ECOUL * revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală

IARTĂ-MI VINA…

Lui Grigore Vieru

Duminică, 18 ian. 2009, ora 1.30

Te-ai dus şi Tu, unde vom merge toţi

Când se va stinge peste noi Lumina,

Ne-am cunoscut acolo printre Moţi,

La Târgul de pe Muntele Găina…

“Frate Nicule!”, aşa mi-ai zis-

Şi Tu mi-ai strâns în braţe Poezia,

Mi se părea că retrăiesc un Vis,

Atunci şi-acum când înnegresc hârtia…

Se umezise Aerul sub pleoape

Când te priveam şi nu-mi venea să cred,

AVRAM IANCU îmi era pe-aproape

Şi Crucea lui mi-e martorul întreg!

Doamne, cât de mult ne-asemănam,

Era în glasul tău atâta jale-

“Să îmi trimiţi o poză să te am

Şi câteva din versurile tale…”

Eu le-am trimis, ţi le-am trimis pe toate,

Dar nici acuma, frate, când îţi scriu

Cuvintele acestea-nlăcrimate

De le-ai primit vreodată, nu mai ştiu…

Şi-acolo sus, pe Muntele Găina,

De va mai fi vreodată ca să vin,

De unde eşti, tu singur, iartă-mi vina-

Eu mai rămân, eu mai rămân puţin…

…………………………………………

S-a dus şi el să nu-l cuprindă gerul,

Gerul pe care l-a urât mereu,

Să-i dăm de-a pururi liniştea lui Vieru-

Să-l odihnească Bunul Dumnezeu!

________________

CUVINTELE…

De unde-mi vin cuvintele acum

Nici mâna mea, nici gândul meu nu ştie,

Eu sunt şi sunt poetul care scrie

Pentru vremea când va fi postum…

Că nu e timp aici, nici loc anume,

În Staul e din ce în ce mai frig-

Vă ştiu pe fiecare după nume

Când în singurătatea mea vă strig!

Cain şi Abel sunt la sfadă iar,

Împacă-i, Doamne, pentru veşnicie-

Dă-le lor şi nouă-n Calendar

Sărbătoarea ce va fi să fie…

Ce vuiet înfioară trupul meu!

Hârtia doare albă în lumină-

Eu sunt Poetul şi voi fi mereu

Pentru tăcerea care o să vină…

Când Viaţa asta-i flacără şi scrum,

Aurul topit în Poezie -

De unde-mi vin cuvintele acum

Nici mâna mea, nici gândul meu nu ştie…

__________________

CÂNTEC PENTRU IANCU

Duh ce mistuie

Gorunii,

IANCULE-Avrămuţ

Al nost’,

Încă mă întreabă

Unii

Dacă-n’ Adevăr

Ai  fost?!

Amiroase a pălincă

Sus

În Apusenii mei-

IANCULE,

Copil de-opincă

Şi de gornic

Şi de zei!

Dacă-mi  arde-acum

Pe buze

Numele pe care-l

Spun-

Bate vântul

Toamna-n frunze-

IANCU

Nu a fost

Nebun!…

Nebunia lui fierbinte-

Sfântă Dragoste

De Neam!

Moţii mei, v-aduc aminte-

Fără IANCU,

Nu Eram!

Nici acuma nu-nvăţară

Acei  care te vor

Scrum?

IANCULE,

Bărbat de Ţară-

Capăt

Şi-nceput de Drum…

___________________

ŞAPTE POEME DE DUMINICĂ

Cântec la marginea Satului

Tot mai puţine…

Tot mai puţine cărări
înspre case-
casele Satului meu
şi ele-
Doamne!
sunt tot mai joase
şi Aerul
parcă le-apasă mai greu!
Albe cum sunt,
cu azbest pe tâmple,
stau să le număr
acolo
pe Deal
şi-aştept o minune
să mi se-ntâmple,
dar tot mai puţine-s,
mai fără
egal.
Greierii-n iarbă se-aud
şuierând,
de-atâta căldură
şi singurătate-
tot mai puţine cărări
înspre case
şi Satul parcă
e tot mai
departe…
~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
Copilăria…

Copilăria
nu mă mai
încape.
A plecat din mine
Satul,
a plecat
cu lacrima sub
pleoape,
precum pleacă
în
război
soldatul…
~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
Acolo-n Munţi…

Acolo-n Munţi, între amnar şi stea,
Între blestemul greu şi rugăciune,
Scrâşneşte piatra când te uiţi în ea,
Când o atingi începe să detune.

