1.

Un trist noroi

Tot drămuind  la  patimi  prin  neant,

se-adună-n  tolba  anilor  avaluri,

când  van  ne  e  amontele  la  maluri,

iar  binele  e  răul  culminant…

Noi  suntem  provizorii, căci  finaluri,

se  vor  ivi  ca  un  cernit  versant -

cel  al  tăcerii,-a  toate  conciliant

în  Hadesul  cu  sumbrele-i  portaluri…

Şi  veţi  vedea  zadarul  printre  voi

(zadaru-acela  care  ne  desfide),

în  lumea  cu  nimicuri  şi  nevoi,

şi  nu  uitaţi  că  trupul  ce  închide

tot  sufletul, e  doar  un  trist  noroi

smuls  din  vacarmul  spaţiilor  vide…

P.S.

Vreţi  avuţii, împărateşti hlamide?

Dar, domnilor, noi  ne  născurăm  goi!

______________

2.

HIMERE

La  Trepizonda, într-o  noapte  rece,

un  trubadur  ce  nu  avea  stăpân,

ca  timpul – mi  se  pare – de  bătrân,

tot  descifrând  ciudate  zodiece,

află  că  undeva, în  ţări  de  fân,

există  o  fecioară  care-ntrece

în  farmece  zeiţele  aztece,

ori  pe-Afrodita  cu  superbu-i  sân…,

şi  s-a  pornit  drum  lung  să  o  găsească,

în  puste  sau  pe-ntinderea  cerească,

şi  a  murit  curând  de  dorul  ei…

Şi-am  tâlcuit  atuncea  cu  temei,

că  pe  rotunda  lume  pământească,

himerele, mereu  au  fost  femei…

P.S.

Chiar  dacă-i  vânt  povestea  nebunească,

visez  şi  eu  de-atunci  la  ochii  ei..

______________

3.

PERINDĂRI

Veniră  iar  vecii  neîntâmplate -

străfulgerate, albe  dăltuiri,

sublim  fictiv  dedat  unor  pieiri

ce-şi  caută  în  darn  identitate…

Mărirea  e  un  rest  de  conteniri -

rămânere  tacită  în  păcate,

când  tenebrale  şi  idilizate

răzbesc  în  noi  păgânele  iubiri…

Surpatul  rai  ne  cheamă  dinadins,

la  ţărmul  unde  sufletu-i  învins,

şi  unde  gându-i  cale  infernală,

şi  mari  plânsori  domnesc  întru  suplicii,

când  moartea  nu-i  decât  tiara  fricii

purtată  în  deruta  capitală…

P.S.

Nimicu-n  lume-i  mai  presus  de  zei,

iar  adevărul  nu-i  decât  greşeală

prin  care  se  perindă  farisei…

______________

4.

DOR  DE-O  STEA

Pustii  şi  azi  mi-s  drumurile, Doamne,

şi  pasul  mi-e  mai  rar  de  către  vis,

sfârşiră  patimi, linu-i  interzis,

şi  am  bătut  în  van  la  porţi  de  toamne…

Ce-a  mai  rămas  nu  ştiu, şi  nu-i  precis,

când   bucuria  vru  să  mă  condamne

prin  viaţa  netrăită… Nişte doamne

purtând  lugrube  coase  mi-au  prezis

că  mai  exist-o  lume  tăinuită,

urcând  la  cer  de  sub  o  brazdă  grea,

ce  pe-un  târziu  aşteaptă  umbra  mea,

cu  fast  şi  cu  alaiuri  nesfârşite -

dar  mi-s  pustii  şi-aceste  căi  cernite,

şi  timpu-şi  ninge  sihăstria  sa…

P.S.

Sunt  clipe  însă  când  mi-e  dor  de-o  stea,

Şi  nu-i  găsesc  lumina  solitară -

mi-a  arătat-o  Mama  într-o  seară,

candva  demult, dar  a  plecat  şi  ea…

______________

5.

CONVERGENŢĂ

Va  mai  rămâne  ceva  din  uitare,

din  sevele  ce-n  lujeri  se  răsfaţă,

din  împăcarea  ce  mi-a  fost  povaţă,

printr-un  departe, într-o  altă  zare?…

Tăcerea  va  rămâne  o  prefaţă

a  mângâierii  ce-n  clepsidre  doare?

Va  fi  lumina  gândului  urmare

a  toate  câte  visul  le  răsfaţă?

Nu  am  răspunsuri  pentru  toată  clipa

Şi  cugetul  şi-a  ostenit  aripa

tot  căutând  mirajelor  esenţa…

Doar  uneori,când  timpurile-s  goale,

din  acalmia  lumii  inegale,

făptura  mea  îşi  deapănă  absenţa…

P.S.

Viaţa  şi  moartea-s  numai  convergenţa

dintre  Patibular  şi  Osanale…

______________

6.

