ECOUL * revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală

M-a plantat, pe planeta Pămant, Dumnezeu,

Ca pe o  sămanţă vie, ca să-nfloresc ca un pom

Si s-aduc roade gustoase, ca mărturie că-s Om,

Cu inteligenţa din veşnicie pusă în creierul meu…

Galopez, de atunci, pe un cal sănătos de Viaţă,

Pe care am moştenit-o de la părinţi, de dimineaţă.

Părinţii o aveau ca tezaur primit de la bunicii mei,

Iar acestora li s-a dat de străbunii ce-o aveau de la Dumnezu…

Viaţa-i o călătorie ce o faci mai mult pe uscat: pe pămant, dar, uneori, în acest marş forţat, ajungi la o mare înfuriată, cu valuri ce bat cu forţă nebună ţărmurile, izbite de vant, cand înapoi nu mai poţi da; şi eşti într-o stare de suflet disperată, căci ţi-ai irosit toată energia din tine, ca să ajungi la o ţintă! Totuşi, mai trebuie să-ţi fi rămas o palpăială mică de speranţă, că vei reuşi să treci marea şi să ai din nou credinţa de siguranţă!…

Doar atunci, cand vei anina, în sufletul tău, credinţa; şi-n disperare, vei învăţa să nu-ţi pierzi speranţa, cand pericolul, în viaţă, este mare; şi vei simţi că Dumnezeu este turnul tău de scăpare şi de ajutor, chiar cand tu nu mai ai răbdare-n pericol şi rănile strigă şi te dor… Si trebuie să-L cunoşti pe Creatorul tău; şi să fii cu sufletul senin, pe timp de furtună sau uragan, sau cand suferi şi-ncercările vin!…

Întunericul furtunii cu disperarea vor dispare, cand sufletul este senin, căci Dumnezeu va face să se liniştească vanturile şi furia valurilor, iar tunetul se va potoli şi trăznetul va dispare la glasul Său Divin, care te va-ncuraja să-ţi ajungi, ca un creştin, curcubeul idealurilor, galopand iar, pe calul de viaţă, ca să ajungi să te bucuri de noua dimineţă!…

Vei redeveni un curajos albatros

Ce nu-i fricos; şi nu se-nspăimantă,

Cand peste valuri înfuriate se-avantă,

Ci zburdă, se bucură, zboară şi cantă!…

Suntem oameni şi avem un suflet. Acest suflet este din Dumnezeu, care este Bun, Creator şi Desăvarşit Părinte. Dacă Dumnezeu este Bun, coroana creaţiunii Sale: omul trebuie să aibă un suflet bun şi senin, ca cerul cu soare şi ca o mare liniştită sau ca un albatros ce nu se-nspăimantă de marea-n furtună, ci rămane un mister, zburand cu bucurie spre cer, chiar cand tunetul urlă şi fulgerul apare în focul de apă ce se năpusteşte în mare, pe rauri şi pe pămant, în bătaia năprasnică de vant…

Bunătatea este unul dintre cele mai importante şi frumoase sentimente ce ne modelează caracterul, încă de cand facem primii paşi în viaţă, contribuind la formarea noastră ca oameni. Eu cred că suntem semănaţi pe pămant cu un scop de Dumnezeu: să aducem roadele Duhului Sfant, care să împodobească sufletele noastre senine în petale de curcubeu, pe care să le îndrăgească şi să le dorească oricine ne întalneşte sau ne vorbeşte, sau ne zăreşte cum trăim, chiar şi îngerii ce ne poartă-n privirea lor din înălţimi!

Roadele Duhului lui Dumnezeu sunt ca nişte petale-n culori de curcubeu ce-ar trebui să împodobească orice fiinţă ce poate să gandească, să vorbească şi să dorească o viaţă cerească într-un suflet senin de creştin. „Roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blandeţea, înfranarea poftelor…”(Galateni 5/22). Aceste roade binecuvantate îţi fac viaţa fericită, mulţumită, şi orice ţi s-ar întampla nu-ţi poate altera sufletul senin!

Există pericolul descolorării petalelor de curcubeu din sufletul tău, cand ţi-ai ales tu singur grădinarul din inima ta, după „pofta ochilor tăi” şi după un sfat necurat, dat de inamicul Cerului ce a fost aruncat pe pămant, care-ţi sădeşte în sufletul tău roadele de aguridă ale celui rău, ca un mănunchi de buruieni şi spini sădiţi într-o fire de pămant manjită de roadele neliniştii şi nefericirii: „preacurvia, curvia, necurăţia, desfranarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrajbele, certurile, zavistiile, maniile, neînţelegerile, desbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările…”(Gal.5/19-20).

