ECOUL * revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală

MINCIUNI VÂNDUTE LA PREŢ DE OFERTĂ

Ştim cu toţii că, odată ajunşi în Occident, nu ne gîndim decît cum să trimitem bani acasă, să ne punem centrale proprii, să ne cumpărăm un apartament etc… Toate acestea, trebuie rezolvate şi cît mai curînd. Toţi sîntem de acord că în ţară au rămas multe lucruri nerezolvate, multe datorii de achitat şi, nu în ultimul rîn d, ne doare să ştim că sîntem departe. Vrem să credem că trimiţînd bani, sîntem mai puţin vinovaţi, iar cei rămaşi în urmă vor putea suporta mai uşor distanţa care ne desparte.

Îmi amintesc de acele timpuri cînd încă mai locuiam în România, de felul în care îi priveam pe toţi aceia care se întorceau din Occident în vacanţă. Era un fel de invidie nevinovată care îmi trezea un sentiment de neputinţă şi disperare. Pe atunci credeam că în Occident banii se cîştigă mai uşor, iar grija zilei de mîine dispare , aşa ca şi cînd ar fi de ajuns să pleci ca să te realizezi.

Azi, după atîţia ani, ştiu care este realitatea. Fiecare dintre noi, cei care am luat din diferite motive această decizie, are istoria lui, una mai interesantă decît cealaltă.

Primul loc de muncă este unul mult sub nivelul pregătirii cu care se vine din ţară. Bărbații, găsesc de lucru la negru în construcţii, fiind nevoiţi să lucreze la început pentru 30 euro /zi, bani care aici nu înseamnă mare lucru dacă ţinem cont de faptul că orice cheltuială se face în această monedă. Pentru femei primul loc de muncă este ca slugă în casa cuiva, iar dacă mai are şi ghinionul să lucreze pentru cineva care suferă de xenofobie şi rasism, îşi petrece ziua plîngînd şi muncind. Apoi, după toate aceste umilinţe şi nedreptăţi, pentru a putea trimite bani acasă trebuie să faci multe economii, să iţi planifici foarte bine salariul. Este o vorbă care circulă în Spania, ce sună aşa: „Muncind cinstit, nimeni nu ajunge să fie bogat”. Tot ce poţi face este să trimiţi bani acasă, să îi ajuţi pe cei rămaşi în ţară, sau să îţi construieşti o casă spre invidia vecinului, care nu a fost atît de norocos şi a rămas să trăiască sărac, însă demn, în ţara lui.

Majoritatea celor care se întorc în vacanța, dau impresia (falsă de altfel) cum că pe aici, prin Spania, fug cîinii cu covrigi în coadă, că duc o viaţă de lux şi că cineva a răsturnat căruţa cu bani la ei în poartă. Nimic mai neadevărat. Cei mai mulţi trăiesc într-un apartament micuţ pe care îl împart cu alţi cîţiva, pentru a putea plăti chiria care atinge preţuri exorbitante. Nu voi înţelege niciodată această îngîmfare distructivă a unora. Cunosc persoane care trăiesc aici în condiţii greu de descris, care muncesc zi-lumină pentru un salariu de nimic, iar cînd se duc în ţară îşi pun haine de marcă pe care le-au cumpărat la jumătate de preţ, de la hoţi. Apoi cheltuiesc într-o săptămînă în ţară, tot ce cu greu au putut strînge într-un an. Toate acestea, doar pentru a lăsa impresia falsă că s-au ajuns, ori pentru a le rîde vecinilor în nas. Ce mare greşeală !!!

ADRIANA VIDROIU STANCA

_______________

NU ŞTIU ALŢII CUM SUNT…

“Sa n-aveti teama, /Romanul are sapte vieti / In pieptu-i de arama!”

