ECOUL * revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală

Ieşirea din Infern s-ar putea numi această amintire recentă, generată de întâmplarea pe care am trăit-o împreună cu alte 13 persoane, în pelerinajul pe la mănăstirile Moldovei şi Bucovinei, în zilele de 4-7 decembrie 2009.

Pornesc de la această cumpănă pe care am avut-o urcând cu maşina-microbuz pe muntele Rarău, în noaptea de 6 spre 7 decembrie, pe drumul în lucru care porneşte de la poalele muntelui.

Sfântul Ierarh Nicolae al Mirelor Lichiei s-a dovedit de folos şi mult ajutător, chiar de ziua lui, 6 decembrie, Anno Domini 2009.

Strigându-l eu cu glas înalt de disperare şi rugă într-o împrejurare care avea să-mi marcheze existenţa, el a fost îndurător şi mult milostiv şi ne-a scos din hăţişurile muntelui  ameninţător şi întortocheat, presurat cu prăpăstii şi văi adânci, cu serpentine şi stânci gata să se prăbuşească în orice clipă peste maşina noastră. A fost o experienţă la limita suportabilului.

Pot spune acum, fără putinţă de tăgadă că am fost la jumătate de pas de moarte. Tocmai asistasem cu o seară înainte la slujba de vecernie în Mănăstirea Putna, unde au fost tunşi  în monahism şi sfinţiţi călugări, un număr de 6 tineri cu bărbuţe ascuţite, cu feţe prelungi şi nelipsita codiţă  împletită la spate, duşi de-a rostogolul în rasele confraţilor ceva mai cu experienţă, ceremonial emoţionant până la hohot. Iar dis-de-dimineaţă, în această biserică am asistat la praznicul lui, cu cei 13 tovarăşi de pelerinaj veniţi de la Galaţi, cu trei zile în urmă.

Pe la toate mănăstirile bucovinene şi moldave vizitate şi cercetate în aceste zile, ne-am rugat acestui mare sfânt, ultima oară  la Sihăstria Putnei unde, în biserica nouă, icoana Sfântului Nicolae era în pridvor, în partea stângă, iar în partea dreaptă, cea a sfântului Nectarie.

Am plecat mai departe la Suceviţa şi Moldoviţa, mănăstiri vechi, de patrimoniu, ctitorite de Ştefan cel Mare şi Sfânt, minunat pictate pe dinafară, iar înăuntru cu iconostase aurite, candelabre cu multiple braţe luminoase şi icoane făcătoare de minuni şi multe, multe relicve şi moaşte de sfinţi.

S-ar zice că Bucovina este ţara moaştelor, pentru că tezaurizează  cele mai multe relicve şi moaşte şi strânge în pământul ei, oase de sfinţi şi de martiri, mai mult decât alte zone ale ţării. În cele trei zile cât stătusem pe tărâmul ei, vizitasem  22 de mănăstiri şi sărutasem atâtea cranii şi moaşte, atâtea icoane, îngenuncheasem de atâtea ori în faţa iconostaselor, a relicvelor sfinte, ascultasem atâtea slujbe şi primisem binecuvântări şi mir pe frunte şi pe mâini, încât mă minunam cât de mult mă învrednicise Dumnezeu, pe mine, nevrednica.

Asta nu mă împiedicase să arunc câteva vorbe în răspăr colegilor de pelerinaj, să-i fac chiar teoria chibritului Marianei, pentru că mi se umflase un picior de credeam că o să plesnească pieliţa, de cât stătusem cu el atârnat în maşină şi în strană, ori în genunchi, ceasuri bune, până se terminau slujbele, că nu se cădea să ieşi mai înainte afară.

La Dragomirna, cu o seară înainte, pe 5 decembrie, am avut chiar o experienţă stranie, pentru mine destul de neplăcută, fiindcă nu văd noaptea nici cât o cârtiţă. Am intrat pe poarta mănăstirii în plină beznă, am orbecăit, găsind uşile închise. În cele din urmă cineva a dibuit o intrare, am urcat şi coborât pe întuneric scări multe, ca să ajungem într-o capelă mică, unde câteva măicuţe şi un preot se rugau la lumina lumânărilor. N-am putut pleca până nu s-a terminat slujba aceea, tot acatistul Sfântului Nicolae. Era ora 19,30 şi atunci s-au stins şi lumânările şi a rămas doar una, cea de la pupitrul unde o măicuţă citea tipicul.

