PENTRU CĂ ORICUM PLUTESC
Invit Cerul în lumea mea

pe care nici nu ştiu

dac-o cunosc

sau dacă vreau s-o cunosc

Cerul intră

prin pereţi

prin mine

în mine

şi mi-e bine

şi nici nu ştiu

şi nici nu-mi pasă

dacă trăiesc înalt

Şi nici nu-mi pasă

dacă trăiesc

aici sau dincolo

pentru  că

oricum

plutesc.
11. XI. 1997

_________________
DE-ACEEA…
E o melancolie

de primăvară-n aer

de trup nehrănit cu ierburi

şi neatins de soare

de-aceea

mă consider fără vină

şi victimă

a acestei atmosfere bolnave

Sfârşitul de secol

mi-a pătruns în fiecare fibră

eu sunt Grijile acestui secol

lipsa lui de răbdare

şi dorinţa de pulverizare.
14. X. 1999

_________________
TOT O NAŞTERE
Când mâna mea

nu mai credea în lucruri

când ochii mei

în rouă nu credeau

când gândul meu

nu mai credea în semne

ca un cutremur

m-a cuprins tot cerul

albastra mare-adâncă

m-a cuprins

Dumnezeiasca pace

de unde vine oare

când aripi moi

în mine mă ridică

lumină luminând

în tot ungherul?…
6. III. 1995

_________________
CUM SĂ M-AVÂNT?…
Atâtea gesturi şi cuvinte-aş vrea

să pot să uit c-au existat cândva…

Aud în mine glasuri

simt drumuri neumblate

Va mai veni din nicăieri

vreun alt hidalgo ca năier

să-mi fure visurile toate?…

În mine doarme aşteptând

cu sabia întinsă-un gând:

pe Sanchio Panza să-l pândesc

şi-n bezna nopţii să-l străpung

Alt scutier şi alt năier

pe Don Quijote să-l slujească!

Cum să m-avânt?…

Spre care zare să mai cânt?…

Cum să fiu pasăre şi zbor

când inima-mi ca un topor

în mine taie, face vad

în care apele tot scad

se strâng ciopor?…

1986

_________________

VERLAINIANĂ
Ascult tânguindu-se viorile toamnei

cu inima – o rană sub cerul melancolic

E-un aer sufocant şi gându-mi este palid

o, unde este vremea poetului ironic?…

Şi palid sunt la faţă

la ora amintirii

mi-e mintea ca o ceaţă

şi plâng că nu adie

cu boarea lor zefirii.

Sunt dus de vântul rece

ca frunzele uscate

aproape sau departe

şi m-ameţesc vârtejuri

Cu ochii-nchişi de-acuma

simt viaţa pe furate

O simt cum scade-n mine

în fiecare     toamnă

când se desprind bostanii de pe vrejuri.
23. IV. 1993

_________________
ARHEOLOGIE
Niciodată nu m-a prins furtuna pe mare

dar vuietul ei s-a mutat în mine

înainte de a mă naşte

Niciodată n-am trăit spaima unui naufragiu

sau a unui exil într-o insulă pustie

dar Ulise şi Robinson

fac casă bună în sufletul meu

Nu ştiu

cât aparţin zeului şi cât omului

dar coroana de spini o simt adânc pe frunte

Un chiot să mai scot

înainte de a pleca

şi cântecele mele

ca un curcubeu peste lume

se vor lăsa.
15.II.1994

_________________
DOAR O ADIERE NEAŞTEPTATĂ

DE VÂNT

Tristeţea pietrelor

înainte de apariţia gândului

aidoma unui pumnal

care străbate învelişul stelelor

ca să nu se mai scuture moarte

De când pietrele au învăţat să moară

au intrat clipă cu clipă în noi

amestecând secolele

cu durerea de care s-au lepădat

Îmi plimb degetele

pe întinderile boreale ale visurilor

şi nu mă frig, Doamne, nu mă frig

şi nu mă cobor din nori

Nici un copac

nici o frânghie

nici o scară

nu sunt axa sufletului meu

nemurirea sufletului meu

Doar o adiere neaşteptată de vânt

venită de niciunde

mă trezeşte din somn

lăsându-mi pe buze

surâsul Giocondei

şi adormindu-l în mine

pe Dumnezeu.                           23. I. 1993

OLGA ALEXANDRA DIACONU



Follow

Get every new post delivered to your Inbox.