Acolo-n Munţi, în Munţii din Apus,
Se-aude umbra Umbrei cum mă ceartă,
Mi-a mai rămas atâta Dor de spus
Despre această preadurută Hartă!

Acolo-n Munţi, în leagănul din grindă,
Sufletul meu adoarme ca un prunc,
Ce vrajă prinde iar să îmi cuprindă
Sângele- aprins ca flacăra pe rug!

Acolo-n Munţi şi dedesuptul lor
Istoria s-a- ntors la ea acasă,
O mamă scoate pâinea din cuptor
Şi miezul pâinii sângeră pe masă…
~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
Lecţie

În fiecare seară
înainte
de culcare,
cântări-ţi-vă cu grijă
trupurile
voastre,
să nu tragă
mai jos
decât
Sufletul…
~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
Numai de aur…

“După aur aleargă toţi,
de Adevăr fug toţi”…
MIHAI EMINESCU

Numai de Aur vorbesc Moţii,
Numai de Roşia lor blestemată,
Numele Iancului şi Numele Horii
Pe sufletul ei ca o pată…

Câtă tristeţe e-n privirile lor
Şi-n vorbele-adânci, zgrunţuroase,
Le-am privit palmele bătătorite
De plugul amarului şi de coase;

Bătrâni, obosiţi şi fără de vlagă
Se-anină cu Gândul de Cer-
Doamne, ai milă de neamul acesta,
Nădejdile noastre ne pier!

Redă-le pădurilor, încă fiorul
Şi rodul livezii de meri şi de pruni-
Se-aude cum seacă-n fântână izvorul,
Acasă pe cei risipiţi să-i aduni;

Fă tot ce ne-ai dat să rămână în Ţară,
În ţara aceasta de Aur şi-argint,
Închide-le răilor uşa de-afară,
Ne fură străinii şi domnii ne mint!

Binele nostru amână-l, Stăpâne
Şi lasă-ne-amarul în care ne ştim,
Redă-ne-Adevărul din doţul de pâine,
Vrem liberi în el să ne ştim!

Acolo, în Munţi, pe sub streaşina nopţii
Amiroase-a pucioasă şi-a usturoi,
Numai de Aur vorbesc Moţii,
Numai de Aus şi de strigoi…
~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
Tot mai…

Tot mai departe-i
Cerul
din
porunci,
pământul tot mai greu
pe Gând
m-apasă-
Copil aş vrea
să mă întorc Acasă,
cine-i mai ştie
vârsta
lui
de-atunci?
Cine-i mai ştie
Vârsta
lui
de-acum?
Tatăl e dus
şi
Mama e pe drum…
Şi Aerul
pe care-l spun
mereu
e tot mai singur
împrejurul
meu…
~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
Poem lângă neliniştea Satului…

Privesc în ochii tăi cum se destramă
Şi se adună iarăşi norii grei-
Nu te mai gândi la moarte, Mamă,
Nu-i destulă veşnicia ei?