Mai mult de o oră am stat aşa, măicuţele rugându-se şi eu întrebându-mă, când se va aprinde din nou lumina, apoi iar prin întuneric, pe scări, înapoi la maşină. Câteva au fost impresiile lăsate de această mănăstire din care n-am putut vedea nimic: trepte suite, coborâte, aer tare care-mi spărgea plămânii şi mă împiedica să respir, moaşte şi icoane sfinte pe care nu puteam să le văd, binecuvântări şi mir.

În sfârşit, am plecat spre Putna unde am ajuns noaptea, spre crucea nopţii, şi am nimerit în plină desfăşurare a liturghiei de sfinţire a monahilor. A durat până la 1,30 în noapte. Nici n-am apucat să fim cazaţi, nici să ne desfacem bagajele, eram toropiţi de oboseală, frig şi foame,  nu ne mai ardea de nimic.

Când ne-am văzut în pat spre ora 2 dimineaţa, nu ne venea să credem. Şi totuşi, suntem oameni slabi şi nevolnici şi nu avem antrenamentul călugărilor care stau nopţile şi se roagă în biserici friguroase şi întunecate.

Mi-am dat seama cât de nevrednici suntem dacă ne apucăm să cârtim regulile monastice şi să nu ne convină condiţiile. Puţină  mortificaţie şi jertfă nu strica, dar aşa e omul, cârtitor în orice împrejurare.

Dar să revin asupra evenimentului care a marcat sărbătoarea Sfântului mare Ierarh Nicolae, ca să ştim că el există, ne apără şi mijloceşte pentru noi.

În localitatea Marginea unde pelerinii din microbuz au vrut să-şi exercite dreptul la vot, fără succes în vreo trei locuri, la şcoală, la primărie şi în alt local, şi unde, în final, au votat, verificaţi de poliţie prin telefon la Galaţi, dacă nu am mai votat o dată, conducătorul pelerinajului, Mihai, a oprit un poliţist şi l-a întrebat câţi Km. sunt până la mănăstirea Rarău şi pe unde se poate ajunge.

-Aaaa…dar nu se poate…drumul e întrerupt, fiind în lucru pentru lărgirea lui, dar puteţi să o luaţi prin altă parte şi veţi ajunge fără probleme,  s-a pronunţat poliţistul de la circulaţie.

Zis şi făcut. După asemenea asigurări, maşina a prins aripi. Aceasta până la marcajul „Drum în lucru” – care începea de la marginea pădurii, la poalele muntelui. După care, imediat a început adevărata aventură, mai precis, coşmarul. Se înserase. Să fi fost ora 17,00.

Nu ne-am speriat, mai ales că un localnic ne avertizase că avem de străbătut vreo 15 km.  Şi că e drumul în lucru dar se poate ajunge.

Până  atunci poate nu mi-aş fi închipuit ce înseamnă pancarta de avertisment: Drum în lucru. Aveam să aflu şi, împreună  cu mine, ceilalţi 13 pelerini, oameni trecuţi de 50 de ani, cu excepţia a două persoane: un tânăr, Marian de 25 de ani, băiat admirabil, evlavios şi degrabă ajutător, în plus, de o generozitate rară şi o tânără de 34 de ani, oarbă, cu grave probleme de sănătate, la coloană, cu glaucom, miopie, strabism, fără putinţa de a se opera ca să-şi recapete vederea, dar înzestrată cu o voce angelică, de personaj de basm, care ne-a încântat tot drumul cu cântece sacre, pe care le ştia la perfecţie.

În rest, oameni în vârstă care făceau de mai mulţi ani traseul mănăstirilor moldovene şi bucovinene şi se dovediseră tare evlavioşi.

Cunoşteau o mulţime de cântece religioase, de rugăciuni – tot tipicul creştinesc, nu cârteau în biserică, stând ore întregi în picioare sau în genunchi, sărutau toate icoanele şi moaştele,  făceau zeci de mătănii ba, au făcut şi  nenumărate danii şi acte de caritate pe unde au trecut.

Trebuie să spun că mă socoteam tare nevrednică, în comparaţie cu aceştia.

Cântam şi eu alături de ei, mai bine zis le ţineam isonul, fiindcă nu cunosc bine nici tipicul, nici cântecele. Dar încercam să mă integrez în atmosfera aceea pioasă, presărată totuşi cu glume şi explozii de râs sănătos, mulţumit, împăcat, însoţită de cruci dese şi metanii.

