ECOUL * revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală

RECLAMĂ
În reclama în care cei săraci la minte
spun că ei nu sunt aşa, ci altfel,
altfel decât cei deştepţi,
înfloreşte comerţul cu proşti.
Comercianţii îşi strigă marfa
şi nu mai e nimeni în piaţă.
Înecaţi în raţiuni estetice,
ochii ne cad pe lucruri
din ce în ce mai diferite. 
Lumânări de granit peste tot,
cuvinte nebune.
Izolate de producţia de flori,
florile au început să crească altfel. 
Ne trezim din somn spunând
că nu contează ce, că nu contează cui,
că trebuie să conducă cineva şi ţara aceasta
şi are nevoie de proşti.  

DA, UNEORI… 
Da, uneori ne mai amintim,
nici nu e important ce.
Da, uneori mai împingem uşa catedralei,
nici nu e important dacă pătrundem înăuntru.
Da, uneori mai scoatem degetele afară, în ploaie,
nici nu mai contează dacă le scoatem din viitura
care ne îneacă.
Da, uneori mai pozăm sub cununi,
nici nu contează dacă de frunze sau spini.
Da, uneori ne îneacă frumuseţea,
nici nu contează dacă de cuvinte sau de priviri.
Da, uneori ne-nvelim în mantia reflexului condiţionat,
nici nu mai contează
dacă de umbra copertei sau coperta umbrei.
Da, uneori ne cumpărăm oglinzi,
care ne fac aşa cum vrem noi,
nici nu mai contează dacă singuri de toate sau câte doi.
Da, mergem până ne transformăm în drum,
nu contează dacă de morminte,
de pietre cubice sau de scrum.
Da, gardienii bat la noi şi nu li se deschide,
nici nu contează dacă nu li se deschide
orizontul sau mormântul.
Da, îngerii apără umbrelele noastre de ploaie,
nici nu mai contează dacă o fac de milă
sau trupurile lor dăruind.
Da, uneori mă aplec înainte, peste câte o carte,
nici nu mai contează dacă îmi alunecă picioarele
şi cad în hăul ei
sau o iau, ca pe rucsac, la spinare.
Da, uneori îmi împleteşti, din raze de soare şi melanină,
o cămaşă,
nici nu mai contează dacă de plimbare pe deal
sau prin canalizare.
Da, uneori cinele le luăm în taină,
nici nu mai contează dacă de polenizare artificială
sau culturalizare.
Da, uneori din vâslă facem violă,
nici nu mai contează dacă la pachet
sau în zâmbete disperate.
Da, uneori traducem din Eminescu în Eminescu,
nici nu mai contează dacă plopul
e frate poetului sau umbrei.
Da, uneori îngerii împart bătrânilor bâte,
nici nu mai contează dacă îngerii împart zâmbete,
dacă zâmbetele împart îngeri sau noi,
satiri ai satârului,
râdem cu gura până la urechile lor.
Da, uneori parfumul fragil al ideii e irezistibil,
nici nu mai contează dacă prin crăpături
sau prin împrumut la bancă.
Da, uneori nădăjduim lucruri atât de deosebite,
nici nu mai contează cine le deosebeşte
şi cine le votează.
Da, uneori nimeni nu mai împarte nimic, nimănui,
nici nu mai contează nimicul din corăbii
sau nimicul din sunet.
Da, uneori înfruntăm iernile doar cu privirea,
nici nu mai contează privirea de animal tânăr
sau de lumină prelinsă.
Da, uneori se-nmulţesc şi apostolii Domnului,
nici nu mai contează dacă se-nmulţesc cu ora
sau cu pacea-nserării.
Da, uneori ne îmbrăcăm doar în farduri,
nici nu mai contează de care,
de bucătării, de peisaje sau de garduri.
Da, uneori se dau legi împotriva firii,
nici nu mai contează dacă sunt legi ale acţiunii
faţă cu reacţiunea.
Da, uneori facem întâmplările unice,
nici nu mai contează de ce, de unde, de când.
Da, uneori suntem egali în faţa muncii,
ca într-o căsătorie în stil propriu,
şi vine trenul; la gară,
toţi suntem imuni şi grăbiţi. 

 
ÎN TREN 
Să scapi trenul cu viaţă,
multă viaţă şi optimism,
sau să-l prinzi cu indiferenţă?
Cu indiferenţa ta,
poţi strivi o muscă pe geamul murdar
sau poţi înapoia ochilor un peisaj în mişcare,
acelaşi peisaj de fiecare zi,
într-o ţară, pe o cale ferată,
unde fiecare zi e luni.
Te miri când se împrăştie toţi ca iepurii
şi nu stă fiecare la locul lui,
în acest tren ca o moarte,
să pornească odată.
Nici între trenuri nu e rău,
dar e mai complicat să stai ore întregi
cu ochii ţintuiţi pe afişul murdar, liniat neglijent,
de unde poţi extrage o staţie iniţială,
una finală şi preţul pe kilometru
de direcţie şi sens.
Dacă trenul tot nu mai vine
sau stă prea mult printre linii,
te consolezi măcar cu ideea că,
într-o bună zi,
poetul moare, e găsit îngheţat,
sau imbecilizat de căldură,
şi îi iei tu locul în pagina 4,
veşnica pagină de poezie
a revistei pe care ai pus
brânza, salamul şi roşiile. 

 
SENS UNIC 
Cel mai sigur drum e frica
de a ieşi din casă,
frica de a ieşi din ţară, din puşcărie,
din tine însuţi.
Între a confunda sensul unic,
al nostru, al tuturor,
cu sexul unic de la televizor
şi a sta într-o casă,
pe care nu ai nici măcar şansa s-o ai,
e o prăpastie confortabilă;
regizorul vine dimineaţa, devreme,
îşi deschide geanta cu acte,
îşi mănâncă sandvişul,
cu degete cu tot,
şi se aşează pe scaunul cu numele său.
Tu dai o replică, regizorul dă o dublă
şi apoi, foaie verde de mohor,
te ascunzi după decor.
Iepurele tău se joacă prin iarbă,
tu cauţi adevărul de ieri,
iar acesta e totdeauna
la inginerul de sunet.
Aştepţi pauza de prânz,
când poţi da cu capul după minge,
când poţi dansa cu pedichiuristele
şi poţi striga orice
spectatorilor legaţi la ochi,
reafirmându-ţi prezenţa,
ca de poliţie politică.
Spui atâtea adevăruri
încât nu te mai crede nimeni
şi eşti mulţumit doar că ai despre ce scrie,
mai mult decât despre ce dormi şi visa urât,
că ai despre ce pune virgulă la marginea lumii,
garagatiţa presei.

VICTOR MARTIN