E tot mai singur Dealul când îl treci
Cu amintirea socotindu-ţi anii,
Numărul lor trecură de optzeci,
Ei nu mai sunt, s-au dus pe rând, sărmanii-

Valerii, Ioan, Lisandru ori Bârluşa
Şi câte alte nume nu te dor,
Din care s-a răcit demult cenuşa
Şi arde liniştea în urma lor!…

Pe crânguri creşte iarbă şi nu-i pasă
De greierii ce plâng la pieptul ei
Şi tot mai rar e şuierul de coasă,
Tot mai departe-s turmele de miei…

Acolo-i şi Căsuţa noastră- vamă,
Căsuţa-n care m-ai născut dintâi
Şi câte alte case nu îi cheamă
Pe cei plecaţi cu dorul căpătâi…

Răzbună-ţi, dar, tăcerea din cuvinte,
Aşa cum o făceai când era greu
Şi te rugai acolo sus, pe Munte,
Maica mea, la bunul Dumnezeu!

Eu ştiu că Dumneta nu mai porţi teamă,
Te doare Satul meu şi-al nimănui,
Dar nu te mai gândi la moarte ,Mamaă,
Nu te mai gândi la moartea lui…
_____________

DOR DE BLAJ

“Te salut din inimă, Romă mică!

Îţi mulţumesc, Dumnezeule, că m-ai ajutat

s-o pot vedea!”

EMINESCU

Ochii Patriei…

Ferice de cel care are un Dumnezeu în cer

şi pe pământ o Patrie!

Ochii mei nu sunt vrednici

să te privească în ochi-

Patrie a bucuriilor

şi a tristeţilor mele!

Tu, cea zidită pe

ne-somn de voievozi

şi pe freamăt de stele!

Vin,

cei de departe aici

să îţi spună,

cuprinşi uneori de o sfântă,

nebună

mânie-

cât de adevărată

şi cât

de frumoasă

eşti-

R O M Â N I E!

Dar noi,

de-atâta aproape de noi

nu îţi vedem

frumuseţea deplină

din ochii tăi,

PATRIE-

ce cuvânt minunat,

nu de lemn,

de Lumină-

Lumină!

Dor de Blaj

Mi-e dor de tine, Blajule din Blaj,

Nu te-am văzut de-aproape niciodată,

Dă-i Gândului şi inimii curaj

Cuvântul meu când v-a fi tras pe roată…

Aici, Acasă, apa din fântâni

Tot murmură aceeaşi Rugăciune-

Din somn trezeşte-i, Doamne, pe români

Şi dimineaţa-n suflete le-o pune,

Că neamul nostru nu e un neam slut,

El a crezut şi crede în dreptate,

O, Mică Romă şi eu te salut

Cu Munţii mei vuind a libertate.

Mi-e dor de tine, Blajule din Dor,

Aşteaptă-mă acolo sus, pe Hulă,

Acolo sus, sub Umbra unui nor

Să-mi fie împăcarea îndestulă…

………………………………………………….

Pe-aproape trece Iancu obosit

De cântecul ce nu îl mai cuprinde-

Fântână-a darurilor care nu se vinde,

Mi-e dor de tine, Blajule din Mit…

La Cruce…

Urc Dealul Hulii cu ochii închişi,

Luminile Blajului le simt aproape,

Numai murmrul salcâmilor ninşi

Sufletul abia de-l mai încape…

Acolo sus, lângă Crucea de piatră

Gândul meu-vultur se duce în Munţi-

Iancule, bunule, tu încă îmi iartă

Paşii prin iarbă când umblă desculţi;

Iarba e-aceeaşi de-atunci pe coline

Şi vântul alungă aceleaşi tăceri-

Cât de copchil mă ştiu lângă tine!

Vârsta înapoi să nu mi-o mai ceri!

Eu vin dinspre-Acasa în care mă ştiu

Mereu chiriaşul acesta ce sunt-

Tu veşnic de strajă fii, Iancule viu,

Sorocului nostru şi Blajului sfânt!

Blasius…

Blasius, Blajule, inimă în care bate

De-a pururea sângele viersului meu,

Cine prin tine odată străbate

Îl poartă de mână în veci Dumnezeu.

Se-aude cuvântul gemând sub călcâie

Acolo în Umbra tăcerilor Sale,

Dată mi-a fost bucuria dintâie

De-a trece desculţ pe la Şcoalele tale.

