■ Ana Petrescu

ON/OFF

Voce 1(E gândul lui): Amice eşti idiot. Stai pe întuneric şi oftezi. Nici măcar nu ştii ce aştepţi.
Voce 2(E el): Eh, ce aştept ce aştept! Mare isteţ eşti tu! Ochelari şi mustaţă îşi mai trebuie că în rest le ai pe toate. De parcă tu nu te-ai plictisi la fel de tare ca şi mine. Citeşte o carte, dacă tot te dai aşa de rotund.
Voce 1: Ha. Auzi la el! O carte! E beznă smolită. Ce crezi că ştiu Braille?
Voce 2: Nu da’ la cât de prost eşti ai putea la fel de bine să fii şi orb.
Voce 1: Ha, ha. E tot aia.
Voce 2: Ba nu.
Voce 1: Ba da.
Voce 2: Ba nu, nu, nu.
Voce 1: Ba da, da, da. Ştii, adesea mă întreb dacă suntem în iad sau nu.
Voce 2: Posibil. La cât de cald e.
Voce 1: Of, nimic nu ştii. Nu mai ţii minte că acum două zile a dat căldură? E dat mereu la cinci, că mai nou şi-a pus repartitoare. Mari pişicheri. Ete fleoşc. Oare de ce o avea nevoie de atâta căldură?
Voce 2: Păi plantele alea au nevoie de un loc încins. N-ai văzut că toată ziua tunde la ele. Le tot perie şi le pupă în fund atâtă, mai ceva ca pe nevastă-sa.
Voce 1: Aoleu şi ce nevastă! Să te ferească Dumnezeu să te însori vere, că dracu te-a luat.
Voce 2: Păi ce mai contează, dacă deja suntem în iad.
Voce 1: Dooh. Nimic nu ştii. Eu cred că e o seră.
Voce 2: Păi şi roşiile?
Voce 1: Ce roşii?
Voce 2: Păi dacă e seră, trebuie să fie şi roşii. Iar el nu are decât verdeţuri din alea împuţite.
Voce 1: Păi ce, doar roşii se ţin în seră?
Voce 2: Bineînţeles.
Voce 1: Haide, nu fi naiv că o să cheleşti.
Voce 2: Ha, ha, ha. De unde până unde? Cine a mai pomenit să chelească de la naivitate? Ha, ha, ha. Hai că eşti amuzator.
Voce 1: He, ha, he! Bla, bla, bla! Ei na poftim. Nu se cheleşte de la naivitate. Auzi la el. Înseamnă că n-ai citit “Tratat asupra cheliei”, unde se susţinea clar pe baza unor premise reale, dovedite ştiinţific legătura între despădurirea capilară şi naivitate. Chipurile, se susţine că o afirmaţie absurdă făcută de unul pe care un altul o ia de bună, făcând şi o faţă prostească şi excesiv de întrebătoare, duce instantaneu la pierderea a 200 de fire de păr pe mm pătrat. Ah, şi-n plus se zice amuzant, nu AMUZATOR, dobitocule.
Voce 2: Ce porcării citeşti! Pfu. În loc să citeşti “Divina Comedie”. Uite, de asta ştiu eu că suntem în iad. Arată exact ca acolo. Şi mai ales eşti şi tu aici, bătându-mă la cap cu tot felul de teorii idioate. Deci clar suntem în Iad.
Voce 1: Dacă te deranjez atât de tare, spune-mi-o verde în faţă şi plec.
Voce 2: Nu poţi pleca.
Voce 1: Şi de ce mă rog?
Voce 2: Pentru că pur şi simplu nu poţi.
Voce 1: Ce e asta. Un fel de regulă din ipoteticul tău iad?
Voce 2: Nu. Dar e imposibil fizic vorbind.
Voce 1: Aha. Dar de ce?
Voce 2: Ei nu, că mare îngrămădit mai eşti! Păi tu de ce crezi?
Voce 1: Păi eu nu cred deloc.
Voce 2: Păi vezi, de asta am ajuns în iad. Ateistule.
