ECOUL * revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală

~„Dar dumneata, cine eşti?“

De ce oare avem tendinţa să ne clasificăm semenii în diferite categorii? Ori de câte ori pomenim pe cineva, mai devreme sau mai târziu, apare inevitabil o clasificare de genul „e dintre aceia care ştiu ce vor”, sau: „un visător incurabil, ce să mai vorbim!” Un cunoscut mi se plângea deunăzi că, „atunci cand gătesc, femeile nu folosesc căldura remanentă a plăcilor ceramice”; altul susţinea că nu-i plac femeile care nu spală cu atenţie resturile acumulate dintre dinţii furculiţelor. Primul e din tabăra „radicalilor”, adică a celor care le bagă pe toate într-o oală: „femeile sunt aşa”. Al doilea e la un pas mai avansat, cum s-ar zice din tabăra „alba/neagra”. Pentru el, femeile se împart in două categorii: cele care spală bine furculiţele şi cele care nu acordă suficient elan acestei ocupaţii.

Şi uite aşa, ca-ntr-o joacă, am împărţit si eu bărbaţii în două categorii: cei care generalizează la nivel înalt şi cei care disting între două feluri de femei. Am vrut să categorisesc sau mi-a ieşit aşa doar întâmplător pe gură platitudinea asta? Cert este că gândim în categorii, că vrem sau nu, asta e o altă poveste. Ne-a fost pus în faşă, sau mai bine zis am fost învăţaţi la şcoală să clasificăm şi cu asta basta. Numai aşa, simplificând, putem străbate hăţişul complicat al junglei umane. Fără mari dureri de cap.

Prietena mea cea mai bună susţinea acum 15 ani că „oamenii cu degete groase au caractere neşlefuite”. O fostă profesoară de-a mea era convinsă că „o damă adevarată nu poartă niciodată părul scurt” şi că „n-are voie în nici un caz să se grăbească atunci când merge pe stradă”. Inutil să menţionez că, de când mă ştiu, am părul scurt şi obişnuiesc să fiu mereu grăbită, natura m-a înzestrat cu degete cam scurte, chiar dacă spăl cu mare meticulozitate furculiţele şi folosesc pe cât posibil economic placa ceramică din bucătărie. Cu toate astea, ori de câte ori mă grăbesc pe stradă sau merg la coafor, mă străfulgeră amintirea afirmaţiilor de mai sus şi mă întreb inevitabil dacă sunt „aşa” sau mai degrabă „altfel”.

Nu întâmplător, prima întrebare care ni se pune când e să începem o conversaţie sau un interviu este „puteţi să vă prezentaţi pe scurt?”. De parcă contează ce şi cum credem noi că suntem! În fine, e explicabil că lumea vrea să ştie cu cine are de-a face. Dar până unde merge subiectivismul în materie de cunoaştere de sine? Mi s-au întipărit în memorie afirmaţii absurde din diverse conversaţii stupide purtate peste ani, afirmaţii pe care probabil că nimeni dintre cei care le-au lansat nu şi le mai amintesc. Ele continuă să sfideze timpul si să mă sâcâie în cele mai neaşteptate momente, când se întâmplă să apară analogii.

Căutând să ne cunoaştem mai bine pe noi înşine, aplecăm urechea la părerea celor din jur despre noi şi ajungem să nu mai înţelegem nimic. Pentru un fost coleg de liceu sunt „o fire influenţabilă, mereu tenatată să cred orice şi pe oricine” în timp ce colega mea de cameră mă califică drept „fire calculată şi minuţios disciplinată, capabilă să urmeze cu încăpăţânare ţelurile proprii, făra a ţine cont de eventualele jigniri ale celor apropiaţi”. Nişte amici de familie mă consideră „total lipsită de simţul umorului” în timp ce o corespondentă de email mă somează să „încetez cu mesajele glumeţe şi să mă axez pe seriozitatea vieţii”.

Păi dacă e s-o luam aşa, pentru a ne simplifica viaţa am putea concepe un fel de chestionar-grilă în care să însemnăm cu cruciuliţă tot ce defineşte un om! În acest mod simplu am avea întotdeauna la îndemână definiţia esenţei lui, aşa cum Onassis avea mereu carneţelul lui cu notiţe despre apucăturile bizare ale persoanelor cu care făcea cunoştinţă. După părerea lui, succesul l-a datorat în mare parte însemnărilor făcute acolo.

Spre exemplu: distinsul parlamentar X preferă mâncărurile condimentate, are o slăbiciune pentru femei blonde, începe majoritatea propozitiilor cu cuvântul „deci”, foloseşte hârtia igienică împăturită în patru, purcedând din partea posterioară, cântă sub duş şi uzează pantofii preponderent la călcâie. Bizar cum reuşeşte să convieţuiască într-o căsnicie paşnică alături de Marea Doamnă a Operei, o brunetă focoasă care e oripilată de lălăiala din baie, se alimentează numai cu legume fierte şi detestă politica. Să fie oare secretara din minister cea care stabileşte echilibrul, o duduie blondă cu apucături materne, care nu uită niciodată să schimbe sulul de hârtie igienică şi-l atârnă mereu cu desfăşurătorul spre perete, aşa cum preferă Excelenţa Sa?

Ei bine, nu! Refuz să cred că putem fi atât de lineari şi previzibili precum ne învaţă analiza tradiţională după criterii fixe! Îmi place să cred că mă construiesc mereu de la zero în fiecare dimineaţă când mă trezesc din somn, ca o coală albă de hârtie, încă nescrisă. Sunt zile în care mă caligrafiez prost, cu mână tremurândă, nu ştiu exact ce vreau să spun cu mine. Uneori îmi vine greu să decid dacă pun un semn de întrebare sau mai degrabă puncte de suspensie la sfârşit, înainte de a ma reda istovită somnului, seara. Dar am şi alte zile, când mă încep de la coadă la cap, precum o scriere arabă, iar ţelul propriu-zis îl ating în ultima clipă, seara, când scriu cu voluptate în primul colţ din stânga sus a paginii cuvântul de început cu literă mare şi plasez centrat deasupra tiltul plin de tâlc în care concentrez miracolul zilei pe care o am fost.

Şi dacă se întâmplă ca într-o zi sau alta să fim placizi şi paşnici iar în următoarea revoltaţi, chiar furibunzi, ca un adevărat vârtej viu, nu văd de ce să ne speriem de contradicţia dintre rolul pe care pasămite „ne-a fost dat” să-l întruchipăm şi omul care se întâmplă momentan să-l fim. Câtă vreme ne dăm osteneala să urmăm imboldul de a fi ceea ce ne dorim, nu văd de ce să ne facem griji. Cu siguranţă, dovada faptului că nu ne-am înşelat (pe noi înşine, mai ales) nu va întârzia să apară în proba incontestabilă a unui somn fără coşmare, eventual cu un „premiu de fidelitate” sub forma unui vis frumos. În acest sens, acum, în prag de An Nou, dacă mă întreabă cineva ce-mi doresc de la anul care vine, răspund senină fără şovăire: „îmi doresc vise frumoase în fiecare zi!” Asemeni!

Benissa, decembrie 2004

GABRIELA CĂLUŢIU-SONNENBERG

___________

ANDALUZIA MAGICĂ

Rulăm pe autostrada flancată din loc în loc de tauri negri supradimensionali, dispuşi ca din întâmplare pe marginea şoselei. „El Toro” a împlinit de curând 50 de ani de veghe ageră asupra atot ce mişcă. Conceput iniţial ca gag publicitar al producătorilor de spirituoase Osborne, s-a strecurat tiptil în conştiinţele noastre, devenind simbolul naţional absolut. Odată cu epuizarea licenţei campaniei publicitare, taurul a făcut obiectul unui referendum naţional prin care spaniolii au decis unanim ridicarea lui la rang de „icoană profană”. Inima-mi tresaltă bucuroasă la gândul că îl voi vizita la el acasă, în Andaluzia, acolo unde s-a inventat corrida.

