TOAMNEI
Îţi voi aduce acasă ploile

Şi frunze îţi voi răvăşi prin păr,

Toamnă, fată  nebună,

Voi culege fructe şi brumă

Din ochi tăi plânşi

Şi le voi ascunde în cămară,

Aşa cum cerneala o ascund

În spatele scrisului.

Ştiu că şi  ţie îţi e greu

Să vezi păsări plecând,

Să asculţi  îndepărtatul lor ţipăt,

Al neintoarcerii uneori.
********

Îţi voi aduce acasă vântul,

Ce cântă  în poala pădurii

Şi cerul curat ca lacrima mamei,

Toate acestea în dar ţi le aduc,

Spre a nu mai pleca din poeme.

_______________

SPRE SEARĂ
Spre seară  îţi voi aduce mere coapte

În poalele gândului

Şi le voi aşeza în lumina trupului tău,

Aşa cum poezia o aşez

În albul cărţii.
********

Arama frunzelor ţi-o voi prinde-n chenare,

Zugrav al cântecului tău,

Al formelor rotunde din iubire,

Al atingerii înălţătoarelor stări,

Al clipirii ochiului din când în când…
********

Spre seară  mă voi cuibării lângă coapsele tale

Ca lângă  tulpina plopului,

Înfipt înaintea visului meu

Şi voi murmura cuvinte de dragoste,

Cântec sfânt voi murmura.
********

Spre seară vei fi rugăciunea mea…

_________________

RUGĂ
Sufletul mi s-a închis în rugă,

Doamne, rău mă doare braţul drept,

A-nfrunzit o cruce-n al meu piept,

Îmi sunt mi-e credincioasă slugă.
********

Sunt o umbră, repetată fugă,

Să-nflorească  ruga mea aştept,

Doamne, rău mă doare braţul drept,

Fulger ar putea să mă ajungă.
********

Repetare sunt şi mă repet,

Uneori păcatului-sunt slugă,

Ce e rău din carnea mea alungă

Să nu moară crucea mea din piept.
********

Sufletul mi s-a închis în rugă,

Să-nflorească ruga mea aştept…

_________________

POETUL DIN SOLDAT
Îl sufoca trupul, îi era prea îngust,

Însetat era de setea soldatului

Şi-atunci din trupul robust

A ieşit afară  şi-a plecat hai – hui.

Avea păr mult mai lung, avea degete lungi,

Avea toamnă  la el, avea iarnă-n cuvânt,

Nu puteai să-l opreşti, nu puteai să-l ajungi,

Uneori în priviri îi murea câte-un sfânt.

Se temea pentru păsări şi pentru copaci,

Să nu-i moară aripa într-un zbor oarecare,

Uneori nu puteai nici cu el să-l împaci,

Răsărit se-ntâmpla lăuntric, înserare…

Nu s-a-ntors niciodată, înapoi, în soldat,

Între timp soldatul foarte tare slăbise,

Îi plecase poetul, tot ce-avea mai curat,

Şi-atunci, de tristeţe, soldatul murise.
********

Între timp şi poetul foarte îmbătrânise….

ŞIMOTA IONEL