Voce 1: Acum mă acuzi pe mine pentru închipuirile tale tâmpite? Şi se zice ateule. Parcă n-ai fi făcut şcoală.
Voce 2: Ba am făcut şi master, dacă ţii neapărat să ştii, deşi ştiai oricum asta.
Voce 1: Serios? Master în ce? Nu ştiam.
Voce 2: În “Divina Comedie”. Şi ştiai.
Voce 1: Ba nu.
Voce 2: Ba da.
Voce 1: Ba nu, nu, nu.
Voce 2: Ba da, da, da. De zece ori ‘ba da’. N-aveai cum să nu ştii.
Voce 1: De ce?
Voce 2: Chiar vrei s-o spun. Ei nu, că acum mă scoţi din sărite.
Voce 1: Nu te irita că faci bube şi cute. Ridurile nu te avantajează.
Voce 2: N-am cum să fac riduri. Folosesc Pantene ProV.
Voce 1: Ha, ha, ha. Fraierule. Păi ală e pentru păr.
Voce 2: Da ştiu. Dar când mă clătesc ajunge şi pe faţă şi mă hidradează. Aşa scrie şi pe ambalaj, ‘hrăneşte părul de la rădăcină’ Dar, dacă aş avea ochi sunt sigur că m-ar ustura.
Voce 1: Păi ce, eşti orb?
Voce 2: E un fel de a spune.
Voce 1: Atunci eşti un mincinos. N-aveai cum să faci master pe “Divina Comedie” pentru că n-ai ochi.
Voce 2: Ştiu Braille.
Voce 1: Eu nu.
Voce 2: Ei nu ştii. N-are cum.
Voce 1: Ba are. Cum să nu?
Voce 2: Ba n-are cum.
Voce 1: De ce şmechere?
Voce 2: Pentru că suntem unul şi acelaşi.
Voce 1: Ei da, de unde până unde? Spui prostii. Unul şi acelaşi! Asta-i bună. Hai că mai, mai să mă stric de râs. Tu eu, eu tu. Ha, ha.
Voce 2: Da, da. Nu râde că râzi de tine. Adică de mine. Adică de noi. Adică eu de mine însumi. Eh, ai prins ideea. Şi am şi argumente. Pot să-ţi explic.
Voce 1: Hai, că vreau s-o aud şi pe asta.
Voce 2: Păi, e simplu. Când petreci prea mult timp singur tinzi să gândeşti mult. Se mai întâmplă să te plictiseşti să gândeşti foarte mult, aşa în sinea ta şi atunci te apuci să gândeşti cu voce tare. De aici până la a purta un dialog nu e decât un pas, unul care după cum ‘vezi’, (ha, ha, scuze, vorba vine), a fost deja făcut.
Voce 1: Măi să fie. Nu te cred. Mai degrabă cred că suntem în iad. Că doar şi Dante zicea că aşa arată.
Voce 2: Dar tu de unde ştii, dacă zici că n-ai citit?
Voce 1: Am intuit.
Voce 2: Puah, ha, ha, ha. Ai intuit Divina Comedie? Hai să te văd c-o faci şi pe asta.
Voce 1: Da, e logic. Tot ce ţine de explicarea intuiţiei e logic.
Voce 2: Vai, domn’ profesor, explicaţi-ne dvs, că literat mai sunteţi. Hai mă laşi?! Vrei tu să fi… Ce s-a auzit.
Voce 1: Eu n-am auzit nimic.
Voce 2: Uah. În sfârşit vine să aprindă lumina. E calea spre izbăvire cică. Ştiam eu că o să ieşim din iadul ăsta. Ce sens are să exişti dacă singura ta întrebuinţare e ignorată de un idiot. E inadmisibil pentru un BEC să se irosească în halul acesta. De ce să fiu pedepsit, doar pentru că am 100 W şi nu sunt economic sau cu halogen, sau dracu mai ştie ce? Aşa vino, intră, intră în cameră. Mai la stânga e întrerupătorul. Un pic spre stânga, am zis stânga. Puţin mai sus. Am zis ‘mai sus’. Da, da, vezi că te-ai prins, cretinule. Uau, ce lumină, ce cald mă simt. Aş vrea să……………………POC.