Almería

Undeva în zare se profilează falia atât de asemănătoare cu Grand Canyonul american. Peisajul straniu, aproape selenar, aminteşte de lecturile din Karl May, westernurile copilăriei. Asemănarea nu e întâmplătoare pentru că aici s-au turnat multe din secvenţele filmului „Lawrence al Arabiei” şi altele cu Terence Hill şi cu pistolari puşi pe harţă „pentru un pumn de galbeni”. Singurul hotel de pe atunci în care trăgeau echipele de filmare şi starurile de cinema sfidează timpul. Patroana hotelului, o doamnă nu chiar aşa de trecută cum o arată numele ei ciudat - Señora Ahumada – îşi plimbă privirea pe fotografiile care tapetează pereţii lobbyului şi ne arată autografe, evocând efervescenţa vremurilor apuse. „În afara platoului se comportau cu toţii ca o familie mare, nu conta prea mult cine e starul şi cine e maşinistul. Pe atunci însă nu se inventase încă zâzania între actori, toţi aveau un rost şi erau mulţumiţi. Chefuiau ca-n filmele pe care le turnau, aveau suflete calde şi sângele fierbinte. Trăiam cu toţii la maximum, era totul un iureş vesel, un vis aievea”, oftează Señora Ahumada şi surâde trist.

Între timp s-au schimbat multe în oraşul Almería. Zidul masiv al fortăleţei de pe deal veghează în continuare asupra liniştii oraşului, chiar dacă nu mai protejează pe nimeni de maurii şi de piraţii veniţi din Africa, de colea. Numai săgeţile indiscrete de pe marginea autostrăzii indică laconic direcţia Legiune, dând de înţeles că citadela îşi continuă în tăcere menirea militară.

Provincia Almería, prima din Andaluzia când vii dinspre Est, e vestită pentru plajele spectaculoase dar şi pentru imensele suprafeţe acoperite de sere din care provin mai toate tomatele vândute pe piaţa vest-europeană. Se zvoneşte că sub imensele folii de plastic care se întind până la orizont domnesc condiţii de muncă dubioase pentru cetăţenii „sin papeles” (fără acte) din enclavele africane şi din ţările Europei de Est. Campania de informare a opiniei publice nu ne miră, căci peisajul dezolant, „seră după seră” face să ne fugă ochii, confundând ochiul prin reflecţiile sale de oglindă falsă. Marea de plastic fură nemeritat din farmecul Mediteranei. Străin ne e şi gustul roşiilor de seră, departe de cele pe care le savuram până nu demult, când muşcam parcă direct din eternul soare fierbinte al Spaniei.

La cumpăna dintre provinciile Almería şi Granada, relieful se transformă precipitat, îmbrăcând forme abstracte de piatră convulsionată, în culori aprinse, de deşert ars. Pe marginea şoselei apar primele peşteri locuite, adevărate apartamente săpate direct în piatră. Intrăm în ţinutul grotelor de lux, dotate cu tot necesarul unei vieţi civilizate. Lipseşte doar încălzirea centrală, inutilă dealtfel atâta timp cât temperatura se menţine aici în jurul a comfortabile 20 de grade Celsius. Straniul capriciu al naturii e cunoscut localnicilor încă din preistorie. Dovadă stau picturile rupestre, unele din cele mai vechi semne de civilizaţie de pe planetă.

Panourile ne îndeamnă să poposim într-o „ciudad troglodita” (ciudat, cuvantul „cuidad” înseamnă „oraş”) şi să-i cunoaştem locuitorii. Numele troglodiţilor, oamenii cavernelor, nu mai e de mult sinonim cu sărăcia. Pentru un bordei modern se oferă preţuri onorabile.

Şoseaua îşi taie drum drept prin vastele plantaţii de măslini, arborele bun la toate. Uleiul miraculos se extrage în Andaluzia de mai bine de 6000 de ani, de când a fost adus pe meleagurile Europene. Forma de copaci le e dată doar de mâna omului, măslinii fiind de fapt un soi de arbust. Asta nu diminuează fascinaţia exercitată de trunchiurile lor contorsionate, cu trăsături de bătrâni ridaţi, sfidând parcă istoria pe parcursul mai multor generaţii. Raportat la vârsta unui măslin serios, noi toţi suntem mici copii.

Spaniola e singura limbă din lume în care măslinul – „olivo” - poartă alt nume decât fructul său - „aceituna”. „Cazul etimologic” al măslinului e emblematic pentru întreaga istorie a Peninsulei Iberice: o îmbinare inevitabilă de latină („oliva”) cu maură („aceite”, ulei, din arabă). Există şi cuvantul „oleo”, atâta doar că desemnează ceva neaşteptat: vopselele.

Ne oprim aşadar la Loja, într-una din parcările cu punct de vânzare ambulant, unde nu ne lasă inima să nu cumpăram ulei de măsline extra virgin şi produse cosmetice pe bază de „aceite de oliva”. Şi pentru că Loja e sinonimă în Spania cu un delicios colac dulce, nu scăpăm ocazia de a gusta din aluatul fin, pudrat cu zahăr vanilat, care se topeşte în cerul gurii, vestitul „roscón de Loja”.

Granada

Continuăm călătoria pe strada care taie drept printre măslini. Puzderie de iepuri zburdă pe plantaţii. Deşi aridă şi excesiv de fierbinte, Peninsula Iberică e lideră europeană la populaţiile de vânat mic. În special urecheaţii au predilecţie pentru măslini, ideali ca ascunziş şi ca loc de joacă.

În mijlocul plantaţiilor se desluşesc din loc în loc gospodăriile bine dotate, cu acareturi şi diverse corpuri de clădiri, fantasmagorice pete imaculate în peisajul pustiu. Botezate „cortíjos”, înconjurate de adevărate ziduri de apărare, fermele andaluze abordează aspect de minicetăţi, menite să-şi protejeze stăpânii de atacurile cetelor de tâlhari. Ca în cazul bisericilor-cetăţi din Ardealul nostru, şi aici ziduri solide au fost multă vreme singura alternativă de apărare. Se împlinesc doar treizeci de ani de când temuta guardia civíl a pus capăt fărădelegilor vestiţilor „bandoleros” din Andaluzia.

Plantaţiile de măslini lasă loc straniilor alinieri de plopi. Trunchiurile albe, ordonate minuţios în şiruri regulate, dispuse simetric la distanţe egale, par o armată încremenită. În jurul nostru creşte materia primă pentru mobilierul tipic andaluz, trunchiuri suple care vor dobândi într-un final un aspect contorsionat, înnodat.

Ne îndreptăm spre Granada. Altitudinea creşte, temperaturile scad. Termometrul de bord coboară încet de la 20 de grade către 8. În faţa noastră strălucesc orbitoare culmile înzăpezite ale Sierrei Nevada. Glamourul naturii izbeşte copleşitor, gurile căscate refuză să se închidă. Nimic nu mai surprinzător decât un munte conic aproape perfect, sclipitor de alb, plin de zăpadă, amintind de Fuji-ul japonez! Straniu şi neaşteptat, stă plantat netam-nesan în mijlocul unui deşert uscat, fără fir de iarbă.

Cunosc elveţieni stabiliţi în Spania care se jură că aici, şi nu la ei acasă, se află paradisul sporturilor de iarnă. Până şi dotările pentru ski sunt mai moderne şi, amănunt important, mai libere decât cele din Alpi. Cu siguranţă, elveţienii vor şti ce spun, dar ce te faci dacă lipseşte însăşi zăpada? Nu arareori s-a întâmplat aşa în ultimii ani, de când clima face tumbe pe tot mapamandul. În anul Olimpiadei de Iarnă din Sierra Nevada, spaniolii au avut ghinion. S-au blamat la sânge fără vina lor, căci zăpada n-a venit iar temperaturile au fost atât de „prietenoase” încât nici măcar zapadă artificială nu s-a putut fabrica. Brr, mi se face pielea găinii; şi nu de la frig…

Uităm ghinionul cu clima şi admirăm fără reţineri minunea care orbeşte cu albul său imaculat. La picioarele Sierrei Nevada se află Granada, probabil singurul oraş din Europa care îşi poate permite să ofere concomitent, la doar o oră de mers cu maşina, atât zăpadă, cât şi litoral. Suntem în luna ianuarie. Ştiu, sună a clişeu, dar e o zi superbă. Pentru plajă. Şi pentru ski (sic!).