Icoanele încă mai plâng înrămate

În Dorul Iancului, ultimul Dor,

Câmpie cu nume de Libertate

Zările tale şi astăzi mă dor…

Noi de atunci ne uneam în cuvinte,

Dar faptele noastre de-acuma rămân!

Blajule-Blajule, aducere- aminte

De ei şi de neamul acesta român!

Blajule, Blajule, aer de care

Nu se mai satură sufletul meu,

Cine prin tine îşi face cărare

Rămâne deasupra fântânilor tale,

Rămâne în veci- curcubeu…

Şcoalele Blajului

Aici, la Blaj, la Şcoale se învaţă,

Aici, la Blaj, toţi dascălii-s la post,

Ei îşi spun lecţiile pe de rost-

Despre-Adevăr, Lumină, despre Viaţă.

Aici, la Blaj, acolo sus pe Deal

Mai arde Duhul Lui- ce bobotaie!

Se-aud spre Munte tropote de cal

Şi zările privirii se-ncovoaie;

Se-aude-n grindă cum tot roade cariu’,

Dar bolta Ceriului nu se dărâmă,

Aici sunt ei, Bărnuţiu şi Cipariu

Şi Iancu, cel cu fulgerele-n mână…

Aici, la Blaj, sub Umbra unui tei,

Mai stă şi azi Copil fără merinde,

Mihai al nostru şi plâng ochii săi

Pentru Oda ce nu-l mai cuprinde…

Spre Cernăuţi îl poartă gândul iar,

Acolo îl aşteaptă-nvăţătorul,

Dar vameşii nu-l lasă, în zadar

Tot vămuindu-i sufletul şi Dorul.

Se murmură Târnavele sub punţi,

Târnavele de-acum şi ce-or să vie,

Bat clopotele la Mitropolie

Şi ruga lor se-aude sus în Munţi…

Aici, la Blaj, la Şcoale se-nlumină,

Aici, la Blaj, blajinii-nvăţăcei

Ne tot vorbesc durut despre lumină,

De două mi de ani- Lumina, ce-i?

Blajul din Dor…

Primarului Ioan Şolea

Stau în pridvorul serii

şi-ascult

greierii, iarba, Aerul,

toate-

Doamne,

dă-le mereu

sănătate

gazdelor mele

de mai demult…

Grei de miresme

în preajmă

salcâmii-

zarea îşi mântuie

linia ei,

ce sete de Glogovăţ

şi de linişte

mi-i

şi-atâta de-aproape

mă simt

lângă zei!

Să nu îmi vorbeşti

despre cântec,

Ioane,

să nu îmi vorbeşti

de Jidvei şi de vin-

aici e-o tăcere

de milioane,

în care vreau singur,

umil

să mă-nchin!

În care vreau singur până-n veci

să rămân,

de-o seamă cu greierii,

iarba şi vântul-

robul-stăpân

al acestui tărâm,

cât va dura peste toate

Cuvântul!

Nicolae Nicoară- Horia

* Din volumul Desculţ prin Transilvania, Ed. Euroland, Suceava, 2002.

_____________

ŞI IARĂŞI E DUMINICĂ…

Şi iarăşi e Duminică acum,

Mi se umple sufletul de har,

A mai trecut de-aici o săptămână-

Câte-au mai rămas în Calendar?!

Lutul meu e tot mai copt de soare,

Tot mai crăpat de patimi şi de vânt,

Dar nu mă doare, încă, nu mă doare

Cuvântul lui întreg în care sunt!

Omule, fii demn în tot ce faci

Şi nu-ţi uita menirea, cea dintâie,

Cînd va fi de el să te dezbraci

În urma lui o cale să-ţi rămâie…

Că nu ai lenevit cât ai fost viu

Şi ţi-ai sporit talanţii pentru vamă-

Şi iarăşi e Duminică, de scriu

Acest Poem şi altele de-o seamă…

_____________