Ca să ai sufletul senin, trebuie să fii luminat de soarele Cuvantului lui Dumnezeu şi să bei apa de la izvorul vieţii, pe care esti îndemnat să nu-l tulburi, ci să-l laşi să curgă liniştit la vale, tot curat, ca să poată să-şi potolească setea şi alţi drumeţi obosiţi, pe drumul vieţii, de sete chinuiţi!…

Acum, cand scriu, pătrund în sanctuarul sufletului meu, cu inima bătand mai cu putere, cu mintea mai alertată, cu creierul la maximă activitate şi cu conştiinţa mai luminată, căci îmi cercetez petalele de curcubeu şi din  seninul sufletului meu şi apa vieţii ce o beau din izvorul Cuvantului lui Dumnezeu…

Sunt însoţit de îngerul cu aripile albe ce-mi inspiră gandul şi-mi netezeşte cutele sufletului, dandu-mi pacea senină a Cerului şi fericirea Misterului, ajutandu-mă să pun cuvintele în mişcare, ca să îndemn pe oricine vrea să aibă sufletul senin să asculte bucuria ritmului şi muzica infinitului din sufletul său, căci Dumnezeu le-a lăsat să răsune în conştiinţa fiecărui muritor, ca acesta să caute bunătate, dragoste, milă şi iubire, în cioburile de fericire şi din sufletul său. Sunt sigur că oricine poartă cu sine o conştiinţă, doar că unele personae o ţin sugrumată într-un colţ de suflet de ciulini agăţată.

Pentru mine, conştiinţa este vocea lui Dumnezeu, în sufletul meu!… Este un sentiment intuitiv, pe care orice fiinţă umană o are despre propria existenţă şi despre lucrurile din jurul său. Conştiinţa este farul ce-ţi arată cand ai depăşit hotarul lui Dumnezeu pentru seninătatea sufletului Tău! Conştiinţa este „cantarul” din creierul tău care-ţi arată ce este bine sau ce-i rău,  în sufletul tău. Tot ea îţi arată de bei apă curată, de la izvor, cand sufletul poartă-n el, suspinul de dor după Dumnezeu, sau exprimă durerea şi nefericirea, dacă roadele firii au invadat seninul sufletului tău ce-ar dori nemurirea.

Pe lume te-ai născut să-nfrunţi o lume

Si să te căleşti ca un soldat pentru luptă,

Căci jungla vieţii, ca o mare în spume,

E loc de căutare a fericirii de tine pierdută .

Omule – femeie sau bărbat, tanăr sau tanără – ce citeşti gandurile mele puse, ca nişte seminţe în cuvintele ce stau în randurile de pe hartia ascultătoare din faţa ta, nu uita de unde ai venit, cum de eşti pe pămant, cu ce scop ai fost creat de Dumnezeu, ca unicat, şi ţi s-a dat să-ţi stamperi setea sufletului tău doar de la un izvor al vieţii divine, special creat, de la Începutul Începutului de Arhitectul Universului, şi pentru tine, ca şi pentru mine: Cuvantului Sfant pus să curgă netulburat, ca să ai: tu şi eu, un sufletul senin, săturat de nectarul Cuvantului: apa Cerului, adusă prin conducta izvorului de viaţă a Scripturilor, din care dacă vei bea, în fiecare zi, sufletul tău nu se va usca şi nu se va zbarci, ca şi o iască, ci va înflori, ca o floare divină, în pregătire să înflorească şi să fie dusă în zbor, în {ara senină, unde S-a dus să ne pregătească un Loc minunat şi Sfant Fiul lui Dumnezeu ce ne vrea răscumpăraţi şi transplantaţi, ca flori de lumină, de pe pămant, ca să trăim fericiţi o veşnicie în Raiul de bucurie, pentru veşnicie!…

Omul este o fiinţă unitară psiho-somatică frumoasă. Este o creaţie minunată a lui Dumnezeu, după chipul Său veşnic viu (Gen.1/27).