Autostrada inaugurată de temutul şi defunctul Franco şerpuieşte anevoios prin defileul montan. Undeva la marginea şoselei se află monumentul pe care l-a dezvelit chiar el la inaugurarea tronsonului periculos. Alt Transfăgărăşan, alt Dictator, pe care ni-l imaginăm făcând gesturi largi. Largi dezbateri locale au culminat anul trecut cu schimbări masive de nume de străzi şi cu dărâmarea tuturor monumentelor publice care îl reprezentau pe controversatul „Caudillo” (Franco). Monumentul de aici, în mod evident de piatră, a rezistat asaltului.

Pe însoritul versant stâng al defileului înfloresc migdalii grăbiţi ai Spaniei. Se spune că perioada de înflorire începe aici cam cu patru săptămâni înaintea celei din restul ţării. Versantul drept, cel aflat la umbră, e populat cu pomi de avocado, în pas cu moda vremilor.

Trecem pe lângă satul alb Casabermeja („casa roşcată”, într-un cuvânt), localitate renumită în întreaga Spanie pentru turnul ei rozaliu de biserică de la care i se trage numele. Renumele adevărat provine însă de la cimitirul său original. Pentru o clipă ne gândim la Săpânţa, dar de data asta nu sunt paralele de făcut. Cimitirul din Casabermeja nu seamănă cu nimic din ce-am văzut până acum. Cocoţat pe un versant abrupt de munte, e de fapt un labirint de ziduri albe prevăzute cu casete pentru urnele defuncţilor. O viziune aproape ireală care apare şi dispare într-o fracţiune de secundă din mersul maşinii! O particularitate a Spaniei e absenţa completă a obiceiului înhumării. Probabil din cauza temperaturilor ridicate, toţi morţii (inclusiv rezidenţii străini) se incinerează cât mai rapid după deces şi sunt depuşi într-o casetă zidită. Cu alte cuvinte, nici n-apuci bine să te trezeşti că deja eşti mort. Cimitirul Casavermeja pare un dulap supradimensional, cu sertare pentru… oameni reduşi la un minim absolut. Odihnesc aici în pace, ca nicăieri, cot la cot, creştini, musulmani şi evrei, fără să-şi facă rău unii altora. Casabermeja exercită un magnetism irezistibil asupra poeţilor Spaniei prin exemplul unic al convieţurii paşnice a atâtor religii diferite. Armonia eternă aţâţă imaginaţia: mintea celor de pe urmă.

În oraşul Granada, indicatoarele cu nume de străzi sunt scrise în trei limbi, cu trei tipuri de caractere: latine, arabe şi evreieşti). Însăşi numele cetăţii Alhambra, emblema oraşului, se citeşte cu „h” cu tot, după obicei musulman, nu cu literă mută ca-n spaniola lui „hombre”. Cartierul care face trecerea spre Alhambra e înţesat cu tarabe specializate pe produse orientale. Nu lipsesc măcelăriile de carne halal, mirodeniile şi pânzeturile multicolore aduse din Maroc sau din Algeria. Granada, mândră se prezintă drept singurul oraş din lume în care sunt reprezentate toate religiile pământului. Într-un fel sau altul, fiecare rit are aici o „ancoră” cât ar fi ea de mică, ori mânăstrire, biserică, spital sau capelă, ori colegiu, orfelinat sau altă instituţie.

Din punct de vedere etimologic, cuvântul „Granada” e mai vechi decât oraşul. Provine de la mărul de granată, cel despre care se spune că ar fi fost adevărata poamă care a cauzat izgonirea din rai a lui Adam şi a Evei.

Flancat de fabuloasa Alhambra, Palatul Generarlife, martor neatins al secolelor trecute, se înalţă semeţ pe dealul care domină oraşul. Aici a fost timp de 600 de ani sediul musulmanilor de pe teritoriul Spaniei actuale. Lumea islamului nu uită că Spania i-a fost de-a lungul câtorva sute de ani cel mai puternic, cel mai mare şi cel mai bogat ţinut. Începem să înţelegem de ce ne întâmpină în Granada la tot pasul un fel de mândrie inexplicabilă a localnicilor, ori de câte ori explică ceva legat de maurii înfrânţi. Pentru tot ce au adus şi lăsat aici în materie de obiceiuri şi construcţii civilizatoare, deşi au fost izgoniţi, musulmanii sunt respectaţi în continuare, chiar şi în lipsă.

Ca o replică dată reşedinţei califilor, cu aceeaşi naturaleţe de la sine înţeleasă de parcă ar fi crescut direct din pământ, se înalţă drept în faţa lui, pe alt vârf de deal, un răspuns paşnic dar ferm: biserica catolică. În maiestuoasa catedrală din Granada odihnesc Regii Catolici, cei care au recucerit şi cristianizat Iberia şi care l-au susţinut pe Columb la căutarea Americii.

Nu încape aici descrierea minunilor arhitectonice din interiorul imenselor complexe maure şi creştine ale oraşului. E suficient de ştiut că, în rândul atracţiilor turistice din Spania, Alhambra ocupă locul al doilea după muzeul Prado din Madrid. Cu mai multe detalii sunt burduşite manualele de istorie şi albumele de arhitectură dedicate acestui oraş atât de mare ca faimă şi totuşi atât de „normal” ca dimensiuni, cu doar circa 300.000 de locuitori.

Impresia covârşitoare de istorie trăită pe viu în ritm accelerat, într-un cadru pestriţ, cu destine zbuciumate şi răzbunări sângeroase, lasă un sentiment de mirare perplexă vizitatorilor Granadei. Mottoul oraşului modern a rămas acelaşi de-a lungul timpurilor, cel al convieţurii exemplare a musulmanilor, creştinilor şi evreilor. În clipa de faţă scade vertiginos numărul enoriaşilor creştini (majoritatea femei şi vârstnici, ca peste tot în lume) şi creşte exponenţial comunitatea fidelă moscheii (spor datorat în mare parte valului de imigranţi din ţările nord-africane). Istoria Granadei se încăpăţânează în continuare să urmeze modelul complicat al volutelor din arabescurile clădirilor care i-au adus renumele.

Málaga

Părăsim Granada şi rulăm pe ţărmul Mediteranei, spre Málaga. Intrăm în zona plantaţiilor de plute. Pe marginea şoselei sunt sădiţi copacii decojiţi din singura specie de stejari capabilă să-şi refacă în ritm cincinal învelişul trunchiului. Spania e cea mai mare producătoare europeană de materie primă pentru banalele dopuri ale sticlelor noastre de vin. Printr-un joc absurd al întâmplării, întreaga materie primă se exportă în Portugalia, de unde se întoarce sub formă de produs final, pentru a servi la astupat sticlele, inclusiv cele de vin de Málaga din apropiere. Spania nu dispune de întreprinderi specializate pe aşa ceva.

Trecem pe lângă o păstrăvărie care s-a reprofilat. În loc de peşti, produce mai nou icre de sturioni de cea mai bună calitate, un adevărat hit pe piaţa Statelor Unite.

Undeva în zare se conturează o muchie tăiată ca prin brânză dintr-un munte: una din numeroasele cariere de marmură din Andaluzia. Romanii au fost primii care au extras de aici marmură. E foarte probabil ca zăcămintele bogate să dureze până după stingerea civilizaţiei umane. Cel puţin atâta vreme cât nu se vor inventa automobile care să consume marmură în loc de petrol rafinat, glumeşte ghidul nostru local. Unele realităţi au întradevăr menirea de a ne linişti.

Pentru iubitorii de literatură, în apropiere se află casa părintească a lui Federico García Lorca. Din păcate, Andaluzia găzduieşte atât de multe obiective turistice la tot pasul încât o deplasare în ritm normal nu poate fi posibilă decât dacă renunţăm la vizitarea unora din obiective. Ne îndepărtăm cu regret, fără a poposi la muzeul dedicat celui mai important poet spaniol al secolului XX. Amintirea unui vers de-al său ne mustră: “Dacă nu mă trezeşti/ Inima-mi rece o voi lăsa/ Lângă tine…”.