„Nu ştiu alţii cum sunt…” însa eu am cam ajuns la capatul rabdarii.Ma surprinde si preocupa in acelasi timp, lipsa de demnitate a unora.
Nu vorbesc despre omul de rand care se trezeste in fiecare dimineata si pleaca sa isi castige cinstit si onorabil bucatica de paine, oriunde s-ar afla, indiferent daca locul poarta numele de Romania, Spania, Italia, etc…Omul de rand este (in opinia mea) persoana care vede viata cu ochiul realitatii, care viseaza de o forma limitata pentru ca imaginatia lui se bazeaza pe munca cinstita de zi cu zi. Cel ce trudeste din scaunul unui birou sau ridicand caramizi, cel ce isi cunoaste limitele si-si recunoaste defectele, cel ce respecta, valoreaza si multumeste, cel ce isi considera aproapele un partener de drum, nicidecum un posibil intrument de a scoate bani usor si repede…
Nu, omul de rand nu ma preocupa, pentru ca el este demnitatea insasi. Ma tulbura lipsa de demnitatea si de bun simt a celor „importanti” a „ elitei” care tine cu orice pret sa manipuleze, sa se foloseasca, sa distorsioneze realitatea.
Parveniti si incompetenti, acomplexati de incapacitatea lor de a tine ritmul cu societatea si care isi imagineaza ca pot substitui lipsa de inteligenta cu etalarea masinilor luxoase ori purtand haine de firma cumparate la jumatate de pret de la hoti…Pana nu demult, oarecum linistita in privinta lor, intelegeam chiar pana la un anumit punct acest comportament si consideram ignoranta ca o consecinta a „vremilor acelea”. Daca starea de fapt comentata ar fi ramas in stadiul de molusca si nu ar fi evoluat, ma multumeam sa observ si sa accept faptele lor ca atare.
„ Nu stiu altii cum sunt”… insa eu ma inrosesc de rusinea lor mai ales atunci cand sunt nevoita sa stau cu ei la masa. Efortul de a disimula dezacordul (incerc sa ma exprim cat mai elegant posibil) ma oboseste fizic si psihic in asemenea hal ca tamplele incep sa-mi zvagneasca iar stomacul sa mi se revolte.
Imi place sa ma relationez, sa particip, sa comunic si deci implicit sa cunosc, din acest motiv, odata cu trecerea anilor si acumularea unei oarece experiente, continui sa cred in capacitatea romanului de a se adapta, in inteligenta si dorinta lui de a se perfectiona tinand ritmul cu evolutia si realitatea inconjuratoare. Imi place mai ales sa cred ca ne iubim copiii si ca nu ne poate fi indiferent ce le oferim ca referinta si mai mult decat atat, ce societate le lasam mostenire.
Dragii mei compatrioti, o sa va creasca nasul atat de mare ca Pinochio va fi dat uitarii. Cum puteti cere subventii si finantari pentru proiecte culturale, cand stiti foarte bine ca in spatele acestora se afla un interes pur personal? Oare nu va dati seama ca tratati cu persoane inteligente care daca au ajuns unde au ajuns se datoreaza faptului ca poseda un simt in plus, un simt care pe intelesul tuturor se poate traduce in capacitatea de a separa lumina de intuneric…?
Va plangeti ca munciti din greu si ca abia ajungeti la sfarsitul lunii, daca este asa, atunci invatati-ma si pe mine cum sa fac sa am o masina ca a voastra? Cum sa-mi cumpar un apartament, cum sa fac rost de aurul pe care il etaleaza sotiile si sotii vostri, ori cel putin invatati-ma la ce cheltuieli sa renunt ca sa-mi pot cumpara un telefon ca al vostru?
Apoi mai am o intrebare care nu o sa va placa; de ce nu va plangeti si cand va duceti in concediu in Romania? De ce cand intrati pe ulita satului sau cand opriti in fata blocului va umflati in pene ca paunii in calduri? De ce va duce-ti la bodega din centru si aruncati cu banii in toate partile?
Astept sa-mi raspunde-ti ca ma insel, insa acest lucru nu se va intampla pentru ca din cauza ipocriziei unora dintre noi cei ce ne aflam in occident, multi dintre cei ramasi acasa nu mai au somn chinuiti de dorinta de-a imigra.
Dragii mei, tocmai din respect si consideratie fata de dumneavoastra si de tara, am sa va vand (gratis) un pont inteligent utilizand ca material didactic doua dintre operele de arta ale lui Constantin Brancusi :
1.Masa tacerii –dacă ceea ce spui nu este mai frumos decât tăcerea, atunci un spune nimic.
2. Coloana infinitului – demonstrati ca aveti coloana vertebrala (demnitate, daca nu intelegeti la ce fac aluzie ).
Apoi, din instinct matern caracteristic oricarei femei, vreau sa evit caderea „Mariilor dumneavoastra” in ridicol informandu-va ca unii dintre noi suntem unsi cu toate alifiile si ca am vazut multe in viata asta…Nu va mai bateti gura ascunzandu-va in spatele cuvintelor si amintiti-va povestea celebra Ionica si lupul la stana, pentru ca daca vreodata veti spune adevarul nu o sa va putem lua in serios.