____________

DISCUŢII CU PISICA NEAGRĂ

Ea se uita la alpinistul utilitar agăţat în chingile sale uzate. Nu prea pricepea ce se petrece. Am văzut-o destul de târziu pe la al treilea fum de ţigară. “Pis, pis” am făcut spre ea, ceea ce înseamnă “salut” în limbaj pisicesc sau asta cred eu. Oricum am învaţat să nu mă întreb prea mult când vine vorba de pisici, căţei şi arici. Întrebările sunt în general nepotrivite pentru o inteligenţă animală aşa de exacerbată cum e desigur cea a animalelor Browser-ul nu permite afişarea acestei imagini.
În plus n-am înţeles niciodată de ce s-a ales termenul de “animal” pentru animal. În capul meu are o conotaţie cam urâcioasă. În fine. Trecând la lucruri mai serioase, aruncă o privire mirată spre mine şi îmi zise “Uită-te la ăla! Ce naiba o căuta aşa atârnat pe bloc, nu ştiu.” Eu mi-am luat un aer ştiutor şi-am replicat “Nu-nţeleg prea bine ce spui, dar cred că ştiu la ce te referi.” Asta având în vedere lipsa mea de acurateţe în limbajul pisicesc, fiind familiarizată mai mult cu ştrumfi negri, uneori maro, alteori, blondini.
“Păi bine, dar voi ăştia bipezi, trebuie să fie cam incomod să vă atârnaţi de blocuri.”
“Poate blocul e cel care avea nevoie de atârnători”, spun eu, mimând un aer …
“Nu eşti prea smart, nu-i aşa”, zise ea cochetând cu dezastrul.
“Nu prea, dar încerc să par.”
“Se vede.”
“Mulţumesc, zic stoic, trăgând din ţigară.
“Vii des pe aici? Că e prima dată când te văd”, mă întrebă ea cu privire juvenilă.
“Doar la o pauză de fum.”
“Da, am auzit că e un viciu şi că dăunează de altfel.”
“Păi cum altfel. Desigur.”
“Mda.” “Crezi că o să cadă curând?”
“Nu prea curând, dar nici prea târziu. Posibilitatea e mai mare când bate soarele dinspre bloc. Plus că are corzile alea de-l ţin.”
“Da ştiu. Asta e bine. Nici eu nu-mi uit niciodată corzile acasă.”
“Dar la ce îţi trebuiesc, că doar eşti pe pervazul casei tale?”
“La mieunat bineînţeles. Ai mai auzit tu pisică să miaune fără corzi vocale?”
“Aha”, zisei eu cu efect.
“Apropo discuţia asta duce undeva? Că încă n-am aflat ce-i cu trapezistul, nici ce o să mănânc la prânz, nici dacă o să plouă.”
“Well, nu cred că duce undeva. Mă gândeam să vorbim de dragul de a vorbi, să ne mai cunoaştem întâi şi pe urmă să punem punctul pe I.”
“Şi care ar fi acela?”
“Punctul pe I?”
“Da.”
“E un punct deasupra unei linii.”
“Hmm, eu am auzit altceva. Dar mă rog, poate asta e versiunea for humans”, exprimă ea elocvent, cu un mic pufnit al mustăţilor.
“Să ştii că e foarte posibil. La şcoală ne învăţau o groază de lucruri umane, dar niciodată n-am simţit că teacherii le spun cu convingere sau ca şi cum ar avea prea multe explicaţii şi ei,” adăugai eu cu un râs scurt, dar puternic.
“Hei, trebuie să plec. Iar vrea să mă smotocească stăpâna şi asta doar pentru că-s pisică”, zise ea, întărind cuvântul pisică şi rostogolindu-şi ochii verzi peste cap.
“Bine. Pe mai târziu atunci. Ah, încă o întrebare.”
“Spune repede.”
“E şi-n obiceiul vostru să vă lăsaţi stăpânii să creadă că ei sunt stăpâni?”
“Mais bien sur. Toate pet-urile (animalele de casă) fac asta. Dacă ei vor să creadă asta, nu-i contrazicem, mai ales că e aşa de bine să ai locşorul tău în care să dormi, să papi cam ce vrei şi să torci pe pervaz oricând ai chef. Şi la o adică de ce să nu profităm un pic de cutness-ul nostru, dacă tot îl avem.”
“Asta aşa e. Toată lumea are de câştigat în fond.”
“În ce …? Nevermind. Trebuie să plec. Pa.”
“Pa, pa. Aurevoir. Bye. Tu lu lu. Ciao pisina. See ya…..”

____________