Mai aruncăm o privire pe coasta Mediteranei, pentru că nu ne lasă inima să trecem pe neobservate prin preajma sonorului „Balcon de Europa”. Pontonul continental despică marea precum vârful de vapor din imaginea-clişeu a afişului filmului Titanic. Pe o terasă suspendată în neant se perindă turişti veseli, care scrutează orizontul, doar-doar vor zări continentul african. Ochii lor reflectă acelaşi elan optimist, albastrul-conchistatdor pe care l-am surprins nu demult în privirile înstelate ale vizitatorilor cascadei Niagara când scrutau malul opus, „al celorlalţi”. Dorul de departe. Pământ! La picioarele noastre, o roză a vânturilor compusă minuţios din pătrate de mozaic ne arată imperturbabilă încotro e Nordul. Şi noi care ne credeam deja pe vapor!

Balconul Europei, punct de observaţie preţuit pentru buna vedere panoramică, păstrează ca amintire din epoca piraţilor o pereche de tunuri care şi-au încheiat misiunea. Ceea ce de fapt îl face interesant e precizia cu care desparte Spania stâncoasă, cu maluri abrupte şi prăpăstioase, de litoralul blând, cu plaje line nisipoase, asemănător celui de la Marea Neagră. Aici incepe Costa del Sol, plaja cea mai întinsă şi mai râvnită din Spania.

Pe lângă norocul de a găzdui „Balconul Europei”, asul din mâneca localităţii- gazdă a Balconului Europei este peştera cu acelaşi nume: Nerja, una din cele mai renumite peşteri din lume, obiectiv turistic care ocupă al treilea rang - după Alhambra şi Prado - în rândul atracţiilor ţării. Descoperită relativ recent, la 1959, continuă să-şi dezvăluie treptat cu mare zgârcenie secretele. Deşi numai o treime din încăperile cunoscute la ora actuală sunt deschise publicului, peştera ne apare ca o lume subterană imensă, incredibil de întinsă cu cei 35.484 de metri pătraţi pe care îi ocupă. Un oraş subteran, un fel de replică a lumii de la suprafaţă. Minţi înfierbântate cred cu tărie ca „ţinutul lui Hades” se întinde până spre centrul Spaniei. Simpla enumerare a sălilor care se succed fără încetare vorbeşte de la sine despre dimensiunile peşterii Nerja: sala vestibul, sala ieslei sfinte, de balet, a fantasmelor, a cataclismului, a lui Hercule, a imensităţii, a lancei, a muntelui…). Nu lipsesc formaţiunile uluitoare de stalagmite şi stalactite, martorele unei picurări neîntrerupte din îndepărtata preistorie. Estimările coboară la 800.000 de ani vechime (în pleistocenul mediu şi în holocen). Mai exact nu se poate.

Nu ieşim bine din măruntaiele pământului şi deja ne trezim la mare înălţime, pe un pod modern, flancat de alte două poduri masive de piatră, arcuite peste o prăpastie adâncă de câteva sute de metri. La dreapta noastră, în curbe elegante „Apeductul Acvilei”, vestigiu roman, ca nou; la stânga un viaduct, tot roman, al cărui nume s-a pierdut în memoria timpurilor. Ne copleşeşte istoria, presărată parcă în spirit de risipă la fiecare pas. Ne dăm bătuţi faţă cu atâta amar de istorie şi parcă începem să tolerăm şi boala uitatului. Frumuseţea celor două poduri şi senzaţia stranie de timp încremenit, simpla întâmplare de a ne regăsi într-un astfel de loc
într-o astfel de clipă, emoţionează. Aproape ne dau lacrimile de ciudă pe uitare şi pentru preaplinul de frumuseţe. Cine să se încumete să împărtăşească măcar o frântură din emoţia momentului, fără teama de a aluneca în sentimentalisme ieftine? Reluăm drumul şi părăsim cumpăna timpului suspendat între podurile de piatră care nu s-au dărâmat. Noi, cei mici şi trecători.

Şoseaua serpuieşte pe ţărmul abrupt. Indicatoarele ne somează cu toată seriozitatea să mişorăm viteza: „¡Atención, curvas peligrosas!” Parlela lingvistică ne amuză, la fel şi obiceiul de a anunţa propoziţiile exclamative prin semne de punctuaţie inversate. Punctuaţia inversată e lucru normal în spaniola oficială, cea care poartă numele de Castillano.

Ne apropiem de Málaga, trecem prin localităţile care o preced. Unele o preced şi ca vechime, chiar dacă sunt mai mici şi au nume mai puţin sonore: Salobreña, Frigiliana, Torrox. Oprim într-un orăşel alb, desprins parcă direct din reclama pentru satele andaluze şi comandăm café con leche la o terasă pe malul mării. La câţiva metri de noi stă priponit calul unui muşteriu, întocmai ca la un Saloon din vestul sălbatic. Realizăm acum că, alături de tăbliţele indicatoare care interzic accesul motocicletelor şi circulaţia pedestră pe autostradă, am văzut adesea semne cu un om călare încadrat de clasica interdicţie a cercului roşu. În Andaluzia, tracţiunea hipo nu e un gag publicitar, ci o realitate de zi cu zi. Nu-i de mirare că nu are toată lumea maşină mică, salariile medii de aice fiind mai reduse decât în restul ţării. Graţie spiritului voios al locuitorilor şi cu concursul climatulului blând şi al frumuseţii locurilor, lipsurile materiale se compensează oarecum. Andaluzia fără cai? Păi cum ar arăta o fiesta andaluză fără frumoasele călăreţe îmbrăcate în rochii cu volane, cu buline? „Un regat pentru un cal!” ar striga probabil mulţimea.

Multe din comunele aflate în perimetrul Provinciei Málaga dispun de dovezi arheologice care le atestă o vechime cel puţin la fel de solidă ca şi cea a capitalei. Aproape fiecare cuib de pe „coasta soarelui” are patalama la mână cum că a existat de când lumea. „Cui prodest?” ar zice latinii. Macazul se schimbă mereu, după „pohta ce-au pohtit” în ordine cronologică: fenicienii, cartagenezii, romanii, vizigoţii, islamul şi actualmente creştinătatea. Capitalele şi reşedinţele sunt trecătoare dar plajele generoase cu nisip fin, lungi cât vezi cu ochii, rămân inegalabile. Cu începere din anii şaizeci, odată cu deschiderea spre turism, Málaga a înregistrat un boom economic extraordinar. Ca un magnet, Costa del Sol atrage şi pulsează plină de energie. Capitala ei, Málaga, e un oraş pentru care andaluzii n-ar tăgădui nici o clipă să-şi bage mâna-n foc.

Nu e uşor să descrii Málaga când cunoşti deja din memorie celelalte oraşe andaluze. Suprapunerile sunt programate din start. Tocmai faptul ca e andaluz prin definiţie îngreunează detectarea personalităţii sale aparte.

Incep aşadar caracterizarea oraşului Málaga pornind în mod paradoxal de la ceea ce nu are, sau, mai bine zis, ce are altfel decât alte oraşe andaluze. În primul rând arhitectura, căci nu exită două oraşe construite la fel. Să luăm de pildă, catedrala. Este adevărat că mai toate oraşele occidentale europene au câte o catedrală cu ceva deosebit: cel mai înalt turn, cripta unei personalităţi istorice, un tratat care a schimbat cursul istoriei, moaşte de sfinţi, giuvaere regale. Catedrala din Málaga e alintată drăgăstos de localnici cu porecla „manşeta” pentru că îi lipseşte un turn, iar cel pe care îl are se termină cam brusc.. Construcţia deţine o personalitate aparte şi a durat peste o sută de ani. Arhitectul ei, Diego de Siloé, a fost un fel de star al Evului Mediu târziu. Deşi prolific în construcţii profane, arhitectul a mai semnat doar un singur alt proiect sacral, nici mai mult nici mai puţin decât Catedrala din Granada. Din cauza morţii sale premature, ghinionul a vrut să rămână ambele neterminate, ceea ce nu schimbă cu nimic impresia zdrobitoare pe care o face asupra vizitatorului care îi calcă pragul.