Între trupul şi sufletul omului sunt legături reciproce. Stările sufleteşti se manifestă în trup şi invers. Un suflet sănătos se va arăta prin zambetul bucuriei de pe feţele noastre, iar muzica senină a  vorbelor noastre vor da notele curcubeului fericirii ce se va transmite în jur în picuri de rouă revărsaţi şi peste alte fiinţe însetate şi în căutarea apei din izvorul vieţii, netulburat de bastoanele răutăţii, invidiei, vorbelor urate şi manjite de tonurile hadesului, nici de aroganţa nebuniei bogăţiei sau de zgarieturile sangerande din batele sunetelor stridente atee ce atacă minţile şi pun murdăria răutăţii în apa ce o beau fiinţele neconectate la conducta cu apa lui Dumnezeu: Cuvantul Său…

Omul a primit un dar minunat de la Dumnezeu: VIA{A…

Viaţa e darul preţios ce ni l-a dat Dumnezeu,

Ca să trăim pe pămantul acesta ca un experiment

Si-n Scoala terestră, să-nvăţăm ceva permanent,

Ca prin credinţă să trecem şi la Examenul ei greu…

Este o cale în viaţă de-a avea permanenta bucurie,

Cand gandul şi fapta se-mbină-ntr-o sfantă armonie,

Urcand treaptă cu treaptă pe infinita spirală a Cerului,

Avand ca ideal de-atins fericirea pe drumul Misterului.

Atingerea treptei de fericire este lucrul cel mai preţios,

Căci doar atunci tu simţi că viaţa nu ţi-a fost de prisos,

Că luptele de ani, cu pierderi de ranguri şi valori materiale,

N-au fost decat examenele trecute cu premiile sfinte reale.

Viaţa este un dar minunat ce trece prin zidul pe drum ridicat

Si se exprimă prin cuvantul şi-n limba ce Domnul ne-a dat,

Cand gandul abstract devine unealta aruncată în unda sonoră

Ce-n intonaţia vocii, cuvintele redau starea-ţi minoră sau majoră!

Cuvantul se naşte-n maşina de ganduri, aluat abstract şi concret

Ce-i miracolul vieţii umane folosit şi aşa des cantat de-orice poet!

{esătura de consoane şi vocale, folosite-n limba fiecărui muritor,

Trădează trăsături din caracterul omului în marşul lui spre-un viitor…

Cuvantul e magic! Are putere, e legătura de viaţă, e-nceput şi sfarşit.

El este un canal de dialog dintre oameni, dar e şi rugă către Dumnezeu!

La-nceput de lume, totul a fost creat printr-o energie aflată-n infinit,

Torţa bucuriei, care-a fost cu Tatăl, creind lumea prin Cuvantul Său.

Viaţa-i un dar sfant de la Dumnezeu, iar limba-i unealta creată de El

Să fie o forţă de condus popoare, dar şi o putere divină vindecătoare…

În lumea zgomotelor şi-a vorbelor goale, mirabile seminţe de clopoţel

Cantă-n poezia mea, ca să-ţi aducă-n suflet, fericire şi binecuvantare!

Dumnezeu a dat viaţă omului, ca acesta să fie veşnic fericit, desăvarşit şi în bucurie, pentru veşnicie!… Această stare de desăvarşită fericire n-o poate avea atomul de om în afară de legătura de Dumnezeu, cum nu poate un copilaş să supravieţuiască fără de mămicuţa sa iubitoare şi grijulie, care tresare şi cu răbdare alină fiecare scancet al lui…

Starea vieţii omului – de plinătate sau sărăcie sufletească – este dată de legătura de Dumnezeu! Înţelege, omule, că poţi fi bun doar prin harul credinţei în Dumnezeu! Nu mai fi un ateu nefericit şi nemantuit, ci întoarce-ţi faţa spre Dumnezeu şi fii bun, nu fi rău! Lasă să răsară soarele bucuriei în viaţa ta şi înseninează-ţi sufletul prin pocăinţă şi credinţă, ca să termini cursa ta de o viaţă în biruinţă; şi sufletul tău să se odihnească, pentru o veşnicie, în Casa Regească, ca mantuit fericit!…

Trezeşte-te, suflete, şi bea apă cu viaţă, din izvorul sfant şi curat al Cuvantului lui Dumnezeu, care va fi şi Painea vieţii tale: o hrană extraordinar de bună, ca să trăieşi!…

Să nu uităm că am fost aşezaţi de Dumnezeu aici: pe nava aceasta numită „Pămant”, ca să fim buni, altruişti, credincioşi, bucuroşi, fericiţi, smeriţi, sinceri, loiali, nehrăpăreţi, neîngamfaţi, să fim ca fraţi de credinţă, nemincinoşi, nehoţi, sinceri, mărinimoşi, curaţi la suflet, blanzi, nevicleni, neprofitori de naivitatea altuia, nemanjiţi „de lăcomia de a lua şi pielea de pe semenul tău, ca tu să te îmbogăţeşti din sărăcia altuia”, neleneşi, miloşi, mantuiţi, prin credinţă şi pocăinţă! Întoarce-te la Dumnezeu, omule, oricat ai fi de rău!

