A M I N T I R I
Trei pipe, o icoană şi-o ghitară

S-au întâlnit în mica mea cabină;

Cu ele stau de vorbă-n orice seară

Când chipuri dragi în mintea mea se-mbină.

S-au încrustat în rostul fiinţei mele

Şi-n amintirea multora femei

Trei pipe mici, trei splendide lulele

Ghitara şi icoana din Sidney.

Când fumegă vreuna dintre pipe

Colaci de indigo sub lună plină,

Mă poartă fericirea peste clipe

Şi marea către lumea ei divină.

Îmi cad în gând popasurile sfinte

De viaţa mea legată de-orice port;

Şi-atâtea puerile jurăminte

Dintr-un trecut de multă vreme mort.

Iar când ghitara-mi plânge anii-n strune

Şi chipuri dulci prin minte-mi trec în goană,

De visuri copleşit ca prin minune

Genunchii mi se frâng către icoană.

Căci ştiu că-ntreg norocul mă răsfaţă

Cu doruri noi Ce prind să se-nfiripe;

Şi-mi port aşa pe mări pribeaga viaţă,

Ghitara, o icoană şi trei pipe.
August 1945
_______________
AL NOUĂLEA VAL

-Inscripţie pe un tablou de Ivan Aivazovski-

Vârtej de culoare pe-albastru marin

În tonuri de umbre cu spumă.

Sub ceaţa de ocru – un trăsnet carmin

Străpunge o zare de humă.

Coline-n năvală cu fruntea pieziş

Şi verde smarald pe sub poale

Tresaltă o clipă să verse prundiş

’N-adâncul ce vrea să se scoale.

Un munte de cioburi căzut în abis

Noianuri de undă-ncruntată,

Furtună de gânduri cu frică-a deschis

Eternul de apă sărată.

Genune şi haos în tonul închis,

Sienă în togă de groază

Crispată, speranţa scorneşte un vis

Ca setea-n deşerturi – o oază.

Tentacole de spaimă cu gând blestemat

Sub furie-nghit întreg largul,

Sleit se tot zbate în grup încercat

Strângând la piept puternic catargul.

Haotic, sinistră, în scrâşnet turbat,

Pierzania se-nalţă ca mal

Şi ţipătul vieţii se stinge furat

De cel de al nouălea val.
Octombrie 1962
_______________

FLOAREA DE CACTUS

De-atâta zbucium obosit

Cu gândul doar la tine,

În zori de zi am adormit

Şi am visat albine.

Eram albină şi zburam

Cântând din floare-n floare;

Polenul dulce le sorbeam

Tot zbenguind sub soare.

Dar iată că-ntr-un colţ uitat,

Am dat de-o floare rară;

Avea miros neparfumat,

Cu iz dulceag de ceară.

Era un cactus secular,

C-o floare purpurie,

Ce înfloreşte atât de rar,

În liniştea pustie.

Am vrut să gust al ei nectar,

Sub roua dimineţii,

Căci nu ştiam de este-amar,

Sau dulce strop al vieţii.

Dar cactusul nu s-a lăsat

Să sorb o picătură;

Cu ţepii lui m-a alungat,

De floarea lui cea pură.

Când m-am trezit, am înţeles

Iluzia pierdută;

Iar tot ce-a fost neînţeles,

Era iubire mută.

Degeaba-n viaţă tot speram,

Iubirea unui cactus,

Albina hoaţă EU eram,

Iar Tu floarea de cactus…
Octombrie 1974
_______________
T R E C U T – A U
Trecut-au zile, luni în şir,

Şi multe vor mai trece;

Iubirea însă ce ţi-o port,

Nicicând nu vrea să plece.

S-a cuibărit şi s-a-ncrustat,

De-a lungul vieţii mele,

Un nume drag şi-un chip divin,

O nimfă printre stele.

Pe-altarul marilor iubiri,

Mi-ai apărut în faţă;

A mea ai fost şi ai rămas,

De-a pururea pe viaţă.

Trecut-ai luni şi ani în şir,

Vor trece, se vor duce;

Iubirea însă ce ţi-o port

O voi lua sub cruce.
Martie 1975

_______________

F R U N Z A

Din pomul vieţii tale,

O frunză a căzut;

Pe-a timpului cărare,

Uşor s-a aşternut.

Priveşte trist spre ramuri

La păsări şi la soare,

Dar nu ştie sărmana

Că tot ce naşe moare.

Ar vrea să se ridice

Din nou în pomul vieţii

Dar moare istovită

În zorii dimineţii.

O frunză-ngălbenită,

Din pom s-a scuturat;

Iubirea vieţii mele,

Din lume a plecat.
Martie, 1975
_______________
SĂ NU TE SUPERI

Să nu te superi dacă-ţi scriu,

Din când în când câteva rânduri;

Dar sufletul îmi e pustiu,

Şi n-am cui spune-a mele gânduri.

