasa lui logodnică, la cât de mult credea el că este iubit, va fi a lui înainte de nuntă. Abia ţinându-se pe picioare, se duse la uşa Marinei, spunându-i că era o prostie să mai aştepte până la nuntă. Ceru clar să-i dovedească, cât de mult il iubeşte şi-i pretinse, să meargă la el acasă chiar în acel moment.

Privindu-l drept în faţă, Marina spuse un nu atât de răspicat, îcât îi trecu toată mahmureala. Cerceta cu înverşunare chipul fetei, iar în privirea ei nu reuşi să descifreze altceva decât repulsie. Beţia şi neruşinarea, adăugate la alte necalităţi, o făcuseră pe fată să-i răspundă cu toată hotărârea.

Lipsa de cuviinţă a viitorului mire, o trezi din acea amorţeală. Nimic din fiinţa ei nu o îndemna la acest compromis. Chiar dacă acest tânăr, oferea oarecum un viitor Marinei. Nu mai era mult până la nuntă şi fata simţea ca o povară pe care ar urma să o poarte întreaga viaţă.

Intervenţia severă a mătuşii, reuşi să-l facă pe Pericle, să înţeleagă că nu se cuvine să aibă astfel de purtări.

Acesta în îngâmfarea şi mahmureala lui, anunţă că în aceste condiţii nu va mai avea loc nici o nuntă, spre disperarea mătuşii care dorea să o vadă pe fată cât mai curând la casa ei.

Văzându-se astfel respinsă, Marina simţi mai mult uşurare. Cu mintea ei limpede, întrezărea ce groaznică căsnicie ar fi avut alături de un asfel de om.

N-a ştiut să aprecize la ea, acest dar pe care urma să-l facă, numai aceluia alături de care urma să-şi petreacă întreaga viaţă.

Susţinuse cu tărie, în faţa amicilor, că o iubeşte şi este singura fată cu care s-ar căsători vreodată, dar de fapt se iubea numai pe el şi ar fi vrut să o supună capriciilor lui.

Mătuşa care nu pierdea deloc timpul, văzând cât de resemnată era Marina după ruperea logodnei, începu să se orienteze în altă parte. Doar băieti de însurat erau destui. Promisese fratelui său pescar, undeva în provincie, că va găsi pentru fată un mire potrivit, nu un pârlit de pescar, sau plugar la CAP.

Marşul pe la ceaiurile organizate cu fast, reâncepu. Marina se lăsa purtată peste tot de mătuşa, deşi de cele mai multe ori, ar fi preferat să stea acasă cu o carte bună. Se înţelege că de la aceste ceaiuri, Andru era nelipsit.

Era aşa de fericit, că stricase cu bună ştiinţă logodna celor doi, încât cu greu putea ascunde această stare. Lumea începu să-şi dea coate şi să şuşoteasă…

- Oare nu era cumva îndragostit cu adevărat, de Marina ?

Tot timpul se afla lângă ea, ba mai purta discuţii şi cu mătuşa. Şoptea la urechea ei tot felul de glume deocheate, făcând-o pe aceasta să râdă în hohote si câştigându-i treptat încrederea.

Căldura insuportabilă de peste zi, deseori îi mâna pe cei mai mulţi, jos pe malul Dunării, unde organizau pic-nic. Nimeni nu se îndura să plece spre oraş, decât atunci când era destul de răcoare. Uneori mergea şi mătuşa, alteori nu, fiind mult de mers pe jos şi pentru ea o oboseală prea mare. De fiecare dată Marina era rugată să le cânte, iar Andru se chinuia să o acompanieze cu chitara.

Deşi emoţionată, le cânta să le facă plăcere. Vocea ei avea un tremolo, ce da melodiilor şi mai mult farmec. Târziu tinerii plecau perechi fie spre oraş, fie la o plimbare nocturnă, pe malul apei. De data aceasta Marina nu era însoţită de matuşa, dar Andru promisese ferm, că el o va aduce acasă pe fată.