Ce pierderi colosale pentru sufletul tău, dacă nu asculţi de Dumnezeu!

„S-a împlinit vremea şi „Împărăţia lui Dumnezeu este aproape, Pocăiţi-vă şi credţi în Evanghelie!”( Marcu 1/ 15). „Veniţi la Mine, voi toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt bland şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre”( Matei 11/28-29).

„Fiindcă atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe Singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”(Ioan 3/16).

Fiecare clipă trăită, primită ca dar de la Dumnezeu, merită să fie preţuită!

Viaţa mea de pană acum n-a reuşit să-mi atingă bucuria de a trăi… În toate lucrurile şi în toate fiinţele ce le văd sau le întalnesc în calea mea, găsesc sau văd picături de Har Ceresc…. Le simt şi le trăiesc în ambianţa de Paradis şi din sufletul meu… Si sunt fericit!

Viaţa zilnică este templul şi religia noastră, iar rugăciunea trebuie să fie pornită din lăcaşul sufletului cu ferestrele lui larg deschise, de la răsăritul soarelui pană la apusul lui; şi să rămană aşa pană ce iarăşi zorii dimineţii reapar… Doar aşa, sufletul nostru va fi necontenit în părtăşia şi bucuria lui Dumnezeu, pe care Îl putem vedea mergand pe norii ce prevestesc ploaia, în picurii ei, în fulgerul ce brăzdează văzduhul, în curcubeul ce-apare după furtună, anunţand o vreme mai bună, zambind în florile cu multe culorile, în razele binefăcătoare de soare, în frunzele verzi din pădurile întinerite sau în cele în multe culori din toamna plină de farmecul roadelor, dar şi în fulgii de nea, atomi de apă-ngheţată, şi în izvorul de apă curată, din care bea şi se hrăneşte sufletul nostru: Cuvantul lui Dumnezeu, în care găsesc şi eu o mare întrebare şi un răspuns minunat de clar şi curat: „Îmi ridic ochii spre munţi… De unde va veni ajutorul? Ajutorul îmi vine de la Domnul, care a făcut cerul şi pămantul…”(Psalmul 121/1).

Ajutorul ne vine în Izvorul de apă curată, rece şi vie, pregătită doar pentru cei ce trăiesc, ca să se pregătească pentru Împărăţia Cerească. Din acest minunat şi neobişnuit izvor, sufletele noastre însetate şi înfometate îşi pot reîmpropspăta puterea şi stampăra setea, ca să trăim doar pentru Dumnezeu, care ne zambeşte în flori, în munţii falnici şi-n răsăritul de soare, ca şi-n orice este frumos şi bun pe lume!…

Izvorul cu apă vie, curat al lui Dumnezeu, pentru sufletul nostru, trebuie să rămană netulburat de păcat şi fărădelege, de interpretări eronate şi de gandurile oamenilor necurate, nici de interesele meschine, cu caştigurile haine, cu lenea din holda neculeasă şi nici cu somnolenţa la timpul de cules a roadelor din pomii lăsaţi să crească şi să înflorească, ca să răsară pe ramuri şi roadele să fie prezentate lui Dumnezeu, la timpul hotărat din calendarul Său…

Este timpul Legămantului şi respectării Cuvantului, căci vremea s-a apropiat de sosit şi de plecat… Semnele sunt clare şi mai ne trebuie pregătire şi încă puţină răbdare, căci „Cel aşteptat vine şi nu va zăbovi…”. El vine şi pentru tine, ca şi pentru mine… De aceea îmi înnoiesc Legămantul şi iau Cuvantul Său ca mărturie de credinţă pe drumul meu spre Cer, unde mă aşteaptă fericirea din Casa de Sus…

„El a făcut cu mine un legămant veşnic, bine întărit în toate privinţele şi tare. Nu va face El să răsară din el tot ce este spre mantuirea şi bucuria mea? (2 Sa. 23/5-6).