După  ce am parcurs vreo jumătate de oră de drum accidentat şi plin de gropi, am înţeles că nu e o glumă. Dar coşmarul abia acum începea, cu cât urcam pantele abrupte şi serpentinele. De o parte, stâncă, la mijloc clisă zvântată şi de cealaltă, râpe adânci de nu se vedea fundul din pricina brazilor înalţi care străjuiau acea potecă îngustă. Stăteau înfipţi semeţ în margine de prăpastie. Cred că am traversat peste o sută de prăpăstii. La un moment dat, de după o stâncă uriaşă s-a coborât o pâclă deasă de nu se mai vedea la câţiva paşi. Asta ne mai lipsea. Mi se strânsese stomacul şi inima şi aşa au rămas până la sfârşit.

Grupul nostru, ca la un semn, s-a mobilizat şi s-a comportat admirabil. Nici un ţipăt, nici un geamăt, nici un vaiet. Au cântat şi s-au rugat tot timpul. Cu disperare, cu credinţă şi speranţă. Când Mihai a strigat: „Rugaţi-vă, fraţilor, să ieşim de aici!” – toţi au început „Apărătoare Doamnă”; „Cu noi este Dumnezeu”, „Psalmul 50”, „Tatăl Nostru”, „Crezul” şi „Într-un glas”.

Şi iar curbe, prăpăstii, noroi, pietriş, viraje. Nici ţipenie tot drumul, parcă eram pe lumea cealaltă. Pentru multe momente în şir am avut clar imaginea iadului. Un coşmar prelungit, o orbecăire în beznă, doar la lumina farurilor, un loc necunoscut, neprimitor, străin, pustiu. Unde era frumuseţea muntelui,măreţia lui? Acum muntele ni se părea ameninţător, primejdios, duşman, chiar ucigaş. Aveam să aflu că şi Doina M. profesoara de franceză era să moară aici, a alunecat şi s-a lovit de o piatră, cât pe ce să-şi lase oasele pe acest munte. A fost salvată la timp, dar mi-a povestit cu groază ce a pătimit pe acest munte…

Cu toţii am trăit cele mai dramatice momente. Şoferului i-a trecut prin trup şi prin oase şi prin suflet tot acest supliciu, transformat într-o cursă infernală prin necunoscut. Drumul prin infern, în plină noapte, prin ceaţă, în frig, în groază, în necunoscut, fără să ştim dacă e drumul potrivit sau cât mai avem.

Bara din spate a maşinii s-a agăţat într-o piatră şi s-a rupt. A smuls-o şoferul  şi a adus-o în interiorul maşinii.

Ne era teamă să recunoaştem, fiecare, că nu mai avem nici o speranţă, în timp ce gurile noastre cântau şi recitau fără încetare ca să acopere gândurile, spaimele, angoasa.

Întreaga aventură montană nocturnă a durat câteva ore bune şi cu toţii credeam că n-o să mai ieşim niciodată din acele hăţişuri. Într-un târziu, Dumnezeu s-a îndurat de noi şi ne-a auzit strigătele, fiindcă am zărit o luminiţă slabă, un gard alb şi am auzit ca prin vată lătratul unui câine disperat, gata să rupă lanţul. Probabil că nu mai văzuse maşini pe aici de ceva vreme.

Şoferul a strigat la gospodar. Era o casă a Consiliului Popular, A ieşit omul la poartă şi ne-a îndrumat. Mai aveam 3 Km. până la o cabană, după care, încă 800 de metri până la mult râvnita Mănăstire din vârful muntelui Rarău. O Mecca la care ajungeam şi nu mai ajungeam.

O situaţie similară am trăit în urmă cu 35 de ani, când, 8 persoane, patru fete şi patru ghizi, ne-am rătăcit în plină  zi, pe platoul muntelui Ceahlău şi am orbecăit în ceaţă câteva ore, învârtindu-ne într-un loc, cu muşchi până la genunchi prin care înotam şi nu ne vedeam nici măcar pe noi înşine. Până am ieşit la cabana Babele, ne-au trebuit ore bune şi atunci am zis că rămânem acolo, pe munte, deşi începuse să ningă, ne era frig, ceaţa lăptoasă ne udase la piele şi nu ştiam încotro să apucăm să găsim cabana. A fost ceva straniu, cum numai în vis poţi trăi.

