ECOUL * revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală

ADEVĂRUL- VITREG FRATE…

M-am logodit în taină

cu Minciuna

de când - Adevărul

mi-i vitreg frate –

mi-a înfipt cuţitul

pe la spate

zâmbindu-mi mişeleşte

într-una…

Am sângerat…

si-am vrut

Minciuna peste Adevăr

s-asmut –

m-am lepădat atunci

de toate

mi-am smuls cuţitul

împlântat în spate

m-am luat de mână

cu Minciuna

urând- tăcând –

Adevărul…

Pentru totdeauna!

……………………

VORBE DE OCARĂ

Au aruncat în mine

cu pietre…

mi-au pus pe umeri

un munte de ocară –

dar ochi lor

n-aveau să vadă

povara prostiei ce –

după ei…o cară!

…nu poţi fi primul în toate

oricât ai da “din coate”…

cei din urmă

vor fi cei dintâi…

dar trebuie o vreme

la coadă să rămâi.

Vreţi laude, piedestale

ridicate

voi – bogaţii lumii

plini de făţărnicie

şi păcate?!

Pieriţi sub ochiul lunii!

pieriţi sub bolta de stele

în nopţi înnegurate.

…aruncaţi cu pietre

şi pietre veţi primi…

şi-n pământuri sterpe

lângă pietre reci…veţi putrezi!

…………………………………..

CIOCOI DE NOAPTE

In lumea asta

plină de păcate

de nevoi

de griji

şi sărăcie

şi peste noapte

de ciocoi…

…nimic n-a mai rămas

curat…

nici gândul

nici visul

căci bune au fost de „prădat”

de cel ce… peste noapte

a devenit bogat…

…în viaţa asta

cu plâns

cu râs

cu bine şi cu rău

nimic nu este al tău…

…poate doar iluzia –

că eşti cineva

c-ai vrea să ai

să dăruieşti

şi să iubeşti…

- dar ei vor şti -

şi până-n zori

tot „ rob” vei fi!

…dar

de renunţi la gândul

la visul

că se poate…

zorii pentru tine „ vor muri”

în miez de noapte!

________________

REGĂSIRE…
Nu-l întreba de ce-a venit aşa târziu,
cu vorbe grele
nu-l împovăra,
să taci…îţi vine greu,
o ştiu…
al tău fiu risipitor
întors acum,
nu-l alunga…

deschide-ţi braţele şi durerosu-ţi chin,
în umbra-mbrăţişării – nască cer senin –
şi-n ochii înlăcrimaţi un zâmbet vei aduce…
şi inima-ţi de mamă – tristeţea lepede – atunce!

Nu-l întreba pe unde a umblat…
de între mare şi pământ
în derivă a navigat…
de i-a fost bine sau…
zbuciumul l-a încercat?!
acum s-a’ntors…
şi taina vieţii lui
e-n ochiul tău înlăcrimat!

îndureratu-ţi strigăt…şi plânsul tău…
trezit-a în rătăcitu-i pas –
un ne-nţeles ecou!
şi iată-l acum…
- cu chinul vieţii pe frunte împovărat –
palid…tremurând…
în al tău braţ…
e clipa – ce-n taină – a visat…

…fiului meu…
___________________

FIU AL DEŞERTULUI…

Ce-aş putea face cu toate ce sunt?

Eu,fiu al deşertului – hoinar –

Când ochiul…de sete mi-e stins,

Şi talpa mi-e înfiptă adânc…

În nisipuri mişcătoare – morbide!

___________________

CINEVA M-A STRIGAT?!

E râsul ielelor – crudă agonie –

Pe lănci ascuţite, incandescente,

Zvârlite-n arenă de “regele soare”,

Dansează-n neştire…

Cuprinse de flăcări, de vrajă!

___________________

LA CE-MI FOLOSEŞTE O OAZĂ?!

În trupu-mi de vânt – cântă nisipul

arii desuete –

Aş bea puţină apă!

Mi-e sufletul ars de sete.

Cu urechea lipită de nisipul fierbinte…

ascult –

De mult n-a mai trecut pe-aici,

Vreun pas…călător.

