ECOUL * revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală

O veche legendă ne spune că un tânăr venea de la armată. Era tare bucuros că urma să-şi revadă pe cei dragi, locurile natale, că era liber, că urma să-şi întemeieze o familie, că va putea să-şi facă un rost în viaţă. Tot gândindu-se aşa, se apropia de satul lui. Pe drum, la umbra unui pom, a văzut un moşneag odihnindu-se. Era Însuşi Dumnezeu. I-a dat bineţe şi bătrânul l-a rugat să-i aducă o cană de apă, că tare îi era sete, iar puterile nu-l mai ajutau să ajungă până la un izvor. Tânărul i-a promis bucuros, că se va duce până în sat, la casa părintească, va lua un urcior cu apă şi i-l va aduce bătrânului, ca să-şi astâmpere setea. Ba, chiar şi ceva de-ale gurii i-a promis că-i va aduce!  A plecat tânărul, iar bătrânul a rămas în aşteptare. A ajuns tânărul acasă. Mare bucurie i-a cuprins pe toţi. Îmbrăţişări, lacrimi de bucurie, povestiri despre câte se întâmplaseră în sat, în armată, aşa cum se obişnuia în atare împrejurări. Tânărul nostru s-a dat cu vorba şi a uitat de  moşneag. Au pus masa, au petrecut până către dimineaţă cu părinţi, fraţi, rude, cunoscuţi şi vecini. Au mai chemat şi lăutari, ca să aibă şi prilej de joc. A doua zi tânărul a mers la câmp să vadă locurile copilăriei, viile, pomii, vitele şi multe altele. S-a întâlnit cu unul şi cu altul, au vorbit şi au povestit şi iarăşi a uitat de bătrân. S-a întâlnit cu fata pe care o iubea, au stat ore în şir împreună, ca să-i povestească toate dorurile şi până la urmă au hotărât să se căsătorească. A patra zi au început pregătirile de nuntă. Şi câte nu trebuie la o nuntă! Şi iarăşi a uitat de bătrân. Peste câteva săptămâni tânărul nostru a făcut nuntă. Mare hărmălaie şi zaiafet! Cine să-şi mai amintească de bătrânul ce-l lăsase însetat în marginea drumului! A trecut  nunta şi tânăra familie s-a apucat să-şi construiască o casă nouă. Au trecut anii şi gospodăria lor creştea văzând cu ochii de la an la an. Munceau cei doi zi şi noapte, căci aveau pentru ce. Între timp li se născuseră câţiva prunci, îşi cumpăraseră multe şi de toate şi se situau şi ei printre fruntaşii satului. Când le albise şi lor părul, iată că într-o noapte a venit un potop năpraznic şi  a inundat toată valea în care era satul. Puhoaiele au măturat totul în cale. Au luat şi casa omului nostru cu toate vitele şi acareturile. Fiind noapte, oamenii dormeau în casă şi s-au trezit purtaţi de ape. Fiecare a început să se lupte, ca să supravieţuiască. Omul nostru se lupta din greu cu lemnele şi bolovanii ce-l loveau fără milă. La lumina câte unui fulger vedea prăpădul din jurul lui şi înţelegea că are clipele numărate, că nu mai poate rezista. Atunci, în vuietul acela înfricoşător, care acoperea tot şi toate, a auzit un suspin şi o şoaptă. Culmea, a înţeles şi ce spunea şoapta aceea. Era graiul bătrânului, care spunea într-una: ,,- Mi – e sete! Mi-e sete!” Atunci şi-a amintit omul nostru de promisiunea ce-o făcuse cândva bătrânului de pe marginea drumului. Şi-a amintit într-o fracţiune de secundă, căci tocmai atunci a venit un val mare, care l-a acoperit totdeauna.

Citind această legendă, mi s-a părut că tânărul acela din poveste seamănă cu fiecare din noi.  De la fiecare dintre noi aşteaptă Dumnezeu o cană cu apă, pe care noi, luaţi de grijile zilei şi ale pământului, uităm să I-o ducem. Trec zilele, trec anii şi, când ajungem la capătul drumului nostru, ne amintim de datoriile noastre  de creştini şi de oameni faţă de Dumnezeu, dar atunci e târziu, e prea târziu! De la fiecare dintre noi vrea Dumnezeu să soarbă măcar câteva picături din viaţa noastră, din timpul nostru, ca să-şi astâmpere setea… I le dăm?   E o întrebare la care n-ar trebui să ne grăbim să dăm răspunsul, până nu ne-am examina cu atenţie! Păi, nu?

Pr. AL. STĂNCIULESCU-BÂRDA