După  această îndrumare binecuvântată am început să facem cruci şi să mulţumim lui Dumnezeu pentru minunea că ne-a scăpat de primejdie. Eu l-am strigat în gând pe Sfântul Nicolae, aşa cum marinarii, odinioară l-au strigat să-i scape de furtună pe mare. Am simţit atunci solidaritatea pe viu. Eram uniţi în primejdie şi-n teamă.

„Astfel se caută Dumnezeu” – a zis Maria, o femeie de 130 de kg. mamă a cinci copii, râvnică în rugăciune şi în fapte. „Aşa se caută şi se găseşte, nu în cărţi sau în altă parte, ci în primejdie de moarte”, a mai spus această femeie simplă.

Astfel a punctat situaţia, Maria, o femeie cu frică de Dumnezeu, unul din acei oameni fericiţi, cu inima curată, care vor moşteni Împărăţia cerurilor.

Dumnezeu se caută la ceas de încercare şi durere, am învăţat eu de la ea. La ceas de primejdie şi de frică. Nu în huzur şi fericire, când nu mai iei aminte la Dumnezeu şi-ţi ajungi ţie însuţi. Nu în haine, nu în barbă şi veşminte, aşa cum ne-a învăţat azi, preotul Laurenţiu de la Sihăstria Putnei, acolo unde am servit masa cu bucurie şi evlavie.

„Oamenii care ne jignesc şi ne fac rău, ne câştigă merite pentru  cer,” a adăugat el. „Noi suntem supăraţi când alţii nu ne bagă în seamă şi nu ne recunosc meritele, nu ne laudă, nu ne preţuiesc şi ne dau deoparte. Dar nu ne dăm seama cât bine ne fac aceştia, pentru că ne câştigă merite pentru cer, cu fiecare nouă ofensă dreaptă sau nedreaptă.”

Am învăţat aceste lucruri şi multe altele, în jumătatea de oră în care am mâncat, la Sihăstria Putnei, de la un preot foarte tânăr, care ar fi putut fi copilul meu.

Intraţi pe poarta mănăstirii Rarău, acolo unde dau  mâna cerul şi pământul şi stelele sunt atât de aproape încât ai putea să le culegi în năframă, pe piscul muntelui unde aerul te săgetează în inimă, după ce am spintecat muntele prin pădure, noaptea, pe drumul în lucru, prin ceaţă – cu toţii am crezut că ne-am născut a doua oară. Am fost chemaţi şi serviţi la masă de un preot şi apoi, cei mai mulţi, au mers în biserică, să facem rugăciunea de mulţămită.

Toate cele 4 zile când am fost la Neamţ şi în Bucovina, am mâncat bucate de post aspru, cartofi cu varză murată, fasole, mămăligă, orez, dar care ni s-au părut a fi foarte gustoase şi săţioase. Nimeni nu s-a plâns.

Sâmbătă, 5 decembrie a avut loc comemorarea a 11 ani de la trecerea la cele veşnice a arhimandritului Ilie Cleopa, comemorarea lui Ioanichie Bălan şi a lui Paisie de la Neamţ. Slujba s-a ţinut în Biserica mare, dar s-a auzit şi în biserica sfintelor moaşte la difuzor şi în Noul paraclis. A fost ţinută de un sobor de preoţi în frunte cu Î.P.S. Mitropolit.

O mare mulţime de norod a participat şi femeile din grupul nostru (9 la număr) au învârtit sarmale de peşte şi găluşte din peşte şi peşte gătit în toate felurile în oloaie imense de 50 şi o sută de kg. aduce de 3-4 călugări, fiecare.Eu am fost responsabilă cu focul la teracotă, în camera cu paturi suprapuse unde eram cazate.

Parastasul a fost de pomină şi s-a ţinut şi la cimitirul Sihăstriei, unde se află mormintele lui Ilie Cleopa, Ioanichie Bălan.

M-a emoţionat profund cimitirul călugărilor şi preoţilor de la Sihăstria Neamţului, mai ales mormântul lui Ilie Cleopa şi al lui Ioanichie Bălan – pline de flori proaspete, petunii mari, multicolore, orhidee violet dungate cu alb, crizanteme.