Agonizez…s-au copite gonind…

Tulbură liniştea ce-ntinde capcane!

Nu pot să-i avertizez –

Sunt prins în  “ghearele timpului “…

Ce-a săpat în mine,

“Nemişcarea ” –

___________________

“FUGIŢI!FUGIŢI!”

Oaza-i doar…halucinantă vrajă …

Ielele despletite sunt doar – fiicele morţii –

Cu buzele arse de sete – în jocul lor…

Vă cheamă!

Nu mai aud nimic.

Doar un hohot de râs –

Ca un cântec desuet…

Pierdut în furtuna de nisip a…

“Marelui Deşert” –

___________________

M-A STRIGAT CINEVA?!

E prea târziu…

Simt cum plutesc

pe “oceanul uitării ” –

Nu-mi mai este sete!

Ce cântec divin!…

Sunt din nou început :

Apă şi Pământ.

_____________________

ÎN COLBUL DRUMULUI BĂTĂTORIT

Te-am căutat…

în colbul drumului bătătorit,
copilărie –
Mai păstrez şi azi,
urmele spinilor în tălpile-mi,
ce-au sângerat odată…
Plângeam şi râdeam
fără a bănui –
că aşa va fi…
până la capătul urcuşului!

– Într-un mâine –
căutam alte drumuri,
şi alte provocări – ce-mi făceau
sângele să zvâcnească
prin toţi porii… naivei încrederi –
în veşnicia visului!

Te-am abandonat –
la o răscruce de drumuri
copilărie –
Şi n-am privit măcar…
odată înapoi.
Te-ai agăţat de fuga mea –
sfâşiată de durere!
Implorai în genunchi şi strigai!

Nu-mi păsa!
Alergam spre culme…
alergam!
Şi nici nu bănuiam…
că într-o zi –
în zadar îţi voi căuta “Chipul”
în ploaie şi noroi.

Aşa te-am lăsat în acea zi
fatidică –
copilărie.
Sunt istovit de-atâta alergare!
Amurgul m-a îmbrăcat –
în flacăra lui… mistuitoare.
Nu mă lăsa pierdut – în noaptea nesfârşită –
fără să-ţi revăd…
– ca o ultimă mângâiere –
ochii senini…
şi inima neîmblânzită…
COPILĂRIE

________________

FÂNTÂNA PĂRĂSITĂ

Fântână! Umbră albă, părăsită…

cu trudă în izbândă…tata te-a săpat…

Buzele-mi uscate- le-ai udat…

Izvor de viaţă- de ce aşa ursită?

Drumeţii obosiţi şi însetaţi,

Îţi sorbeau răcoarea din adâncuri…

Ciutura ţi-i spartă…pereţii ţi-s surpaţi…

Să fi uitat feciorii- cum serile- adunaţi

În jurul tău- întâmpinau fecioarele cu cânturi?!

Fântână! Izvorul tău de viaţă- e secat-

De sete şi de gânduri- mi-e sufletul uscat-

S-a dus şi al meu tată…

În adâncuri- lacrimi se preling…

S-a-nfiorat izvorul!

Şi iată!…din nou-

Pot setea de viaţă să mi-o sting.

________________

CURCUBEUL

După o ploaie, cândva demult, m-a fascinat un curcubeu…

Umblam desculţ cu copiii pe uliţa din sat,

Eram săraci, şi-am început să înţeleg şi eu,

Că tot ce-i pământesc e efemer…

Doar curcubeul va rămâne neschimbat!

Era o zi de vară, cu soarele arzător,

Şi dintr-o dată, pe cer, grămezi de nori s-au adunat.

Se întâmpla ades în luna lui cuptor,

Să plouă din senin şi apoi…

S-apară un brâu mirific colorat!

Eram cu toţii uzi din cap până-n picioare.

Ploaia caldă era o adevărată desfătare.

De fericire desculţă prin băltoace ţopăiam:

-” Veniţi copii săraci la bucuria vieţii!”