Când văzu Marina că tinerii pleacă perechi, perechi şi rămâne singură cu Andru, tresări presimţind că ceva rău avea să se întâmple. Cu o creangă de salcie tulbura apa, făcându-şi de lucru, după ce îl rugase deja de două ori pe Andru să o ducă acasă, că prea se făcuse târziu. Acesta însă, nu era omul care să piardă timpul degeaba. Cu gesturi moi şi răsuflarea fierbinte începu sa-i şopteasă tinerei toate neroziile amoroase ce-i veneau în minte. Oricât ar fi vrut Marina să se opună, nici trupul ei nu o mai asculta. O ceaţă calda pusese stăpânire pe mintea, pe trupul pe sufletul ei, devenise captivă. Când se dezmetici, faptul era consumat.

Pe patul de trestii construit cu bună ştiinţă de Andru, zăcea acum inertă, pângărită, murdară.Devenise femeie fără să fi avut timp, sau tăria să se opună.

Ar fi vrut să intre in apă să se spele, dar Andru o impiedică, spunând ce vârtejuri mari erau în zona aceea. Îşi strânseră de pe jos hainele şi cearceaful de plajă, apoi cu pasi nesiguri au pornit spre oraş. Nici unul nu a scos nici un cuvint.

În pragul uşii, mătuşa se răsti la ei.

-Asta-i oră de venit acasă? Dar Andru făcu un gest cu mâna, apoi zise.

-Vă rog, este …târziu, aud vecinii …vin mâine să stăm de vorbă. Marina se mira că după cele ce se petrecuseră, nu o duce la el acasă, cum se întâmplase de multe ori cu alte fete, cunoştinţe de ale lor.

Intrată sub duş, dădu drumul la apă, încercând zadarnic să spele umilinţa, ruşinea, trădarea, lui Andru. Inima ei o avertiza că el nu va veni, a doua zi să stea de vorbă cum promisese.

*

Şiruri de lacrimi se scurgeau pe faţa ei, nu reuşea să se adune, se tot întreba cum de fost cu putinţă, ea care se mândrea cu o judecată limpede, să cadă în mâna lui Andru. Oricât ar fi zăbovit sub dus, se simţea întinată. Era un fapt ce nu mai putea fi schimbat. Urmă o noapte de coşmar, apoi o zi de aşteptare în zadar.

Foarte derutată era şi mătuşa, neştiind ce atitudine să adopte. Fata spusese simplu, am fost a lui. Nici un alt cuvânt nu a mai scos de la ea. Se închisese într-o muţenie de neclintit.

În mintea Marinei, întâmplarea lua proporţii uriaşe. Dimineaţa trecu repede cu treburile prin casă, dar după amiază, fata nu se mai dezlipi de fereastră, privind tacută în lungul străzii.

Zăpuşeala îi ţinea în continuare pe oameni în case, la birt la o bere rece, sau mai jos la Dunăre. Se însera şi mătuşa pierzându-şi răbdarea începu cu ocările la adresa lui Andru, dar şi la adresa Marinei. Aceasta înţelesese deja, că pe Andru nu l-au interesat decât acele câteva minute, petrecute cu ea în intimitate. Aventurierul învinsese omul. În furia ei mătuşa începu să-i spună despre cazuri când, în astfel de împrejurari, au apărut copii din flori, iar fetele s-au făcut de râsul lumii.

Aceasta a fost picătura care a umplut paharul. Nu, aşa ceva nu se putea întâmpla.

Nu se putea duce acasă la tatăl ei, cum ameninţa mătuşa, cu un copil din flori.

Ar fi fost prea dureros pentru tatăl ei să suporte o asemenea ruşine. Ce vor spune sătenii ? Cum vor râde de ea şi cum o vor batjocori că s-a dus la oraş să se facă de râs.

Cum mătuşa obosise de cât vorbise de una singură, se duse curând la culcare.

Marina nu se putea dezlipi de la fereastră. De somn nici nu putea fi vorba.