Monumentalitatea catedralei e concurată doar de complexul învecinat al sediului episcopal şi, bineînţeles, de citadela Alcazaba, care veghează asupra oraşului de la înălţime. În prelungirea Alcazabei e postat castelul Gibralfaro, fosta reşedinţă a ocupanţilor mauri, care îşi trage numele de la un far dispărut. Micile curţi interioare ale castelului, pavate minuţios cu mozaicuri din pietre rotunde în diferite culori, precum şi „ascunzătorile” care ne ies în cale prin nişele zidurilor sau prin gardul viu al grădinilor fac deliciul plimbărilor în incinta castelului. Nu-i de mirare că localnicii vin adesea aici ca să se reculeagă, să citească o carte sau să facă un picnic cu familia, contopindu-se parcă cu peisajul odihnitor al muzeului în aer liber.

Amfiteatrul roman situat la baza cetăţii aşteaptă parcă să înceapă spectacolul. Nu departe se află „arena de corrida”, cum suntem tentaţi să spunem noi, românii. Nimic mai eronat decât o astfel de traducere mot á mot, „arena” însemnând nisip iar „corrida” alergare. „Plaza de Toros” aşadar, cum se spune în spaniolă, e mândria locuitorilor oraşului, una din cele mai încăpătoare şi mai frumoase. În faţa ei, Fântâna Celor Trei Graţii sugerează prin bogăţia artezienelor ei atracţia apelor cu care Andaluzia a hipnotizat popoarele arabe venite din deşertul uscat. Peste drum încep grădinile, cu alei împletite armonios, îngrijite până la ultimul detaliu. La stânga, pasajul maritim, flancat de copaci neobişnuit de înalţi pentru standardul Spaniei; de cealaltă parte, parcul din faţa primăriei, un labirint de straturi în arabescuri multicolore şi de garduri vii întreţinute minuţios după un model conservat de secole. Primăria însăşi, cu arhitectura ei bogată, e un obiectiv turistic, vizitatorii neîmpiedicând deloc funcţionarii care-şi văd de treabă.

Málaga, oraşul natal al lui Picasso, îmbie iubitorii de artă cu muzeul dedicat memoriei artistului, unde nu doar exponatele ci şi clădirea sunt prilej de încântare a ochiului. Rămâne la latitudinea fiecărui vizitator cum percepe fiorul artistic, după cum are fiecare maniera sa personală de a rezona cu creaţia geniului. Am avut ocazia să observ întâmplător reacţia unui turist entuziasmat în faţa unei schiţe greu de des,frat, dealtfel tipice pentru stilul lui Picasso: „Natură moartă cu nud, scaun şi vioară”. După o îndelungată contemplare, cu capul aplecat într-o poză de maximă concentrare, vizitatorul a sărit ca electrocutat, strigând de parcă ar fi rezolvat o ecuaţie complicată: „gata, am văzut şi vioara, aici e!”.

- El duende -

Mai târziu am avut ocazia să fiu martora unui episod cel puţin la fel de straniu, chiar dacă de altă natură. E vorba de episodul unei reprezentaţii spontane de artă andaluză, spectacol dat de un cântăreţ ambulant în piaţa din centrul oraşului, un eveniment care mi-a rămas întipărit în memorie. Întâi ne-a legănat cu serenade romantice un cântăreţ acompaniat la chitară. După ce şi-a văzut de drum mulţumind pentru obolul adunat în căciulă, ne-am întors capetele speriaţi la vederea unui tânăr ascetic, îmbrăcat complet în negru, cu părul prins într-o coadă la spate. Ne arunca priviri vrăjmaşe peste lumea aşezată la mesele de la terasa cafenelei. Nici una nici două, înfipt parcă în pavajul străzii, a început să cânte singur, acompaniat doar de o bătaie convulsivă din călcâie. Vocea răguşită acoperea parcă mai multe tonuri în acelaşi timp, finalizând vocalele într-un vaiet sfâşietor. Textul cântecului era trist, povestea a unui suflet pustiit de dor, exilat departe de casă. Drama era redată sub forma unui monolog adresat unui cârciumar nevăzut care, în loc să curme amarul, nu face decât să adoarmă durerea, umplând încă odată paharul cu „aguardiente” (ţuică). S-a făcut o linişte înmormântală în jurul artistului, de parcă am fi fost loviţi cu toţii brusc de o revelaţie. Omul din faţa noastră întruchipa o emoţie mistuitoare, trăită cu fiecare fibră a corpului său, stăpânit parcă de un demon interior care nu găsea altă cale de ieşire din trup decât vocea ireală şi corpul său zbuciumat. Nu mai era un simplu interpret. De bună seamă că aveam în faţă însăşi substanţa din care sunt plămădite emoţiile, condesată în formă pură, într-un suflet dezbrăcat, scos impudic la vedere, tremurând de frigul însingurării şi de teama stingerii. Pe tot parcursul cântecului, solistul nostru şi-a păstrat ochii închişi, izolându-se undeva în lumea sa interioară, departe de tot ce-l înconjura. S-a oprit din cântat la fel de brusc cum şi începuse. Abia treptat a revenit lumina în ochii lui, vagă şi străină, cu ceva care ne-a înspăimântat. Am rămas cu toţii încremeniţi, neştiind ce să facem. Simplul gând de a-i oferi bani părea o impietate. Ne temeam că ni i-ar fi aruncat înapoi, cu dispreţ. Spre uşurarea generală, acelaşi turist care nu demult căutase febril vioara în tabloul lui Picasso, a spart cu nonşalanţă liniştea cu aplauzele lui frenetice. Păstrând pe faţă expresia străină de orice lucru lumesc, artistul andaluz a luat banii pe care îi întindeau mâinile ezitante din jurul său şi şi-a văzut de drum fără să întoarcă privirea.

În acel moment am înţeles ce vrea să spună cuvântul intraductibil „duende”, cel cu care spaniolii desemnează darul de a interpreta flamenco. Flamenco nu e doar artă, ci mai ales o formă de viaţă. Conţine amestecul de culturii a două minorităţi persecutate în trecut: ţiganii andaluzi şi musulmanii. Rădăcinile artei flamenco coboară în timp înapoi la hinduşi, arabi şi evrei, greci şi castillieni. Multe din întrebările pe care le ridică formarea lui ca fenomen artistic îşi mai aşteaptă încă răspunsul. Flamenco ocupă un loc important în viaţa de zi cu zi. Se încropeşte spontan, în orice împrejurare, nefiind necesare decât o voce şi un ritm bătut din palme sau din călcâie. Cu alte cuvinte, corpul uman dispune de toate instrumentele necesare artei flamenco; chitara e un detaliu adăugat abia în secolul trecut. Are multe feţe, e un ceva care arată ca un dans combinat cu o luptă, un strigăt eliberator din rărunchi, o sfidare adresată cerului, acompaniată de o muzică aproape de Dumnezeu. Poate lua forma unei arii clasice plăcute auzului, cum e Concertul de Aranjuez al lui Paco de Lucia dar poate fi şi un cântec gutural, un dans elegant, cu castaniete sau cu tropăit din pantofi într-un ritm de crescendo îndrăcit. Se vorbeşte mult despre flamenco, dar nimeni nu îndrăzneşte să dea o definiţie exactă fenomenului „duende”, darul pe care numai unii îl posedă. Se spune că abia în clipa în care simţi un fior şi ţi se încreţeşte pielea la auzul şi vederea unei reprezentaţii de flamenco, ai înţeles ce înseamnă „el duende”. Mărturisesc că pe mine nu doar m-au trecut frisoane, ci chiar şi măruntaiele mi s-au crispat. Şocul de cinci minute din Plaza de España s-a ars la mine pe discul dur, cel fundamental. Nu-l voi uita niciodată.