Multumesc Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, ca nu intra toata lumea in aceeasi oala, ca printre noi sunt suflete crestine si romani adevarati, care mentin drept steagul Romaniei.

“Cu zile mergeti, dragii mei,

Si sa veniti cu zile!”

Ziceau atunci batrani, femei,

Si preoti, si copile;

Dar cel sergent far’ de musteti

Racnea: “Sa n-aveti teama,

Romanul are sapte vietiIn pieptu-i de arama!”

Ah! cui ar fi trecut prin gand

Si-ar fi crezut vreodata

Ca multi lipsi-vor in curand

Din mandra noastra ceata!

ADRIANA VIDROIU STANCA

_____________

CE SE ÎNTÂMPLĂ CU NOI, ROMÂNII?

După euforia sărbătorilor, întoarcerea la realitatea cotidiană, nu de putine ori, are gust

amar. O astfel de trezire bruscă la realitate am avut la începutul acestei săptămâni când, din motive personale, am fost nevoită să fac un voiaj obositor, dus- întors Valencia-Madrid.

Călătoria cu trenul este o experienta incitantă pe care îmi place să o retrăiesc, motiv pentru care trenul rămâne pentru mine mijlocul de transport preferat. Recunosc faptul că îmi lipseste “glasul rotilor de tren”, ritmul de demult, atât de familiar copilariei mele, însă trenul oferă călătorului, printre altele, posibilitatea de a lua pulsul societăţii, provocând partenerii de călătorie sau pur si simplu ascultându-le conversatiile.

La numai câteva minute după punerea în miscare a trenului, doi bărbaţi de vârste diferite, unul părea că atinge 50 de ani, iar celălalt era cu siguranţă student, judecând după manualele ce le ţinea pe genunchi, s-au prins într-o conversaţie aprinsă despre români.

Am “ciulit urechile”, lesne de înţeles, apoi , prefacându-mă că citesc, priveam cu coada ochiului la cei doi. Cel mai în vârstă, deşi purta un costum negru, oarecum elegant, cravata asortată cu cămaşa şi geantă tip diplomat, nu putea disimula faptul că se simţea incomod în hainele acelea “de duminică”. Conversaţia celor doi a început mai întâi în şoaptă, apoi pe un ton din ce în ce mai normal, atât cât să fie auzită de toţi cei din jur.

-„Guvernul ar trebui să facă ceva cu plaga asta de analfabeţi. Au împânzit Europa, miroase a român peste tot. Omule, eu sunt din Castellon, pe străzi se vorbeste româneste, copiii nostrii, în glumă, uneori, ne răspund tot în mizeria asta de limbă. Când au vreo sărbătoare, poporul ăsta de tigani analfabeţi, se strânge să bea si să mănânce, apoi ameţiţi, inundă străzile oraşului fluturând drapelul naţional românesc pe care unii îl folosesc drept pătură, alţii îl pun la brâu, cântând mereu aceeaşi melodie, care nici măcar nu este imnul lor naţional.”