Gândul că ar putea avea un copil, îi paraliză gândirea. Fără să ştie exact ce va face, deschide o casetă unde avea actele într-un plic, le pune în poşeta ei de plajă şi iese fără să facă zgomot. Se înserase bine când neştiind încotro să se îndrepte, paşii o purtară spre locul acela nefast, unde fusese cu o seară înainte cu Andru. De la birt se auzea o muzică populară şi zgomotul sticlelor de bere ciocnite ca la chef.

Un grup de cheflii făceau mare haz, iar în mijlocul lor, era Andru. Beau berea direct din sticle şi le ciocneau cu putere. Printre hohote de râs, Andru perora cu sticla în mână.

-nu s-a născut femeia care să-mi reziste mie… apoi iar se porneau pe râs.

Marina se retrăsese lângă un gard, la adapostul crengilor joase ale unui copac.

Nu mai avea nici un rost să încerce să stea de vorbă cu el. Îl consideră mai josnic decât fusese chiar Pericle. Dacă ar fi fost om, ar fi cerut-o de soţie, gândi Marina, dar acum chiar de ar face acest gest, nu-l mai vroia ea. După cele auzite la birt, înţelese că nu mai putea merge decât într-o singură direcţie.

Nu mai era nimic de făcut. La mătuşa nu mai vroia să se întoarcă. Altceva decât sa o ducă acasă la tatăl ei, nu putea spera de la ea. Merse un timp fără nici o ţintă. Paşii o purtară involuntar, la locul unde cu o seara înainte fusese cu Andru, pe malul apei.

În mintea puternic zdruncinată, de prea multe frământări, stăruia un singur gând.

Acolo sunt vârtejuri mari. Oare de ce acum nu mai suna ca o oprelişte ci suna ca o sugestie ? Nu-şi putea scoate din minte acest gând. În haosul din mintea ei nu găsea decât… acasă… ruşinea…copil din flori…

Pe patul de trestii întinse pe pământ, Marina lăsă să-i cadă poşeta de plajă.

Ochii ei priveau hipnotizaţi apa. Era linişte, atâta linişte că nici o adiere nu făcea să foşnească frunzele sălciilor.Niciodată nu se simţise aşa de străină de acea lume ca în momentul în care judecata ei, nu mai funcţionă. Un ţipăt scurt, un salt şi un plescăit al apei, tulburară un minut liniştea serii.

Apoi nimic, totul incremenit in tăcere.

Pe suprafaţa apei învolburate, flutură un timp rochiţa de vară de culoare albă a Marinei.

*

În umbra trestiior înfiorate de vântul de seară, doctorul Mihail, fuma tacticos ultima pipă. Avea un tutun bun, trimis de un amic de-al său de peste hotare.

Din când în când arunca in apă cîte-o pietricică să mai scape de plictiseală.

Era absent la tot ce se întâmpla în jur.Venise pentru o săptămână în vizită la un confrate, medic în acest orăşel. Se cunoşteau din facultate şi discutând cu acesta ce săptămână încărcată avusese, acceptase invitaţia să petreacă câteva zile la el. Sejurul lui se apropia de sfârşit. Încă o zi, două şi urma să plece la Bucuresti.

Avea mare grijă ca mama sa, să nu stea prea mult singură. Vecinele i-au dat asigurarea că orice va avea nevoie, o vor ajuta.Un accident nefericit o adusese pe mama doctorului Mihail, în situaţia de a se deplasa cu două cârje. Doar printr-o minune scăpase cu viaţă, dar soţul ei s-a prăpădit atunci.

Încet ca omul care nu se grăbeşte undeva anume, doctorul Mihail incepu să-şi adune hainele să se pregătească de plecare. Atunci auzise acel tipăt scurt şi plonjarea unui corp în apă. Nu era departe de locul unde stătuse el. Privind atent pe suprafaţa apei observă cu uşurinţă rochia albă fluturată de curenţii de aer.