Mariana s-a prăbuşit la crucea lui Ilie Cleopa, – bunicul meu – cum îi spune ea de câte ori îl vizitează, şi a plâns amar, spunându-i tot ce pătimise, în timpul răscurs de când nu-l mai vizitase, adică de vreo 5-6 luni. Chilia lui a fost închisă şi n-am putut s-o vizităm. La uşa chiliei sale era un anunţ: „Vă rugăm să vă descălţaţi” – aşa precum Yahve i-a poruncit lui Moise, să-şi scoată încălţările când urcă pe Muntele Sfânt. Am văzut şi pridvorul de unde părintele obişnuia să le vorbească credincioşilor, spunându-le adesea ce înseamnă să ai virtutea răbdării, apoi predicându-le despre moarte şi încheind fiecare discurs cu celebrul său binecuvântat-blestem: „Mânca-v-ar raiul!”

Cred că şi el a avut un cuvânt bun de pus pentru noi în aventura de pe Rarău. Tot la Rarău am sărutat icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni, care a lăcrimat mir.

Am părăsit Rarăul la ora 12, în ziua de 7 decembrie, după un prânz cald. Aici am primit o dezlegare generală pentru toate erorile săvârşite, făcută de paroh, asupra tuturor celor din grup pentru a pleca la drum şi a ajunge cu bine la destinaţie.

Tot drumul înapoi am ţinut în braţe icoana mare cumpărată de la Sihăstria, înfăţişându-L pe Iisus  cu Sfânta Scriptură într-o mână şi cu cealaltă, binecuvântând omenirea.

E o zi însorită. Razele se zbenguie printre crengile brazilor. Nici un pic de nor. Noaptea angoasei  a rămas undeva în urmă  şi noi am ieşit la Sfânta Lumină.

Azi e ziua Sfintei Filofteia şi cineva începe Troparul Sfintei. Tocmai am asistat la slujba ei, încheiată cu o predică despre viaţa sfintei. Moaştele ei se află la Curtea de Argeş deşi sfânta s-a născut la Târnovo.

Conducătorul grupului face rugăciunea de dimineaţă. Urmăm alt drum, cel pietruit, peste tot s-a aşezat un strat de promoroacă, dar soarele învinge şi totul se usucă.

Facem Acatistul Mântuitorului. De ieri până azi am trecut şi prin Infern şi prin Purgator şi prin Paradis. Revenim în lumea  noastră  vremelnică. Coborârea pare o feerie faţă de ascensiunea de ieri. Şi totuşi muntele îşi dezvăluie întreaga frumuseţe răpitoare. E adorabil deşi poate fi şi ucigaş, în aceeaşi măsură.

Un singur regret m-a încercat aseară: că n-am ajuns în acel loc unde vreau să ajung şi că nu am cunoscut persoana cea mai scumpă inimii mele.

Bistriţa se mută  când pe stânga, când pe dreapta. Coborâm într-un peisaj fascinant către Mănăstirea Peştele – dar, din păcate, aceasta, împreună cu toate chiliile şi dependinţele înconjurătoare, este închisă. Nici ţipenie, doar un câine mare, nervos, gata să rupă lanţul.

Luăm  în schimb cantităţi uriaşe de aer în plămâni. Nu e rece, e foarte plăcut.  Soare blând şi ozon, sănătate, asta ne oferă  împrejurimile.

Nu ne îndurăm să plecăm. Totul e orânduit bine aici, un chioşc sculptat în lemn, în mijloc cu un altar de piatră unde, cred, se slujeşte vara.

Stive perfecte de lemne înconjoară biserica şi ea sculptată  în lemn şi acoperită cu tablă zincată.

La Putna m-am dus cu Valerica şi Mariana într-un magazin cu obiecte religioase să cumpărăm nişte iconiţe şi suveniruri. Acolo am găsit un Rozar din lemn maroniu, cu cruce de lemn galbenă. Aş fi vrut să-l cumpăr. L-am întrebat pe călugărul care se ocupa de vânzări de acest rozariu şi acesta mi-a zis că nu e rozariu.

-Haideţi să le spunem mătănii, ca să nu mai avem discuţii, am spus eu.

-Asta ne-ar mai lipsi să vindem şi rozarii.

-De ce?

-Păi, după aceea, or să vrea să ne şi unim cu Roma, Doamne fereşte…. A spus, de-a dreptul indignat, călugăraşul.