-„Tot e bine, la mine în Valladolid, au ocupat abuziv un teren unde, din carton, plastic şi lemn, au ridicat peste noapte cam şaizeci de „chabolas”.Trăiesc fără apă şi curent electric. Noaptea, aprind focuri enorme, iar pe o specie de trepied de fier, în nişte cazane enorme, pun la fiert ceva pe care ei numesc măncare. Aşa nespălaţi, mănâncă, apoi bărbaţii pleacă la furat. Femeile pleacă la cerşit dimineaţa, iar copiii, dacă nu fură,atunci cerşesc prin oraş. Nu vă ascund că situaţia a devenit insuportabilă, cu toţii ne întrebăm care au fost motivele pentru care România a intrat în Uniunea Europeană.”

Tonul celor doi era destul de ridicat, fapt pentru care, unul câte unul, cei aflaţi în apropiere, au început să-şi povestească experienţele, toţi exprimându-şi teama şi nemulţumirea cu dispreţ, influenţaţi şi de ştirile apărute în presă sau televiziune, victime sau martori, îşi exprimau dacă nu ura, cel puţin indignarea faţă de români.

Prefăcându-mă în continuare că citesc, fără să mai ascult, am încercat să analizez de o formă impaţială cele auzite.

Cu intensitate latina, stare magică ce mi-o transmite acest spatiu românesc atât de drag tuturor celor ce simţim şi gândim în graiul lui Eminescu, simţeam că trebuie să intervin într-un fel sau altul, căutam cu disperare argumente solide, în minte, construiam fraze care mai apoi îmi păreau nepotrivite. Mă simţeam redusă la tăcere de veridicitatea incontestabilă a faptelor. După mulţi ani de experienţa, lucrând cu oameni de diferite nationalităţi, sunt din ce în ce mai nedumerită. Ce se întâmplă cu noi românii?

Dacă trebuie să construim ceva trainic, nu avem suficientă răbdare, ipotenţi în faţa unui plan de viitor precis şi amănunţit, iar în cele mai multe situaţii, improvizăm la faţa locului.

Propriul profesionalism ne plictiseşte însă cerem celorlalţi să fie consecvenţi şi perfecţi.

Se pare că ne place să lucrăm aleatoriu, când avem chef şi pe bani mulţi.

Relaţia munca-salariu nu poate fi pusă în aplicare în cazul nostru. Avem tendinţa de a fi nemulţumiţi şi de a ne simţii utilizaţi. De aceea, românul simte nevoia acută de a-şi critica şeful, nu se supune cu convingere şi cauta polemică, chiar şi acolo unde totul merge perfect. Perfecţiunea, sinceritatea, corectitudinea, sunt pentru român, motiv de suspiciune, pentru că în general, el nu are încredere în nimeni şi nimic şi de cele mai multe ori consideră că i se cuvine totul.

Am devenit un popor călator, tocmai din această lipsă de răbdare, ori din dorinţa de a face bani repede, convinţi parcă de faptul că norocul trebuie căutat pe alte meleaguri.

Odată cu acest schimb de mentalitate, românul a învăţat să mintă cu normalitate.

Nu am înteles niciodată, de ce atunci când se întoc pentru scurtă durată în România, ascund adevărul experienţelor proprii şi povestesc de fapt o istorie care niciodată nu a avut loc, încercând parcă să demonstreze, în primul rând sieşi, că este o persoană importantă.

Zilele trecute am citit o ştire care ar trebui să dea de gândit atât clasei politice din România cât şi tuturor acelora care au ales drumul occidentului. Ştirea făcea referinţa la copiii din România care cresc fără unul sau niciunul dintre părinţi, aceştia fiind plecaţi să muncească dincolo de hotarele tării. Numărul acestor copii este de peste 350.000.

Oricât am încerca să privim cu optimism viitorul acestei generaţii care vine din urmă, nu putem să nu fim îngrijoraţi. Copiii au nevoie de stabilitate emoţională, valori şi referinţe, modele de admirat şi urmat.

Ce se întâmplă, cu noi românii?

ADRIANA VIDROIU STANCA

_______________