Cu toţi în cor strigam…

Şi-n hărmălaia care se crea

Privind spre cerul care se însenina

Vedeam cum apărea un curcubeu….

A fost mirajul vieţii, ce m-a urmărit mereu…

Când drumurile vieţii sunt greu de străbătut,

Şi umerii mi-s grei- de povara cu care m-am născut-

De-a fi sărac printre acei bogaţi de lut

Ce după ploile de vară au apărut…

Îmi întorc privirea spre cerul ce mi-a arătat

Într-o zi de vară- un curcubeu- darul cel mai minunat,

Când eram copil, şi umblam descuţ, pe uliţa din sat…

De-atunci şi până acum, în lume multe s-au schimbat,

Doar curcubeul a rămas la fel…

Miraj ce viaţa mi-a încântat!…

VALENTINA BECART

_______________

„PRIMĂVARA – CEA MAI FRUMOASĂ FIICĂ DE TIMP ZĂMISLITĂ…“

” Spiritul Naturii – in sufletul vostru – vise sa’nfloreasca”.

Primăvara – cea mai frumoasă fiică de timp zămislită

Mi-e dor de verde ,de iubire crudă –

Când florile se pierd în şoapte colorate…

De râsul cristalin – al râului ce curge…

De cer albastru ce visele-mi inundă!

E-atâta vreme de când n-am ascultat

Glasul codrului îmbrăcat în verde –

Tăcerea muntelui ce-a stat mereu de veghe…

Părea că’n veşnicie…viaţa se ascunde.

Zori îmbobociţi se-aştern peste cuprins ,

Raze jucăuşe se prind în vesel cânt ,

Îndrăgostitul soare cu vântul se îngână…

Şi-o adiere caldă…în suflet mi-a aprins.

O rază de speranţă în al meu piept a însorit!

Şi-un viitor fără de maluri pulsa febril în zare…

Şi timpul adormit se mistuia în flăcări –

O ,spirit al Naturii! Din adâncuri renăscut!

Cu sfială frumuseţea ţi-am privit…

Chip înflăcărat şi ars de soare!

Un nobil simţământ – aprinde-o stea…

în cugetu-mi umbrit –

E timpul deşteptării şi-a zborului…

spre cerul fără margini.

Ca un fiu visător ,pe drumul uitării – rătăcit –

În braţele Naturii la viaţă m-am trezit.

În sânul tău – cresc şi înfloresc bucurii –

grădină nesecată…

Şi din nori aurii – o ploaie senină le desfată!

Cea mai frumoasă fiică – de timp zămislită –

PRIMAVARA -

Iat-o!

Mesager al vieţii şi-al iubirii – pasăre neobosită –

Revărsându-şi sărutul pe florile inimii…

- corolă neasemuită –

Copil al frumuseţii divine – de viaţă îndrăgostită

………………………………………………………………..

Te iubesc Natură ,cu tot ce ai mai sfânt…

Cu plânsul ploii…şi-al soarelui molatic râs –

Grădină bântuită – de sălbatice şi furtunoase suferinţi…

Eşti sora mea!

Şi cântul tău de harfă…şi-al tău foc nestins…

Zămisleşte viaţă ,tainică iubire…şi în sterp pământ!

O ,etern labirint!

În ale tale braţe…ce ard făgăduinţi…

Aş vrea să fiu pe rând – mugure şi floare –

Şi-aici…să-mi fie “ocrotit” mormânt!

____________________

PRIVIŢI DESĂVÂRŞIREA…

Mi-aş face coroană din stele

Şi m-aş îmbrăca-n albastru…

Mi-aş face mantie fluturând

Din purpura amurgului…

În picioare-arbori ,mi-aş pune…

Lutul – ce naşte muguri –

Braţe…nu pot fi decât din…

Frunze ,flori şi parfumuri…

Aş chema apoi – leagănul vântului –

Să-mi deschidă uitate drumuri…

Să mă poarte prin lumea oarbă -

Si sa strig ,aruncând aurite raze;

‘Priviţi desăvârşirea…

Priviţi minunea!