-Şi ce ar fi rău în asta? Atunci, de ce a mai venit Papa în  ţara noastră în mai 1999 şi s-a îmbrăţişat cu Patriarhul Teoctist, fie amândoi de fericită amintire…

-Din raţiuni politice, doamnă, aşa a fost politica, mi-a răspuns călugărul vădit enervat de întrebări.

Am simţit pe viu intoleranţa şi ura împotriva catolicilor, îndoctrinarea tinerilor călugări, încă de la fragede vârste împotriva tuturor celorlalte confesiuni creştine. Învârtoşarea inimii lor mă deprimă. Am părăsit magazinul cu un gust amar.

De ce să fiu nevoită să-mi ascund confesiunea, ca să  nu scandalizez pe tovarăşii de pelerinaj, care sunt toţi ortodocşi? Mă simt o nemernică.

Ce să mai zic de preoţi? Dacă aş fi zis că sunt de confesiune romano-catolică, mă dădeau afară din mănăstire şi nu mă mai cazau.

Segregaţionismul e în floare. Doar evreii se socotesc  aleşi şi, intoleranţi din această pricină. „Noi suntem cei aleşi” –  restul sunt osândiţi. Şi de ce-mi vin acum, în minte, cuvintele lui Jean-Paul Sartre: „Ceilalţi, iată iadul!”

În prima mănăstire vizitată, Pângăraţi, conducătorul grupului mi-a zis, când am vrut să merg să fiu miruită:

-Dumneavoastră  trebuie să cereţi o dezlegare.

-De ce şi de cine să mă dezleg? De Isus Cristos?

-Păi, dumneavoastră vă închinaţi Papei.

Nimic mai greşit….Oamenii sunt dezinformaţi, vorbesc în necunoştinţă de cauză. Prin toate mănăstirile vizitate am văzut, în partea dreaptă, pe un tron catifelat, fotografia mare a mitropolitului, şi deasupra icoana lui Cristos sau a Maicii Fecioare. Oamenii veneau, se închinau, făceau mătănii şi sărutau portretul mitropolitului. Ce să înţeleg?

M-am simţit ca măgarul între oi, mai înstrăinată decât oricând. Poate că Dumnezeu a vrut să-mi dezvăluie ceva de m-a trimis aici, printre confraţi creştini de altă confesiune. De ce nu înţeleg nimic, niciodată?

În maşină, Mariana a vrut să-mi demonstreze că eu sunt ortodoxă, că aşa m-am născut. Nu aşa m-am născut. M-am născut păgână, abia după aceea am fost îmbrăcată în cămaşa albă de copil al lui Cristos.

Ce am făcut atunci „când m-a lovit harul”e o taină pe care Dumnezeu şi cu mine o ştim. Este începutul vieţii mele în Duh. Că uneori, luând coarnele plugului, mă opresc şi mă uit în urmă, aceasta-i altă poveste.

Ajungem la Borca. Ne însoţeşte  Bistriţa peste tot şi iată că  ajungem la Grinţieş şi de acolo, minune!  deşi nu ne-am programat, ne răsare în faţă Troiţa lui Artur Silvestri din monumentul comemorativ ridicat la Ceahlău în faţa Casei lui memoriale.

Mariana deschide brusc uşa şi sare din maşină în plin mers. Mă  strigă şi până şoferul opreşte, fac acelaşi lucru. Suntem în faţa Troiţei, ne închinăm, îi vorbim, îi cântăm. Dumnezeu ne-a oferit o recompensă pe măsură pentru faptul că n-am fost la comemorarea unui an de neuitare de la plecarea lui intempestivă.

Zilele acestea am văzut următoarele mănăstiri: Pângăraţi, Bistriţa, Almaş (cea mai frumoasă), Văratic, Agapia, Sihăstria, Secu, Ioan Iacob de la Neamţ (Hozevitul), Neamţ, (cu lavra sa cu oseminte); Boroaia, Cămârzan (o splendoare); Dragomirna, Râşca, Bogdăneşti (cu azilul de bătrâni unde îşi duc traiul 140 de persoane cu mari nevoi fizice şi psihice); Ioan Iacob cel Nou de la Suceava, Putna, Chilia lui Daniil Sihastrul; Sihăstria Putnei, Suceviţa, Moldoviţa, Rarău, Durău, Peştele.

Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru această experienţă fundamentală a vieţii mele şi-mi doresc să mai ajung la unele din ele, cu ajutorul lui.
CEZARINA ADAMESCU,

14 decembrie 2009