„Domnul a fost Sprijinitorul meu. El m-a mantuit, pentru că mă iubeşte. Domnul a venit de grabă în ajutorul meu, cand pămantul s-a clătinat şi s-a cutremurat. Temeliile cerului s-au mişcat. A aplecat cerurile şi S-a pogorat la mine; un nor gros era sub picioarele Lui. Călărea pe un heruvim şi zbura, venea pe aripile vantului. Era înconjurat cu grămezi de ape şi cu nori întunecoşi. Domnul a tunat din ceruri. Si-a întins mana de sus, din înălţime, m-a apucat, m-a scos la larg. El m-a mantuit, pentru că mă iubeşte. Tu eşti lumina mea, Doamne, eşti izvorul meu de apă curată, eşti Painea vieţii mele şi bucuria mea!…

Căile Domnului sunt desăvarşite, Cuvantul Domnului – Izvorul de apă vie şi Painea vieţii -  este curat. El este un scut pentru toţi oamenii care caută adăpost. Dumnezeul nostru este o stancă, din care izvorăşte apa curată de viaţă dătătoare şi mantuitoare, prin credinţă…

Tu, Doamne, îmi dai scutul mantuirii. Tu mă scapi şi mă înviorezi, redandu-mi vigoarea bucuriei mantuirii în sufletul meu, ca să mai trăiesc de dragul tău…

Trăiască Domnul şi binecuvantată să fie stanca mea! Înălţat să fie Dumnezeu, Stanca mantuirii mele!…”(2 Sam.22). Te voi lăuda, Doamne, toată viaţa mea!…

„Fraţii mei s-au arătat înşelători ca un parau, ca albia paraielor care trec…

Zilele mele zboară mai iuţi decat suveica ţesătorului… Viaţa este doar o suflare şi apoi tăcerea… Ce este omul?…

Doresc să-L văd pe Dumnezeu! Si-L voi vedea pe Tatăl meu!…

Corpul meu suferă şi se degradează,

Dar sufletu-mi întinereşte şi crează!

Viaţa mea este un pelerinaj pe pămant,

Cand învăţ ce-i bun şi sfant din Cuvant,

Căci doresc să-L văd şi eu pe Dumnezeu,

La sosirea-n ultima staţie a trenului meu!

„Îmi tanjeşte sufletul după mantuirea Ta; nădăjduiesc în făgăduinţa Ta. Mi se topesc ochii după făgăduinţa Ta, şi zic: cand mă vei mangaia?” (Psalmul 119/81-82).

Nu vrei şi tu: cititorule, să-L întalneşti pe Dumnezeul meu?

*

POT S} PRIVESC SI S} AUD…

Trebuie să fiu liniştit şi să am răbdare,

Cum apa-i liniştită în adancul de mare.

Pot să privesc şi să aud ca un vultur,

Dar să răman liniştit şi să nu mă tulbur…

Pe Oceanul Atlantic se starneşte furtuna,

Dar stanca de piatră din apa stă liniştită,

Ca o strajă-ntr-o cetate de Dumnezeu întărită

Ce stă ca un far neclintit de lumină…

În viaţa aceasta ce-i ca un ocean în furtună,

Doar speranţa cea vie într-o lume mai bună

Îmi ţine credinţa de-o viaţă că Dumnezeu

Mi-a dăruit zilele şi are grijă de sufletul meu.

În aceste vremuri grele şi tulburi ca ale noastre,

Cand aşteptăm pe Mantuitorul curand să revină,

Aş dori în sufletul meu credinţa intactă să-mi rămană

Si speranţa zborului în Lumina Cetăţii albastre…

*

PRIETENE, NU TULBURA APA DE LA IZVOR!

Unui pescar în ape tulburi…

Prietene, nu tulbura apa de izvor ce curge liniştită la vale!

Fii şi tu liniştit şi-n pace ca el, pe-a vieţii întortochiată cărare…

De-ai crede că ai dreptate şi ai simţi că-ţi dai sufletul de supărare,

De eşti creştin, nu ai voie să-ţi pierzi cumpătul în vreo-mprejurare!

Gandurile tale nu sunt păsări de pradă

Si nici limba ta nu ţi-e dată pentru tarabă;

Nu-i făcută sabie, care să taie şi să lovească

Pe cel ce, uneori, poate cumva să-ţi greşească!

Cand vei ajunge să ai caracterul de stancă

Si vei fi liniştit, cand valurile te lovesc,

Cand îi vei stima şi pe cei ce te înfruntă,

Atunci doar vei fi dintre cei ce-Adevărul slujesc!

Liniştea-ţi dă pacea cerească şi sfantă

Si bucuria ce te uneşte cu cerul şi cantă,

Cand simţi că ai aripi de înger să zbori,

Liniştit, spre Cerul albastru, de dincolo de nori!…

DUMITRU BUHAI