Nici un strigăt de ajutor nu-i mai era de folos. Fără să stea prea mult pe gânduri, sări în apă şi se sili să ajungă din urmă corpul fetei ce se aruncase. Curenţii apei foarte puternici făceau salvarea şi mai anevoiasă. Nu era timp de pierdut. Fiecare secundă era preţioasă. Ajunse la un moment dat sa prindă rochia fetei, mai reducând viteza cu care era purtată de şuvoaiele de apă.

Se strădui din răsputeri să înoate către mal, ţinând capul fetei deasupra apei, dar ea leşinase şi nu se putea controla. De mare folos le fusese la un moment dat, o salcie cu crengile plecate până la suprafaţa apei. De ea se agăţă cu disperare doctorul, cu fata într- o mână şi cu cealaltă înotând. Sleit de puteri, cu cu fragila povară în braţe, acesta reuşeşte într-un final să o depună pe iarbă. Îi dădu primul ajutor şi o aplecă înainte să scoată apa din plămâni. După mai multe încercări, fata începu să dea semne de viaţă, să tresară necontrolat şi să tremure ca scuturată de friguri. După un timp, când se mai linişti, înfăşurată în prosopul mare şi pufos al doctorului, reuşi să întrebe …

-Cine eşti ?

-Sunt doctor, nu-ţi fie teamă. Nu ştiu dacă sunt norocul sau…ghinionul dumitale. Te-aş întreba totuşi, de ce ai făcut asta ?

-Nu aveam altă soluţie îngăimă fata abia auzit.

-Întotdeauna există o altă soluţie…eu mă lupt în fiecare zi să salvez vieţi şi dumeata îi dai cu piciorul ? Încercă totuşi să nu pară aspru.

După alte câteva minute de tăcere, doctorul o întrebă…

-Spune-mi unde să te duc, la cine stai?

-Nu am pe nimeni… nu am la cine să cer adăpost, fu răspunsul urmat de un suspin greu. Mihail rămase un timp pe gânduri, apoi zise…

-Eu sunt aici în vizită…nu ştiu ce să fac, mai mult de atât…

-Oh ! de ce nu m-ai lăsat acolo ? gemu Marina.

-Niciodată să nu mai vorbeşti aşa…găsim noi o soluţie, trebuie să existe ceva…

când deodată în mintea lui se făcu lumină…am găsit…sigur era o idee bună. Rezolva două probleme deodată. Se apropie de fată şi-i spuse…

-Domnisoară, vrei să lucrezi în capitală ? să îngrijeşti o doamnă în vârstă ?

-Da, fu răspunsul ei, vreu să plec acum şi cât mai departe de aici.

-Nu vrei să anunţi pe nimeni, ai nevoie de acte ca să pleci în alt oraş.

-Geanta, geanta mea se agită Marina, trebuie să fie…acolo şi arătă locul de unde sărise în apă. Apoi mai spuse cu amărăciune. Nu vreau să ştie nimeni că plec.

-Eşti sigură de asta ?

-Da, fu răspunsul ei, de data asta mai ferm, mai hotărât.

O sprijini pe fată să poată merge până unde-şi lăsase poşeta, o găsi şi i-o dădu să caute ea singură. Doctorul o observa cu multă atenţie, să nu facă din nou o prostie. Cu degete tremurânde Marina scoase plicul cu actele, iar poşeta o lăsă să cadă în iarbă lângă mal. Doctorul înţelese gestul ei şi nu interveni în nici un fel.

Se îndreptară amândoi spre oraş, iar doctorul îi spuse că trebuie să-şi ia rămas bun, de la amicul lui şi lucrurile ce le mai avea acolo. Nu se cădea să plece fără să anunţe.Iar jos în parcare avea maşina lui.

-Înţeleg prea bine, spuse Marina, te aştept jos, dar… să vii singur.

-Pot să am încredere în tine, că nu mai faci o prostie ?

-Niciodată n-am să mai fac aşa ceva, fu răspunsul Marinei. Promit.

Între timp vântul mai zvântase rochia şi părul fetei, tot înfăşurată în prosop, dar tremurând mai puţin. Ajunşi lângă maşină, Mihail scoase cheile, descuie şi o instalează pe fată în maşină.