LIED

S-a  răsvrătit  în  mine  înc-o  seară,

şi  vorbele  se-aşează  în  sfârşiri,

ard  orologii  mari  în  amintiri;

cei  care  urcă  mai  de  sus  coboară…

Mi-am  iscălit  pe  lacrimă  sortiri,

şi  timpu-i  un  pârjol  ce  mă-mpresoară,

dar  voi  rămâne  sub  un  cer  de  vară,

mereu  în  ieri  c-un  stol  de  negăsiri….

Încumetat  la  toată  nostalgia,

aicea, în  agonica  mea  ţară,

din  vorbele  târzii  ce  mă-mpresoară,

încă  mi-e  dor  de-o  salcie, Maria,

sub  care  să  îţi  spun  că  nu-i  povară

mai  dulce  ca  iubirea  şi  vecia…

P.S.

În  neaua  tâmplei  a-nceput  să  doară,

atotcuprinzătoare  poezia…

Eu  am  văzut  şi  raiul  şi  pustia;

cei  care  urcă  mai  de  sus  coboară…

____________

7.

TIMP  HILAR

Uşure  vis – lunatică  lagună,

pravilă  veche, arsă  regresiv -

mi-o  ninge  tern  tot  raiul  meu  captiv,

când  litera-ntre  vorbe-o  să  apună…

Şi  voi  rămîne-n  crângul  meu  oliv,

frunzar  tăcut, sfârşirilor  arvună,

ştiind  că  toată  viaţa-i  o  lacună

scrisă  pe-un  ţărm  teluric, relativ…

Eu  n-am  nici  nume, numai  o  cunună

a  risipirii  vrând  să  mă  supună

în  vraiştea  acestui  timp  hilar,

prin  care  pleoapa  încă  e  măsură

întru  iubire, lacrimă  şi  ură,

şoptite  grav, în  van, testamentar…

P.S.

Ce-a  mai  rămas  din  toată  depănarea

comisă  în  acest  uitat  hotar,

fără  de  noimă  si  itinerar?

Numai  orbirea, cântul  şi  eroarea…

______________

8.

DEPĂNARE

Şi  timpul  face  riduri, doamna  mea,

ca, în  sfârşit, din  sceptice  stindarde

să  nu  rămână  decât  stări  bastarde

pe  frontispicii  care  ne-or  nega;

şi  vom  discerne  falsele  hazarde,

abia  când  peste  pleoape  va  bruma

rămasul  univers  şi  ne-or  uita

iubirile  din  tristele  mansarde…

Cât  e  de  frig  în  gânduri, ce  altoi

de  noapte  princiară  ni  se  naşte?

Încremenesc  dorinţele  ca  moaşte

de  către  vadul  scris  în  amândoi,

pe  când  surâsul  e-un  firav  şuvoi

ce-n  depănare  nu  ne  mai  cunoaşte…

P.S.

Dacă  târziul  ne  va-ncununa;

Şi  cerurile  n-or  mai  fi  albastre,

e  pentru  că  prin  clipele  sihastre,

şi  timpul  face  riduri, doamna  mea…

______________

9.

CASTELUL

Eu  am  văzut  pe-o  zarişte  târzie,

ce  n-aţi  gândit: castelul  fermecat,

cu  porţi  de  aur  către  niciodat’,

şi  negustori  vânzând  pe  veresie…

În  baldachinuri, fete  de-mpărat

ne  sărutau  c-un  son  de  poezie,

şi  vremea  era  blândă  şi  sălcie,

şi-orice  păcat  era  pe  veci  iertat…

La  hanuri  vechi, din  cupele  de  crini,

sorbeam  nectarul  clipelor  curate,

şi  lacrimei  puteai  să  te  închini,

şi  era  lin, şi  dulce  şi  dreptate,

şi  se-mplinea  pe  loc  ce  nu  se  poate,

iar  noaptea  era  plină  de  lumini…

P.S.

Aş  vrea  să  mai  găsesc  acel  decor

pierdut  sub  norii  albi  ca  de  poveste -

uitat-am  unde  e, dar  ştiu  că  este

castelu-acesta  visul  tuturor…

______________

10.

TĂCEŢI-MĂ

Latent, agrestul  son  aşteaptă  vară

(nadir  de  harfe-n  cântec  ca  izvod)…

Cine-mi  desface  gordianul  nod,

cu  care  ziua  mi  se  face  seară?…

Pierdut  e  iar  al  dorului  năvod,

cu  care-altcând  tot  bracoman  amară

secunda  preschimbată  într-o  ghiară

ce-a  sfâşiat  şi  plângerile-n rod…

Tăceţi-mă  şi  voi  rămâne  vad

acelei  nopţi  cu  stele  care  cad

din  slăvile  minţite  de  tiare,

când  într-o  pleoapă-i  un  parşiv  destin,

şi-n  cealaltă  povara  de  senin

întrezărită  vag  de  fiecare…

P.S.

Latent, agrestul  son  e-o  depărtare

dată  haraci  visărilor  ce  vin,

să-mi  spună  Nu  în  graiul  carpatin

cu  care  uit  că  sufletu-i  cărare…

NICOLAE DOBRA