ECOUL * revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală

Traim intr-o lume in care timpul pare sa ne fie rapit de cenusii obiceiuri si dorinte. Sa ne facem cafeaua dimineata, sa ne imbracam copilul intre doua inghitituri dintr-un sendvis, sa alergam la statia de metrou sau de autobus, sa ajungem la un serviciu care  ne plictiseste de moarte. Apoi, ca un ceas bezmetic, care-si misca acele in sens invers- de la serviciu din nou  acasa, din nou in statia de metrou sau de autobus, din nou, mancarea calda a familiei si ,frant, te prabusesti ,in sfarsit , intr-un fotoliu unde nu mai ai chef sa te gandesti nici macar o secunda la tine. Stop ! Aceasta secventa cinematografica te are pe tine ca autor ? Si totusi, exista, paradoxal si neparalel, o lume in care timpul nu e inghesuit intre ritualuri citadine. O lume aproape secreta care se trezeste la ritmul clopotului de dimineata : lumea manastirilor romanesti. Undeva, ascunsa intre paduri …Agapia. Aproape ca nici nu ai timp sa observi drumul, framantat de gropi  si strajuit de nuci; privirea ti se agata de turlele pe care le urmaresti printre copacii ruginiti… satul de calugarite are culoarea sinelii si este invadat de flori de toamna tarzie. Pe langa zidurile manastirii , maicutele se preling  linsitite la slujba de seara, in biserica unde sfintii au fost pictati de mana lui Nicolae Grigorescu. Lumina e putina iar calugaritele stau ingenuncheate ca niste ghemotoace negre…Miroase a tamaie si a lume linistita…E aici un alt timp in care sufletul omului se rasfata la lumina inceputurilor … E aici o lume care a invatat sa traiasca in ritmul rugaciunilor si a cresterii florilor ,  a rasaritului de soare si  a dusului cirezii pe munte, a ascultarii celuilalt si a ascultarii sinelui. Vorbim adeseori de lumea noastra…asadar despre o lume care ne apartine dar pe care, paradoxal o cunoastem atat de putin. Asa cum cunoastem si satele monahale din preajma manastirilor. Unele dintre ele , si-au construit de-a lungul zecilor si zecilor de ani o atmosfera cu totul aparte, asa cum se intampla la Agapia sau la Varatec…rasarite ca niste gradini ale Maicii Domnului casele sunt inconjurate de un rai de flori . Majoritatea lor sunt vechi, de culoarea alba sau a cerului care  imprastie o lumina, necunoscuta unei case obisnuite. Din cand in cand, maicile, ca niste lujere negre,  intr-un contrast total cu gradinile multicolore, isi fac de lucru tacute printre flori. Altele stau in cerdacuri cu privirea atintita in cartile de rugaciune…Cand bat clopotele, strazile linistite prind conturul cernit al vesmintelor iar satul pare sa se insuflesteasca brusc . Curtea manastirilor pare ca un stup zumzaind a rugaciuni…Noi, ceilalti, le privim cu oarecare curiozitate…fetzele lor, uneori atat de tinere ne fac sa ne intrebam ce putere nestiuta a facut posibila  metanoia intru credinta atat de puternica incat forfota exploziva a lumii sa fie schimbata cu o viata in ascultarea celuilat, a castitatii si a saraciei. Aceste trei juraminte par adesea de neinteles pentru ca timpul nostru zbuciumat si agresiv nu ne mai lasa sa privim spre simplitate, spre linstite, spre adancul sacru al umanului…Satele manastiresti sunt o lume aparte de care inca mai avem atata nevoie in lumea noastra pentru ca inca sunt purtatoare de lumina lumininandelor rugaciuni de care uitam tot mai des …

ANGELA BÎRSAN