-Mă întorc foarte repede, spuse el. Aici să te găsesc. Într-adevăr după câteva minute coborâ cu o geantă de voiaj pe umăr. Trebuise să-şi oprească prietenul de a-l conduce până jos, motivând că …are un motiv pe care i-l va spune altă dată.

Amicul râsese complice şi-l bătuse prieteneşte pe umăr.

Urcat la volan Mihail încercă să încropească o discuţie cu Marina, dar altceva decât răspunsuri monosilabice nu obţinu de la ea. La scurt timp fata alunecă într-un somn greu şi zbuciumat. Şoseaua era într-adevăr liberă şi doctorul merse cu viteza maximă admisă. Avea teamă, ca nu cumva un echipaj de miliţie, să se ia după el. I-ar fi fost greu, să dea explicatii cu privire la fată.

Când cerul devenea cenuşiu, vestind că zorii sunt aproape, Mihail intra cu maşina în parcarea, din faţa casei mamei sale. Drumul şi evenimentele prin care trecuse, il obosiseră mult. Parcă scurt şi silenţios, apoi o trezi pe Marina, spunând numai…

-Am ajuns…acasă. Portiţa metalică scârtâi uşor la deschidere şi la trecerea celor doi. Mihail descuie uşa, cu o îndemânare dată de obisnuinţă.

Intrând în apartamentul mamei, spuse cu voce puţin mai tare…

- Eu sunt mamă, am venit…să nu cobori, vin eu la tine. O conduse pe Marina în sufragerie şi-i făcu un semn să stea liniştită acolo, până revine el.

După câteva minute ieşi din dormitor insoţit de mama sa, sprijinită de o parte de el, iar de cealaltă de o cârjă. Fruntea ei lata, era încununată de părul alb complet, semn al vârstei inaintate, dar ochii…erau vii şi plini de curiozitate.

Se interesă de fată.

Aflase pe scurt povestea ei, de la fiul său. Se apropie de ea cu o mână tremurândă şi o mângâie părinteşte pe faţă, pe păr, apoi zise…

-E bine…e bine că eşti…aici…o baie caldă are să-ti facă bine. Eu pun de cafea sau ceai, ce vreţi voi sa beţi?

-Ceai fu răspunsul lor într-un glas. Şi ceva de mâncare că murim de foame, zâmbi doctorul, ajutând-o pe Marina să se descurce cu baia.

Vreau să dorm câteva ore, spuse Mihail, mamei sale, vă voi lăsa şi pe voi să dormiţi.

Cu halatul de baie al doctorului şi cu capul înfăşurat într-un prosop, Marina pătrunse în bucatărie când fluierul ceainicului, anunţa că-şi terminase treaba.

O bucată de plăcintă cu mere şi o ceaşcă de ceai fierbinte, aduse bujori în obrajii tinerei, care dacă nu era doctorul Mihail pe aproape, acum ar fi zăcut undeva pe fundul apei. În sinea ei Marina recunoştea, că gestul ei fusese precipitat şi necugetat. Şi plecarea fără ştirea nimănui era un gest necugetat, dar în timp va vedea ea cum va proceda cu cei rămaşi acasă.

Mama lui Mihail era bucuroasă, că va avea o fată aşa de draguţă, să-i ţină companie şi să o ajute la treburi, nemaiputând face mare lucru singură.

Marina nu s-a mai întors nicidată pe malul Dunării. SFÂRŞIT.

_______________

O ÎNTÂMPLARE NEPREVĂZUTĂ

Micul Cosmin intră val vârtej în bucătărie, adulmecând aromele de prăjituri delicioase pregătite de mama. Împlinea 8 ani şi se bucura din toată inima că la aniversarea lui va participa şi tata. De data aceasta nu mai fusese reţinut de alte treburi, iar noua lui soţie nu avea nimic împotrivă.