Scăldaţi-vă în lumină –

Şi-n albastru…

În purpură şi-n verde…

Senin va fi în acela

Ce-n toată vraja lor – se pierde!

____________________

PRIMEŞTE-MĂ ÎN CASTELUL TĂU – DE LUMINĂ

Primeşte-mă în castelul tău

de lumină –

nu închide porţile “Soarelui” –

de sufletul meu zbuciumat…

prietene…

îndură-te…ai milă!

Frumoasă-i grădina ta

de ganduri –

inima – un adevărat curcubeu!

vibrează culorile-n cântec de slavă…

mă lasă să intru…

a mea inimă-i bolnavă!

Vreau să văd izvorul

de pace şi iubire –

şi vrăjit de magica-i lumină ,

s-ascult vibrând – în note cristaline –

muzicile lumii!

Primeşte-mă în castelul tău

de lumină –

nu mă lăsa în beznele din ape…

tulburate-mi sunt – gândurile toate…

îndură-te!

macar…o noapte!

____________________

CÂNTĂ CUCUL

M-a încolţit bătrâneţea ,ca o fiară…

Şi trupul mi-a brazdat fără de milă.

Ce să fac cu-atâtea toamne mohorâte?!

Mi-e un dor nebun …de primăvară!

Cântă cucul la fereastra-mi însorită.

Merg să văd pe cine cheamă!

Doamne,cât mă simt de betejită…

Uite cum se hilizeşte,chipu-mi tânăr,

Ţintuit în ramă!

Şi ce galbene cosiţe,

Şi ce ochi de căprioară.

Tii! Ce trup verde,ca o trestie înaltă…

Unde-s cârjele?

Nu m-ai văd! Sunt chioară,chioară!

Stai! Aşteaptă cuc nebun…

Nu mă lăsa baltă!

Da! S-a’mpodobit natura

Cu maramă verde.

Ptiu…să n-o deochi.

Cum mi-ai stins orice scânteie,

Din frumoşii ochi…

Viaţă hâtră!

Să cânţi cucu….pan’ce numele ţi-i pierde.

_______________

CRUCEA – GOLGOTA…

Mereu o cruce am purtat in spate ,

ŞI Golgota…am văzut-o de departe…

Călăi ai lumii – cum v-aţi strecurat ,

Zornăind a cuie –

Când în agonie…

Cel fără de vină – e crucificat?!

Vă scăldaţi în lapte şi aurul din miere –

Să-l ferească Domnu’ pe cel sărac – de vrea şi cere!

Atunci – în chinul crucii – visul lui va piere.

Ce fiară poate fi mai “fiară” – decât omul?!

În ochii săi de vultur – te uită – e săvârşit omorul!

Încă din faşă – Golgota ţi-i ursită –

Sărman născut în zdrenţe , ce n-ai pe masă pită!

Fă-ţi singur crucea – s-o poţi căra în spate…

Ploaie…

Vulturi…

Cuie…

Dumnezeu!…

Vorbe deşarte?!

________________

DUŞMANI

Ce demon v-a scos în drumurile mele ,

Făţarnici ,netrebnici ,făcători de rele!

Împinşi orbeşte la păcate ,

Fără regret…ce apă-nvolburată o să spele ,

Ticăloşia ,tâlhăria şi …câte poate?!

O ,doamne ,răpune-i pe mişei ,

Nu mă lăsa la masă cu duşmanii mei.

Cu ochi de vultur…

Mi-au întins pe tavă – bucate otrăvite –

Aşteptând momentul de zbucium…

De şoapte ce se sting…bolborosite…

Săpându-mi cu mintea – mormântul –

Turnând în cupe vinul…

Şi peste-al meu mormânt – pământul!

O, doamne ,nu mă condamna …

De-aş vrea să-i sugrum – aici – cu mâna mea.

Şi creierii să le strivesc – sub piatră grea!

Şi piepturile să le spintec fără milă ,

Şi inima de demoni să le-o smulg…

Din rădăcină!

Să beau din fiecare cupă

În ceasul răzbunării –

Să curgă sânge ,să curgă vin –

Să-nec furia oarbă a turbării!