După aşa cutremur, bucatăria andaluză e numai bună pentru a ne readuce cu picioarele pe pământ. Un platou combinat de gustări, vestitele tapas, servit împreună cu un vino tinto (nu rojo, cum am fi tentaţi să spunem) sunt capabile să scoale şi morţii. La origine, cuvântul „tapa” desemna o feliuţă de pâine cu o mică gustare pe ea, un simplu produs de bucătărie rapidă care se plasa deasupra paharelor în loc de capac, pentru a evita impurităţile. Cu timpul, Tapasurile au evoluat la rang de opere culinare în miniatură. „Capacele” comestibile fac faima bucătăriei şi inventivităţii spaniolilor. Azi se servesc în farfurioare separate, pe lângă paharul cu bautură. În reţetele andaluze abundă fructele de mare şi peştele, dar şi vestitul jamon sau aluaturile dulci. Din paleta inepuizabilă, curajoşii dintre noi au optat pentru două specialităţi exotice: vinete în sos de miere, respectiv boabe de năut combinate cu cubuleţe de şuncă uscată la soare cel puţin timp de un an. Vinul sec, cu gust de pământ reavăn, adevărat sangre de toro, învineţeşte limba ca zaibărul oltenesc. Provincia Málaga e patria soiului de viţă de vie Pedro Jimenez, cel care a dus vestea vinurilor sale până peste hotare.

Continuăm călătoria prin împrejurimile oraşului şi trecem pe lângă unul din cele mai renumite terenuri de golf din lume, „La Zagaleta”. E vorba mai bine zis de două terenuri învecinate, ambele de dimensiuni şi standard maxim. Chiar şi pentru ochii noştri de novici, care am ţinut o singură dată în viaţă o crosă de golf în mână, priveliştea e doborâtoare. Cât vezi cu ochii numai gazon de un verde sătul, mustind parcă, unduindu-se ca un covor uriaş peste coame line de dealuri, până la mari înălţimi. În jurul minunii sunt presărate vile care mai de care, fiecare un palat în sine, cu piscine şi terase somptuoase şi cu vedere direct spre Maroc şi Gibraltar, în zile senine. Nu ne miră faptul că clubul are circuit închis, nu se poate accesa decât pe bază de invitaţie.

A trecut mult timp de la inaugurarea primului teren de golf în Andaluzia. Între timp, numărul lor se ridică la aproape o sută, lucru care nu trezeşte neapărat simpatia localnicilor. Andaluzii se lasă greu convinşi că „moftul” consumator al rezervelor lor de apă va produce în viitor venituri înzecite. Politica de încurajare a construcţiei terenurilor de golf are la bază interese financiare greu de pătruns, sumele vehiculate fiind de domeniul inimaginabilului.

Nu-i de mirare că politica îşi bagă coada în concediul nostru, căci ne aflăm în perimetrul Staţiunii Marbella (mar bella = mare frumoasă), cea mai luxoasă adresă de pe întreg litoralul spaniol, oraşul care apare vara aproape zilnic la ştirile TV. Primarul Marbelliei, unul din cei mai influenţi oameni din ţară, a fost arestat recent în urma unui scandal de corupţie de mari proporţii.

În Marbella, totul e dichisit până la ultimul detaliu, nimic nu e ieftin, construcţiile parcă sunt îngrijite cu periuţa de dinţi iar gazonul pare netezit cu pieptenul. Orice persoană publică spaniolă, că e politician, artist sau sportiv care se respectă, face obligatoriul act de prezenţă în Marbella, pe cât posibil la bordul unei maşini decapotabile luxoase, înconjurat de ziarişti şi fotografi curioşi. Staţiunea protipendadei e sediul incontestabil al luxului. Aruncăm şi noi o privire asupra condiţiilor de viaţă ale unui Julio Iglesias, José Banderas sau Penélope Cruz şi ne bucură să constatăm prezenţa unui cabinet de geriatrie Ana Aslan, situat la cea mai bună adresă.

Ronda

La patruzeci de kilometri de Málaga, după un drum aventuros în serpentine, se întinde Serrania de Ronda, zona montană a Andaluziei cea mai dificil de accesat. Districtul montan Ronda fascinează prin altitudinile de aproape 2000 de metri, la numai câţiva kilometri de zeroul absolut al mării, fiind în acelşi timp gazda primelor trei mari Parcuri Naţionale ale Andaluziei. De parcă n-ar fi destul cu măreţia naturii, poziţia de graniţă naturală a masivului Ronda a făcut din ea una din cele mai râvnite regiuni ale Peninsulei Iberice. Aici au avut loc unele din cele mai sângeroase lupte din timpul Reconquistei spaniole şi tot aici au rezistat până recent cetele de tâlhari cele mai temute. Localnicii uzează şi astăzi de traditionalul mijloc de transport pe spinarea asinilor şi catârilor, singurul posibil pe anumite porţiuni de poteci strâmte. Aşezările sunt presărate cu zgârcenie, ca nişte pete albe pe fundalul vegetaţiei de un verde neobişnuit de dens pentru Spania. Tot ca prin minune a supravieţuit aici specia bradului spaniol, o rară relicvă din terţiar, care întrece în longevitate orice formă de viaţă de primprejur. Masivul e populat însă cu predilecţie de vulturi şi acvile, fiind unul din arealele preferate ale cercetătorilor de păsări răpitoare din întreaga lume.

Ascuns în cotloanele munţilor, oraşul Ronda, supranumit „cuibul de vulturi” exercită o atracţie cel puţin la fel de mare asupra vizitatorilor. După părerea multora, Ronda este cel mai frumos oraş din Spania. Farmecul aparte al Rondei rezidă în peisajul unic al munţilor care o înconjoară şi în localizarea spectaculosă a oraşului. Casele se caţără pe două platouri de munte situate faţă în faţă, despărţite de o prăpastie abruptă de cateva sute de metri. Legătura dintre cele două segmente ale oraşului se face prin intermediul a două poduri, Puente Viejo şi Puente Nuevo, podul cel „nou” având o vechime de nici mai mult nici mai puţin decât … 400 de ani. Măsurând 96 de metri în înălţime, atrage privirile prin frumuseţea sa fără egal, arcuindu-se peste valea stâncoasă. Prima încercare de construcţie s-a soldat în anul 1735 cu o tragedie: podul s-a prăbuşit, îngropând sub el 50 de oameni. Construcţia reluată imediat după accident a reuşit, dar, întocmai ca un Meşter Manole autohton, arhitectul s-a prăbuşit în prăpastie în timp ce încerca să dăltuiască în piatră anul finalizării. Sub balconul din dreapta podului apare cuvantul „año”, fără ca inscripţia să fi fost continuată…

La ordinul unui rege musulman a fost construită la baza podului o scară cu 350 de trepte. Generaţii întregi de prizonieri creştini s-au istovit aici pe scări cărând apa trebuincioasă populaţiei oraşului. Chinul lor sisific a intrat în conştiinţa oamenilor, dând naştere unui blestem răspândit până astăzi: „să pieri în Ronda, la căratul apei”. Printre altele, preţioasa apă era folosită şi în băile arabe, surprinzător de bine conservate. Situarea lor la una din porţile de intrare în cetate nu surpride defel, ştiut fiind faptul că musulmanilor le e propriu obiceiul de a se primeni înainte de a călca pragul unui aşezământ.

O singură zi nu e suficientă pentru a descoperi oraşul Ronda, cu mulţimea de clădiri istorice înghesuite pe romanticele străduţe strâmte, care îmbie la plimbarea pe jos. Accesul motorizat e interzis în oraşul vechi, lucru lesne de înţeles la aşa risipă de monumente pe un spaţiu aşa de drămuit. Întemeiată de celţi, prosperând sub fenicieni, cucerită de romani şi rasă de pe faţa pământului de însuşi Julius Cesar, înfloritoare sub regim islamic, recucerită de Regii Catolici printr-un şiretlic, Ronda a fost dintotdeauna râvnită de toţi pentru poziţia ei privilegiată. Istoria ei e presărată cu asedii, vicleşuguri şi trădări, arhitectura la fel, martora tuturor schimbărilor tehnice şi stilistice proprii bătrânului continent. În afara construcţiilor religioase, ridicate şi frecventate de diverşi regi, cel puţin la fel de interesante sunt unele obiective laice: pensiunea la care a tras Miguel de Cervantes într-una din călătoriile sale, amprenta lăsată de copita calului regelui Fredinand în pragul catedralei sau însemnele heraldice ale nobililor Montezuma, urmaşii ultimului conducător aztec venit de peste ocean. Blazonul familiei împodobeşte frontispiciul vilei lor de reşedinţă.