Nu-şi mai încăpea în piele de bucurie şi schimba mereu CD urile, întrebând-o pe mama, dacă ultimul era mai potrivit, dacă îi va plăcea lui tata. Niciodată nu şi-a dat atâta osteneală, să-şi facă ordine în camera sa, printre lucruri şi jucarii. Acum era aniversarea sa, la care sigur venea şi tata. Doar promisese şi un tată se ţine mereu de cuvânt.

Se însera şi musafirii începură să apară, cu pachete frumos colorate, în ambalaje sclipitoare, iar Cosmin se bucura, mulţumea dar le punea deoparte fără să le deschidă. Îşi pusese el în minte, că primul cadou pe care-l va desface, va fi cel de la tata.

Se tot uita nedumerit la uşa de la intrare, doar va apare şi-i va sări de gât şi-l va strânge cu toată puterea lui. Se deschise uşa şi figura atât de mult aşteptată a tatălui apăru în prag. Mama se grăbi să-l întâmpine, ca în vremurile lor bune, cu un zâmbet şi o sărutare pe obraz, urându-i bun venit. Bărbatul din uşă însă îşi feri obrazul, o împinse uşor în lături, pe femeia cu care trăise mai mult de 7 ani. Cea care-i dăruise acel minunat băieţel, isteţ candid şi frumos, la a cărui aniversare venise. Mama îşi frânse mâinile stijenită de acest refuz, în văzul tuturor invitaţilor, dar mai ales în faţa micului Cosmin. Copilul suferea cel mai mult în urma plecării tatălui său. Oricât ar fi dorit mama, ca fiul ei să nu aibă nici o urmă de tristeţe, la zi aniversară, acesta observase gestul de respingere al tatălui. Acum stătea în cumpănă, dacă să se arunce de gâtul lui, sau să rămână lângă mama.

Cadoul de la tata, l-a primit, dar bucuria şi curiozitatea, se topise pe loc. Ar fi putut fi orice, acum nu mai avea nici o importanţă.

Păstrându-şi calmul ei obişnuit, mama invită musafirii la masă şi chiar îl serveşte pe tata cu un pahar de şampanie pentru copii. Aceştia cu coifuri de carton viu colorate pe cap fac o larmă asurzitoare.Fratele mai mare al unei colege de clasă, purta pe nas o bilă roşie precum clownul de la circ.

Când se adusese tortul cu cele 8 lumânări aprinse, Cosmin simţi pe umăr o mână. Era mâna tatălui, care venise mai aproape să-l ajute să le stingă. În ochii micului Cosmin, luciră două lacrimi. Ce mândru se simţi, că el cu tata vor stinge lumânările de pe tort. Când s-a cântat MULŢI ANI TRĂIASCĂ, tatăl îl luase în braţele lui puternice şi-l sărutase pe obraz. Atunci Cosmin îi ceru să doarmă în acea noapte cu el, numai o noapte…se rugase de el.

Cu o pirivire piezişă, barbatul se uită la fosta soţie şi nu ezită să o apostrofeze…

-Creşte-l ca pe un bărbat, nu ca pe o domnişoară.

Privirea lui rece şi sarcasmul, îi făcu pe invitaţi să rămână un moment tăcuţi, înmărmuriţi. Oare ce se întâmplase cu Mihai, omul atât de vesel şi de jovial altă dată, acum se purta de parcă întreaga lume era duşmanul lui. Ca urmare a acestei ieşiri atât de nepotrivite, se grăbiseră să plece, fiecare pretextând câte ceva. Umilinţa mamei era aşa de mare, încât cu greu îşi stăpânea lacrimile.

Adunând cele de pe masă, îl rugă totuşi pe Mihai, să-l ducă pe Cosmin la culcare, macar de data asta, va adormi repede la cât de obosit era.

-Esti culmea femeie ! nici acum nu pricepi…am familie adevarată, cum sa stau de adormit copilul ? Sau este o altă manevră de a ta?

- Nu dragă, nu este nici o manevră, nu-ţi face iluzii, dar te-a aşteptat aşa de mult…

-Am spus eu că nu eşti în stare să-l creşti cum trebuie, o să ajungă un papă-lapte, de bine ce te ocupi de el. Bosumflat şi încă bombănind, îl luă totuşi pe Cosmin de mână să-l ducă la culcare.