………………………..

În noaptea plină de păcate ,

Să mă înec în vin şi sânge-aş vrea…

Am crezut în vinul roşu – turnat în cupă de un frate –

Cele patru vânturi – tâlharilor…

Vă-mprăştie în noapte!

___________________

ANOMALIE

Cu multă migală am împletit

din – firele timpului –

o frânghie,având la unul din capete

un “ştreang “.

………………………………………………

Şi – cu toată forţa şi ura adunată

în gânduri am zvârlit-o cât mai sus,

agăţându-se chiar de stânca blestemată

a planetei – Saturn.

Intuiţia imi spunea că de pe această stâncă

a fost aruncat pe – Pământ -

-Fiul omului –

considerat o “Anomalie “!

……Fiinţă plăpândă,bipedă –

s-a târât o vreme…căutându-şi hrană.

Ostenit de zbuciumul căutărilor,

nopţile se retrăgea în peşteri suspinând.

……Anotimpurile curgeau liniştite

oferindu-şi belşugul.

Dar într-o noapte “Fiul omului “

s-a trezit tremurând!

Venise iarna…acoperind tăcerea pământului

c-o mantie albă de zăpadă.

……Şi-n această linişte albă –

s-a auzit pentru prima dată un ţipăt sfâşietor:

“Mamă !” –

…… Durerea lui a zguduit “Grădina Edenului “.

Prima femeie şi primul bărbat –

prinşi în “mrejele iubirii ” n-au avut timp

să se salveze – prăbuşindu-se îmbrăţişaţi…

pe pământul încă – neviciat!

Vraja iubirii lor s-a sfărâmat brusc,

rămânând doar o simplă “iluzie”.

…….Şi-n timp ce conştientizau cruda realitate –

auzul le-a fost fulgerat – de un ţipăt scurt

ce se transforma treptat într-un fel de jelit,

tânguire…chemare în ajutor!

……Fără a sta prea mult pe gânduri,cu paşi iuţi,

s-au îndreptat spre peşteră.

“Fiul omului ” – hămesit de foame şi frig,

a întins spre ei ,braţele rugătoare.

…….Şi dracul ştie cum…din acel moment…

instinctul lor primar s-a trezit – şi fără a chibzui prea mult,

prima femeie şi primul bărbat –

au umplut spaţiul aproape “virgin “al Terrei

cu “Fii ” –

şi o dată cu ei – o viaţă plină de zbucium

fără sfârşit,râs şi plâns…ură ,intrigi şi războaie.

“Doamne! Apără şi păzeşte-i pe urmaşii mei….

şi distruge “sămânţa discordiei “pe acest pământ!

……………………………………………………………

Timpul meu trecuse…

dar n-am stat cu mâinile în sân.

Mi-am construit o scară,făcând din fiecare “oră “

o treaptă solidă –

şi hotărât,strivindu-le fără milă – urcam tot mai sus ….

…..Ştreangul mă aştepta – balansându-se răbdător!

Iată-mă ajuns!

Nu ştiu din ce pornire…

mi-am făcut “semnul crucii “!

…..Atârnând în “ştreangul timpului” –

am “scuipat ” ultima secundă –

chiar în faţa hâdă…a planetei blestemate – Saturn!

_____________

DE MI-AI DA INAPOI – TAINA VISULUI

Doamne!

Te-aş preaslăvi –

şi credincios ţi-aş fi…

dacă mi-ai da înapoi

taina visului –

ce fără milă

ai rostogolit-o…

în hăul abisului!

Dar cine oare ,

ne-a dat visul

şi aripi iluzorii…

şi într-o noapte crudă –

visului…i-au furat zorii?!

Tu! Doamne! Tu ?!

Ai dat inimii comori –

speranţe …

vise…

şi iubiri…

şi-acum –

zac toate-n cimitir închise!

Poţi oare să te miri!

O lespede şi-o cruce

fără glas –

din taina visului…

atât a mai rămas!

………..

Te-aş preaslăvi –

şi credincios ţi-aş fi…

dar în taină – m-ai vândut –

m-ai dat tribut…abisului!