Pe-aleea multelor dureri,

Nu trece ca să suferi;

Pe noaptea sfintelor plăceri,

Te rog să nu te superi.

Să nu te superi dacă-n vis,

Te-mbrăţişez să nu te pierd

Şi-n părul tău flori de cais

Le împletesc şi te dezmierd.

Din pomul vieţii de-o cădea,

O frunză, să n-o numeri;

Pe cel ce-n taină te iubea,

Te rog să nu te superi.

Să nu te superi dacă-n gând,

Am să doresc ce mi-a fost drag;

Şi-ţi voi iubi chipul tău blând

De-a lungul anilor şirag.

Sub bolta şoaptelor de-amor,

Plutind pe pat de nuferi,

Cu tine-n gând aş vrea să mor.

Te rog…să nu te superi.
Octombrie, 1977
_______________
S I N G U R
Peste parcul adormit

Noaptea lin coboară;

Stelele pe cer se-aprind

Frunza se-nfioară.

Pe alei în pas uşor,

Se strecoară umbre;

Se-aud şoapte de amor

Toate-s în penumbre.

Şuieratul unui tren

Spintecă tăcerea;

Broaştele într-un catren,

Îşi tot dau părerea

Singur, într-un colţ stingher,

Mă plimb pe alee;

Între stelele din cer

Cat Calea Lactee.

Drumul stelei ca un fir,

Te-ndrumă spre mine;

Drag surâsul să-ţi admir,

Să fiu doar cu tine.

Parcă un miraj de mit

Ne-ameţea-n chemare,

Visul serii s-a-mplinit,

Într-o sărutare!
Februarie 2007
_______________
C O N T R A S T E
O zi sunt eu,

O noapte tu;

Când eu spun da,

Tu răspunzi nu.

Când eu vorbesc

Tu taci chitic;

Când te doresc,

Nu vrei nimic.

Tu zici că-i rău,

Eu zic că-i bun;

Tu când răsari,

Eu parcă-apun.

Tu când eşti zi,

Eu mă- nserez;

Eu când mă sting

Tu luminez;

Când eu adorm,

Tu te trezeşti;

Când eu mănânc,

Tu flămânzeşti.

O zi eşti tu,

O noapte eu;

E-aşa uşor

Şi-atât de greu.

20 septembrie, 2008
_______________
V E R I G H E T A
În prag de toamnă ruginie,

Cu frunze moarte, călătoare,

Ai dispărut în veşnicie,

Păşind spre moarte pe cărare.

Uşor te-ai înălţat la ceruri,

Învăluită-n toga morţii;

Şi ai rămas pe veci, de-a pururi.

Stăpână pe destinul sorţii.

În urma ta rămas-au doruri,

Suspine, lacrimi şi-amintiri;

Cu ele mă trezesc din gânduri

Cu ele-adorm plin de-amăgiri.

La gâtul meu ca amintire,

Într-un lănţug e-o cruciuliţă

Şi verigheta ta, iubire!

La ea mă-nclin cu umilinţă.

Cât de curând, soţie dragă,

La tine-n cer voi poposi,

Iar verigheta ta cea dragă,

Mânuţa ta va-mpodobi.
21 septembrie, 2008
_______________

D E – A Ş F I…
De-aş fi rapsod rătăcitor

În viaţa-mi solitară,

Ţi-aş tot cânta cât mi-e de dor,

Pe strune de ghitară.

De-aş fi al versului poet,

Ce-şi plânge trist iubirea,

Ţi-aş scrie-n noapte un sonet

Şi-aş alina mâhnirea.

De-aş fi zefirul călător,

Pe-a vântului aripă,

M-aş strecura prin sâni uşor

Şi-aş zăbovi o clipă.

De-aş fi parfumul unei flori,

Te-aş îmbăta, iubire;

Şi trupul tău, plin de fiori,

L-aş săruta-n neştire.

De-aş fi al mărilor corsar,

Eu te-aş răpi pe viaţă;

Şi-aş colinda pe mări hoinar,

Eu sclav, iar tu o hoaţă.

De-aş fi…dar nu sunt nici corsar,

Nici floare parfumată,

Nu sunt poet şi nici hoinar,

Nici dragoste furată.

Nu sunt decât un muritor,

Ce speră şi visează;

Un suflet trist şi călător,

La poarta vieţii trează.

Un suflet regăsit pe cer,

Din lumea celor drepţi;

Un strop al vieţilor ce pier,

Ce roagă ca să-l ierţi.

Să ierţi un suflet chinuit,

Ce-n viaţa-i trecătoare,

A îndrăznit şi te-a iubit

Ca pe-o sublimă floare.

Iunie 1975

_______________

STANISLAV LACOMCHIN