Mândria oraşului rămâne însă Plaza de Toros, cea mai mare şi mai veche, locul în care s-a inventat corrida. Se spune că luptele taurine desfăşurate aici erau atât de spectaculoase încât, doar pentru a asista la ele, chiar şi bandiţii vestiţi luau în calcul riscul de a fi prinşi şi condamnaţi pe viaţă. Nu arareori, toreadorii mai puţin norocoşi şi-au pierdut viaţa în arena Rondei. Celebru este destinul tragic al vestitului torero Guillén, îngropat ulterior chiar sub nisipul ringului de sub picioarele noastre.

An de an, în luna septembrie are loc spectacolul puternic mediatizat al corridei goyesciene, în pompoasele costume multicolore. Goya a creat practic imaginea corridei în stăinătate, imortalizând ca nimeni altul fascinaţia luptei pe viaţă şi pe moarte din ring. Muritorii de rând care, ca şi noi, vizitează arena în afara lunii septembrie, pot admira schiţele toremaquiei lui Goya şi costumele extraodinare expuse în vitrinele muzeului corridei, aflat în catacombele arenei. Un amănunt deloc neglijabil este faptul că, măsurând o circumferinţă de 66 de metri, arena Rondei nu este doar cea mai veche, ci şi cea mai mare. Dimensiunile conferă corridei un plus de spectaculozitate în momentele de apogeu, atunci când luptătorii aleargă la salvatoarele nişe laterale, urmăriţi de taurii furioşi. O „artă a fugii” făcută pentru cei cu nervii tari.

Părăsim „oraşul din vis” după cum l-a imortalizat poetul german Rilke în urma repetatelor sale vizite aici: „Am căutat peste tot oraşul visat şi l-am găsit în fine în Ronda”. Ultima imagine întipărită pe retină rămâne panorama împrejurimilor vaste, întreruptă din loc în loc de petele albe ale aşezărilor montane. Tabloul unic poate fi văzut doar de la înălţimea ameţitoare de 200 de metri deasupra prăpastiei, din balcoanele suspendate ale parcului Alameda (nu se recomandă persoanelor care suferă de rău de înălţime). El Parque de la Alameda are 200 de ani, iar unii din copacii lui au fost plantaţi cu sute de ani înainte de înfiinţarea lui.
Sevillia

Odată cu Ronda lăsăm în urmă şi Provincia Málaga şi intrăm de pe acum în ţinuturile Sevilliei. Pământul arid alternează cu vegetaţia abundentă, plantaţiile de măslini sunt curmate de zone rezervate stejarului. Renumitele jamboane de şuncă - denominaţie de origine jamón iberico de belota - provin de la porcii care cresc aici în libertate, alimentându-se cu ghindă, după placul inimii. De aceea gustul şuncii de serrano aduce cumva a nuci. Carnea cu structură de marmură roză, traversată de o reţea fină de vinişoare albe, atinge punctul optim al savorii când e servită în feliuţe extrem de subţiri, străvezii ca foaia de hârtie. Bineînţeles că există cursuri speciale pentru învăţarea artei de a felia pulpa, care vine montată pe un suport special din lemn, însoţit de un cuţit lung cu lamă fină. Fiecare gospodărie spaniolă tradiţională are o cămară în care se păstrează un jamon serrano gata de consum, montat pe suportul său, acoperit cu un ştergar curat.

În afară de porcine, crângurile de stejari sunt populate şi de taurii destinaţi corridei. Se spune că sunt cei mai fericiţi tauri din lume, animale libere, răsfăţate până în ultima clipă a vieţii, cea a cu sacrificării în ring. Atât taurii de luptă cât şi porcii iberici sunt rase speciale, unice în lume, protejate prin lege.

Graţie pământului roditor adus de râurile botezate de mauri (Guad al …= râul lui…) împrejurimile Sevillei sunt un adevărat tezaur de fertilitate. Aşa de exemplu, Guadalorce înseamnă „râul orzului”, mai precis calea maritimă de transport al grânelor. Guad al Kevir, astazi Guadalquivir, este râul care a făcut posibilă înflorirea fără precedent a Sevilliei, singurul port maritim de interior al Spaniei. Pe măsură ce ne apropiem de Sevilla, munţii care fac parte din Sistemul Masiv Betic dispar din câmpul nostru vizual pentru a face loc oraşului.

Sevilla este unul din puţinele oraşe spaniole aşezate complet la şes, fără denivelări importante. Accesibilitatea lui e folosită din plin de locuitorii care îl străbat pe biciclete. Prezenţa râului traversat de poduri, cumulată cu puzderia de biciclete aminteşte vag de un oraş flamand.

Încă de la fondarea sa, Sevilla a fost sortită unui destin special. Legenda spune că farmecul locurilor l-a vrăjit pe însuşi Hercule, determinându-l să fondeze aici un oraş. Mai puţin controversată decât legenda zeului Hercule este realitatea istorică incontestabilă, de dată mai „recentă”: în istoria Imperiului Roman există doar doi împăraţi care provin din afara Italiei de azi, amândoi născuţi în Sevilla: Hadrian şi Traian.

Dar înainte să se nască Domniile lor, Sevilla a fost centrul nevralgic al tranzacţiilor comerciale ale fenicienilor, trecând apoi sub dominaţia cartagenezilor, urmaţi de romani şi vizigoţi care, la rândul lor, au predat ştafeta regilor islamici. Reconquista a redat oraşul creştinătaţii începând cu anul 1248, pentru ca la numai cinzeci de ani după aceea, prin descoperirea Americii, Sevillia să devină Metropola Lumii Noi, un fel de New York medieval, capitala imperiului în care soarele nu apunea niciodată. Tot aurul Americii, toate bogăţiile de peste ocean aduse de caravelele conquistadorilor şi de vasele comerciale care le-au urmat au trecut fără excepţie prin portul Sevillia, care deţinea monopolul absolut pentru comerţul cu noul continent.

Privind înapoi la istoria atât de complexă a oraşului nu e de mirare că însăşi pietrele caldarâmului prind glas. Legat de expresia „pietrele vorbesc”, anecdota preferată al localnicilor descrie eşecul proiectului de construcţie a reţelei citadine de metrou. Nu i s-a pus în cale cine ştie ce piedică tehnică sau tectonică, ci pur şi simplu vestigiile istorice inestimabile care răsar la fiecare pas. În urma suspendării repetate a lucrărilor la insistenţele arheologilor, după 30 de ani de tergiversări, edilii oraşului au renunţat la proiectul de metrou şi au construit în numai şase luni o exemplară reţea de suprafaţă cu tramvaie moderne rapide.

Poziţia la şes a oraşului are şi un mare dezavantaj: vara, Sevillia înregistrează temperaturi insuportabil de calde.

Nu se poate imagina intrare mai triumfală în oraş decât prin Avenida de la Palmera, bulevard flancat de pavilioanele naţionale ale ţărilor participante la Expoziţia hispano-americană din 1929. Cuvântul pavilion e impropriu şi nu reflectă nici pe departe frumuseţea clădirilor, felul în care fiecare dintre ele redă la dimensiuni deloc neglijabile spiritul şi quintesenţa ţării care l-a construit. Realizăm cât de familiari eram fără să ştim cu particularităţile fraţilor noştri întru latinitate de peste ocean, când zărim detalii care amintesc de civilizaţiile apuse ale aztecilor sau incaşilor. În acelaşi timp, înţelegem cât de distincte sunt ţările Americii de Sud şi cele din America Centrală, unele mititele şi sărace, altele puternice şi bogate, adevărate imperii amazoniene. Pavilioanele celor bogate, surprinzătoare prin dimensiuni, sunt intercalate cu altele mai modeste, care compensează prin faţade împodobite cu multă imaginaţie. Adevărate bijuterii în fantezii multicolore; de exemplu clădirea albastră a Guatemalei! Multe din ele găzduiesc astăzi ambasade, spitale, instituţii de învăţământ sau centre administrative. Neuitat e şi frumosul palat cu destinaţia surprinzător de profană de Oficiu al Forţelor de Muncă.