Cine eşti?

oare cine?

cumva…ne-am cunoscut?!

VALENTINA BECART

_______________

CIUTE ALBE

Mi s-a părut

cum din – haos –

mă săgetau

priviri…

“N-ai cum să fugi!”

din foc,

din apă

şi ţărână

te vei întrupa!

“Ai milă!”

flăcările-ţi fie…

nu o ‘vâlvătaie’

ci doar pară lină…

impletire caldă

de lumină

pură.

Apa fie-ti…

- nu mare sărată –

ci izvor de munte

lacrimă curată…

pe care drumeţii

osteniţi de cale…

insetaţi

ţi-l cată.

Şi ţărâna –

nu din –drum de oase –

ci dintr-o pădure…

loc umbros,

iarbă,flori,

cânt duios,

cum doar frunza

ştie…

când furtuni străine

vor cu duşmănie

pacea’nsăngera!

……………………

Şi…

te-aş mai ruga –

să mă ingropi aproape,

lângă codru des

şi izvor de munte,

unde ciute albe –

cu priviri senine,

vor veni să bea

şi s-or adăpa –

din inima mea…

din inima mea!

_______________

BLESTEMUL SATURNIAN…

Cine sunt eu? Nimeni!…

Nu vă miraţi aşa! A fost doar o glumă…

Sigur sunt un “cuvânt “rătăcit…ce-a zăcut adormit pe limba

mamei până când – într-un moment de neatenţie –

“M-a Născut!” –

Credeţi că s-a bucurat?Da de unde!

Se uita la mine consternată,smulgându-şi părul din cap.

După chinul facerii,încă lăuză – se plimba cu paşi repezi

prin odaie ,bolborosind întruna:

-”Nu ştiu cum s-a întâmplat!

Ce mă fac! Ce mă fac!”…

Obosită de atâta umblătură şi bodogăneală s-a aşezat

pe un colţ de pat,ceva mai departe de mine – ca să mă poată

privi mai bine!

Începusem să scâncesc şi să mă foiesc în scutecul îngălbenit

de vreme –

Din salteaua ruptă pe alocuri,ieşeau la suprafaţă paiele

şi fânul care căpătaseră culori ciudate!

Am început să strâmb din nas din cauza izului de mucegai…

pe care l-a sesizat – chiar şi mama.

-”Ar fi bine să mai schimb totuşi aşternuturile! Cine ştie?!”

Poate mă trezesc cu vreo vecină curioasă,care ţine musai…

să vadă “Minunea asta”! –

În timp ce mama cugeta atât de profund,eu,vie fiind –

am început să “molfăi “colţul unui şervet din cânepă

cu care imi acoperise faţa.

“Copii foarte mici trebuie să doarmă mult”

şi pentru asta cel mai bun somnifer şi la îndemână era

“întunericul”…

“Cu cât mai întuneric cu atât mai bine!” ofta mama …sperând că

în acest fel – n-am să văd exact cum stau lucrurile…

şi cine ştie “Doamne –ajută “-nici foame n-o să-mi fie.

Ţi-ai găsit!

Tocmai moţăia pe marginea patului cu mâinile

în poală ,când am început să ţip…făcând o gură

cât o “şură ” –

-”Taci bestie mică!” că-i stârneşti şi pe ceilalţi pe care,

cu chiu cu vai…am reuşit să-i amăgesc cu te miri ce…

Dar ce credeţi?!…că eram singura gură în casă?

Da de unde! Mi-au luat-o înainte încă sase –şapte guri,

care au băgat spaima în mama ce se căina mereu şi se întreba:

-”De unde Doamne,să fac rost de atâta mâncare?!”

……………………………………………………………………..

Şi credeţi voi că aceste făpturi făceau cea mai mare gălăgie?

Greşit! Total greşit.

La casa noastră ,cel mai tare urla – “Săracia”.

Pe la toate colţurile dădeai peste ea. Cel mai acut îşi făcea

simţită prezenţa atunci când “blestematul” de vânt….