Din păcate nici copilului nu găsi nimic bun de spus. Cosmin nu deschise gura, decât când simţi că nodul din gât îl lasă să vorbească.

- Tată, se rugă el, rămâi noaptea asta cu mine…numai noaptea asta…

-Bine….hai la culcare răspunsese acesta morocănos.

Pe jumătate fericit, pe jumătate trist pe Cosmin îl doborâ somnul repede, iar tatăl se strecură afară tiptil.

Ajuns în sufragerie, spuse sec: plec.

Fosta soţie răspunse simplu: bine.

Mai străini decât cei mai străini dintre oameni.

Din aceea zi Cosmin nu se mai întâlnise cu tatăl său.

Au trecut anii, a rămas lângă mama sa, a continuat şcolile şi cu eforturi de care numai o mamă este în stare, îl susţinu până la terminarea facultăţii de medicină.

Specializarea făcând-o la oftalmologie. Obişnuia să glumească pe această temă, spunând că a ales să lucreze pe ochii pacienţilor, ca să ajungă mai uşor la sufletul lor. Era un om cu suflet minunat.

Mama nu-şi mai refăcuse viaţa, duritatea cu care o tratase fostul soţ, reuşise să-i creeze repulsie, faţă de orice bărbat care ar fi încercat să se apropie de ea. Viaţa şi-a consumat-o între serviciul ei de funcţionară şi copilul ei, de care nu se gândea că într-o zi, ar putea să se despartă.

Într-una din vacanţe Cosmin venise acasă cu o tânără.

O fată veselă, vioaie, toată numai freamăt, care nu mai ştia unde să privească, atât de curioasă şi entuziastă era. O siluetă de invidiat şi o frumuseţe aparte. Nu se sfiise deloc de mama lui Cosmin, şi anunţă cu mare bucurie, că urma să plece din nou în voiaj, cu firma de manechine la care era angajată. Obişnuită cu lumina reflectoarelor, Andra, strălucea şi în viaţa particulară. Erau prieteni de ceva timp şi cum pleca des în turnee de prezentare modele de haine, insistase să o cunoască pe mama lui Cosmin, viitoarea ei soacră. O spunea într-un anume fel, apoi izbucnea într-o cascadă de râs. Entuziasmul şi drăgălăşenia ei îl fascinase pe Cosmin şi se credea îndrăgostit de ea.

Cu câteva săptămâni în urmă, fusese chiar acasă la părinţii fetei, din nefericire şi ei divorţaţi. Andra mai avea un frate şi o soră, mai mari decât ea. Fiind mai mică, mama sa o crescuse ca pe o prinţesă, aspect care pe frate şi pe sora sa, îi nemulţumea profund.

Se obişnuiseră cu capriciile ei, dar nu o înţelegeau deloc pe mamă.

Toţi erau copiii ei, de ce se purta aşa de diferit faţă de ei? Cel mai mult suferea Maria. Era numai cu un an mai mare şi se pregătea să-şi dea ultimele examene, la o şcoală postliceală de asistente medicale.

Fratele se străduia să rămână într-o echipă de fotbal, de categoria C.

Mama lor fusese infirmieră la un sanatoriu de copii, dar se pensionase, suferind de inimă. De când divorţase, parcă un ceasornic interior se blocase. Uitase să mai trăiască. Abia se putea ocupa de casă, între două spitalizări. Nu-şi da seama prea bine când şi cât de repede au crescut copiii ei. Andra era sufletul ei, toată viaţa ei netrăită se adunase în această fată. Cosmin era destul de nedumerit, de felul cum se purta mama Andrei cu ea, în comparatie cu ceilalţi doi copii.

Oare dacă ar fi avut şi el un frate sau o soră, mama sa ar fi iubit numai pe unul din ei ? Nu aşa ceva era de neconceput, dar el nu putea schimba nimic.

_______________