CEL MAI MULT
Mi-e dor să privesc toamna

să zbor cu cocorii în gândul

de tristeţe


să ascult tăcerea

nopţilor – tăcerea

frunzelor moarte-


dansul ploilor în orizonturi

rănite.


Dar cel mai mult

mi-e dor să privesc un

tremurător surăs -

chipul tău de înger…


MĂRTURISIRE

M-ai lăsat oboist şi gol…


Fără să ştii m-am ascuns în

privirea ta pură

ca să plang…


Zorii mă îmbrţiişează cu

roua trandafirilor galbeni

uitaţi într-o nemărginire de clipe…


ŞI PLOAIA S-A OPRIT…

Atunci când ploua

potecile mi-erau ascunse…

Încercam să plutesc în

albastru – încercam să

respir firul de iarbă –

şi mă îmbătam cu un pumn de

frunze…

Atunci când ploua

eram speriat că timpul

nu va ajunge viitor, şi

desenam ani cu degetul pe

rănă…

Ai apărut tu…

Surâs într-o lacrimă.

M-ai chemat din ploaie şi

mi se părea că te cunosc de milenii.

Mi-era teamă că nu voi ajunge


la timp pentru a respira seninul

privirii tale.

Dar nu a fost aşa –

şi ploaia s-a oprit…


DORINŢĂ

Lasă-mi mie norii!

Ei mă ascund în patima

visării…


Lasă-mi mie ploaia!

Ea îmi aduce liniştea şi dorul

într-un dans de clipe…


Lăsă-mi mie stelele!

Ele îmi îmbrăţişează tâmplele-n

tăcere…


Lasă-mi mie luna!

Ea îmi reflectă ca-ntr-o oglindă

chipul tău…


TU, EU…

Tu, ai venit ca să mă duci acolo, pe creste.

Şi să mă smulgi din gândul închis în tină.

Eu, împleteam din zori şi rouă o poveste

Despre un poet născut pustiu, fără-de-vină.


Eu, rătăceam în lacrimă, tălmăcind cuvinte

Învăţam să-ţi dăruiesc din suflet curcubeu.

Tu, mă priveai cu inima prin ochii de petale

Înălţând o efemeră rugă către Dumnezeu…


Tu, ai venit să-mi aduci mai aproape lumina.

Acolo, pe creste, îmi arătai din priviri infinitul;

În mine creştea curată – sub aripa visului vina,

Durerea ce îşi aşteptă în tăcere sfârşitul…


NOAPTEA DE CEARĂ

Aş fi uitat totul:

Într-o secundă…

Fericirea,

iubirea,

ura,

şi inima mi s-ar

fi topit fără să-nţeleg…

Aş fi uitat totul:

Într-o altă secundă…

Chiar şi târziile

plecări şi nici-o suferinţă

nu m-ar fi putut ajunge…

Dar mă dori tu,

cu patimă,

şi sângele meu aşteaptă

ultima linişte,

în noaptea de ceară…


ARBORELE VIEŢII

M-am născut să vânez…


Din miliardele de vieţi,

mie mi s-a dat una.

Cu scop precis:

să vânez.


Fără să pretind ceva.


Într-o noapte am vânat durerea…

Se încurcase

în crengile unui copac.

Mai târziu am aflat că se

numea arborele vieţii,-

şi am închis-o alături

de iubire…


Se usca…


Aşa că am udat-o cu o
lacrimă…
MIHAIL TĂNASE



Follow

Get every new post delivered to your Inbox.