îşi “vâra coada”…pe sub pragul uşii şi prin geamurile

sparte din “greşeală “cu pietre..

Ce să-i faci! Asta e viaţa.

Copiii au nevoie şi de joacă.

Dar ce spun eu! Se întâmpla destul de des – ca tata să domine

peste toate urletele şi peste toată această hărmălaie!

Cel mai agresiv – era în nopţile când venea acasă pe mai multe

cărări – nu pentru că rătăcise drumul…motivul era cu totul altul.

Nu putea scăpa de câţiva prieteni insistenţi…care-l invitau

să-şi înece “amarul” în câteva pahare ,la cârciuma din colţ.

Mama se ascundea repede sub pat…lăsându-ne pe noi

in voia sorţii! –

Creaturi mici…dar instinctul de conservare – ne avertiza

că e mai bine să păstrăm ţipetele pentru o ocazie mai potrivită!

Noaptea se aşternea peste toate aceste “întâmplări mărunte “…adâncind pe fiecare într-un somn lin şi dulce sau într-un “coşmar”.

O! Dimineaţa era minunată când toţi ai casei dormeau.

Era cea mai blăndă şi duioasă îmbrăţişare!

Dar…cocoşul dracului!

A început să cânte cât îl ţinea pliscul:

“Cu-cu rigu! Cu-cu rigu!…

Şi – mirajul unei linişti rupte din rai –

a dispărut ca prin farmec!

Mama,buimacă de somn,s-a lovit cu capul de scândurile

patului,uitând pentru o clipă că acolo şi-a făcut culcuş peste noapte.

Noi copiii,creaturi în creştere şi formare – am început să ţipăm…

să silabisim…şi chiar să formulăm o frază întreagă – pe diferite tonalităţi –

când mai joase,când mai înalte:

-”Ma-mă! Mamă! Unde eşti?!”

“Vreau să fac pipi!”

“Mi-e foame!”…

Şi fiecare pe limba lui…a început să orăcăie că-ţi venea

s-o iei la sănatoasa!

-”Paştele mamii voastre! Gura! Unde-i mumă-ta?!”

Femeie !Unde eşti? striga tata cu o voce de clopot dogit –

_”Fă-i să tacă – că de nu – rup un ciomag de spinarea ta!”

Mama,cu inima cât un purice…încerca să se descurce

cum putea:pe unii îi lua în braţe şi-i pupa,pe alţii îi dojenea,

iar cei mai îndărătnici…primeau câteva palme la fund…

de răsuna casa!

-”Mama voastră de bestii! M-am săturat până peste cap!…

Într-o bună zi …am să fug în celălalt capăt de lume!”

Şi – cât ţinea ziulica – blestema şi plângea,ştergându-si

lacrimile pe ascuns,cu colţurile basmalei.

…………………………………………………………………………………….

Pe mine,mama m-a iubit cel mai mult!

A avut grijă să-mi pună “Blestemele ” – chiar în scutece!

În inocenţa mea – le-am purtat şi le-am păstrat…ca pe singura

“zestre ” –pe care mi-au putut-o oferi!

Grele “Blestemele “astea!

Abia le mai pot duce!

M-au cocârjat …şi-au făcut din viaţa mea o – “sperietoare “!

………………………………………..

Să vă ferescă Dumnezeu de “Blestemul Saturnian”!

_______________

SUFLET NECÂNTAT –

Sunt cântec –

lumină şi culoare,

izvorâte

din sunet

de clapă.

Vibrez a mare…

a ţărm însorit,

val pătimaş,

flacără ce urcă –

cu fiecare notă

curgătoare.

Lumina vibrează…

melodios fior –urcă spre zări,

şi-n cânt senin,

zarea-mbrăţişează.

Stropi de albastru

cad lin…

pe sufletu-mi

sihastru.

Vânt rătăcit…

inima-i hoinară

a tresărit

de vraja cântului.

Izvor curat

curgând…

când lin,agale,

când pătimaş,

stârnind furtuni

ce şi-au găsit

sălaş,

în suflet necântat –

neiubit…

sunet albastru,

albastru…uitat!

_______________