Deşi Expoziţia Hispano-Americană a eşuat complet în urma fiascoului bursier din anul cu ghinion 1929, palatele dăinuie şi încântă în continuare. Gurile rele susţin că Sevillia mai plăteşte şi astăzi dobânzile datoriilor făcute pe atunci. În schimb nimeni nu contestă că, graţie lor, faţa oraşului s-a schimbat radical în bine.

Odată ajunşi în perimetrul rezervat Spaniei, la vederea Pavilionului Regal din Piaţa Americii şi a clădirilor bogat decorate în stil mudejar (arab), dispuse faţă în faţă cu cele care imită filigranul argintat specific Sevilliei (plateresco, de la plata = argint), uităm de necazurile financiare ale administraţiei oraşului şi rămânem uimiţi de atâta frumuseţe. Lovitura de graţie ne-o dă Plaza de España, semicercul imens care încinge parcă într-o îmbrăţişare cu două turnuri laterale cele peste 40 de provincii ale Spaniei. Fiecare provincie e reprezentată separat într-o nişă, cu o bancă din mozaic în culorile specifice locurilor, alături de stemă şi de o placă istorică. La mijloc ţâşneşte veselă ca un mănunchi lichid de flori supradimensionale fântâna arteziană care a servit ca decorde fundal în Războiul Stelelor sau, mai recent, în filmul Codul da Vinci.

Semicercul monumental al Plazei de España se deschide larg, vrând parcă să facă introducerea spre cel mai renumit parc al Spaniei, luxuriantul María Luisa. O mare parte din plantele cultivate aici a fost la origine o raritate de peste ocean, adusă treptat şi aclimatizată pentru întâia oară pe bătrânul continent. Oraşul face astfel şi în plan botanic oficiile de punte între lumi. Renumiţi sunt portocalii din Sevillia, prezenţi peste tot în oraş, deveniţi între timp un adevărat simbol. Toate fructele lor sunt amare, fără excepţie, arborii fiind o esenţă originară sălbatică. Dealtfel portocala de Sevillia constituie – alături de o considerabilă cantitate de zahăr - ingredientul de bază al vestitei marmalade engleze. Mixtura e singura îndreptaţită oficial să poarte numele acesta, orice altă reţetă care foloseşte altceva decât portocalele de Sevilla fiind taxată sec de britanici drept jam (gem).

Depăşim sediul actual al Universităţii din Sevillia, o imensă clădire compactă restaurată în care a funcţionat multă vreme fabrica de tabac. Legenda spune că aici a lucrat frumoasa Carmen, nărăvaşa cu destin tragic care l-a inspirat pe Bizet. Imaginea ei se perpetuează prin oraş, ori de câte ori îşi aşterne podiumul de lemn la colţ de stradă câte un grup de tineri care începe să danseze bătând din palme. Imaginea fetelor frumoase şi mândre, cambrate ca niste cai de rasă, îmbrăcate în rochii cu volane, cu mâinile care ţin ameninţător castanietele deasupra capului, aruncând ocheade peste umăr, e emblematică pentru Sevillia, oraşul-capitală al lui „El duende”. Dansul fetelor pare o continuă prezentare obraznică pe o tavă, un fel de joc de-a prinselea care înfierbântă inimile cavalerilor. Partenerii îngenuncheaţi pe margine aplaudă ritmic şi nu le pierd din ochi.

Intrăm în inima oraşului traversând un parc cu copaci exotici aduşi de peste ocean: Jardins de Murillo, botezat aşa în cinstea pictorului care a înzestrat oraşul cu multe tablouri impresionante. Dacă Granada ne-a întâmpinat la fiecare pas cu legende şi cu mărturii istorice proprii islamului, Sevillia se deosebeşte net, aici fiind atotprezentă amprenta columbiană. Odată în plus, monumentul plasat în Parcul Murillo şi dedicat lui Columb aminteşte de descoperirea Americii, cel mai important episod din istoria oraşului.

Pe străzile strâmte ale cartierului Santa Cruz pulsează azi viaţa veselă. Nu a fost întotdeauna aşa. Casele albe, lipite una de alta, par nişte indivizi temători, sugerând parcă amintiri din vremurile când aici locuiau evreii săraci. Se înşiră de-a lungul străduţelor înguste, ca nişte miniaturi dintr-un sat de păpuşi. Azi, Santa Cruz e adresa preferată pentru o ieşire la terasă, în umbra unui patio umbros. Turiştii vin în valuri, pândiţi chiar de la intrare de barzi locali ce se alipesc instantaneu grupului, cântând la chitară din mers. Serenadele se aud mai nou toată ziua, nu doar seara.

Un vad discontinuu de vizitatori se prelinge agale pe lângă zidul secular al reşedinţei Regilor Catolici. Renumitul Alcazar se află în bună funcţionare şi e folosit frecvent de familia regală spaniolă ori de câte ori zăboveşte în oraş (adesea).

- Catedrala din Sevillia -

Vizavi de intrarea în Alcazar tronează maiestuoasă cea mai mare catedrală din Spania, prezentă inculsiv pe reversul monezii Eurocent. Nu încap aici toate legendele legate de construcţia ei. Nici pretenţia de a enumera toate monumente din interiorul ei nu se poate satisface. O simplă trecere în revistă ar dura nepermis de mult. Merită pomenit cel puţin simbolul Sevilliei, turnul de minaret Giradillo, înalt de aproape 100 de metri, singurul rămas de pe urma moscheeii care a servit drept fundaţie monumentalei catedrale. Grandioasă, una din cele mai mari construcţii gotice din lume şi a treia ca mărime în rândul catedralelor creştine taie răsuflarea vizitatorilor. Înainte de a păşi pragul catedralei, facem un ocol pe la turnul care o veghează. Frumoasa siluetă feminină, „Giralda” plasată în vârful turnului cu acelaşi nume atrage privirile. Supranumită de localnici „La Giganta”, statuia întruchipează o superbă alegorie a victoriei credinţei în Dumnezeu. În locul treptelor la care ne-am fi aşteptat, fostul minaret e dotat în interior cu 35 de rampe de urcare, special concepute pentru a permite muezinului să urce călare până în turnul clopotniţei, de unde obişnuia să-şi intoneze chemarea enoriaşilor la rugăciune. Azi, edificiul are destinaţie creştină. Muezinul a amuţit.

Catedrala uluieşte nu doar prin dimensiunile ei incredibile, ci mai ales prin diversitatea stilurilor şi prin surprinzătoarea acumulare de obiective interesante sub un singur acoperiş. Cel mai mare altar de aur, cu peste 1000 de figuri de sfinţi lucraţi minuţios în basorelief, construit cu stăpânirea perfectă a tehnicii iluziei optice, lasă impresia că toate casetele care îl compun ar fi la fel de mari în perspectivă, privite de la nivelul solului. Vestita Cruce cu Isus răstignit, imitată peste tot în lume, stă expusă la loc de cinste, aşteptând să vină Săptămâna Sfântă pentru a fi plimbată 33 de ore în renumitul pelerinaj catolic Pascal. Mausoleul cu mormântul lui Columb surprinde la prima vedere prin neaşteptata dispunere a sarcofagului în … aer. Rămăşiţele conchistadorului odihnesc într-un sicriu masiv, suspendat pe umerii a patru heralzi supradimensionali din bronz, fiecare purtând pe piept stema unuia din cele patru regate importante ale Spaniei medievale: Castilia, León, Navarra si Aragón. Până nu demult, Cristofor Columb deţinea cel puţin patru morminte oficiale pe glob, unul în Spania şi alte câteva prin fostele colonii ale imperiului. Abia acum şase luni s-a putut stabili definitiv, pe baza unui test genetic, că osemintele din Catedrala Sevilliană sunt întradevăr rămăşiţele descoperitorului Americii. Se spune că lăsarea lui în … suspensie e doar o modalitate elegantă de a veni în întâmpinarea ultimei sale dorinţe: după ce intrase în dizgraţia Maiestăţilor Regale, Columb ar fi pretins cu limbă de moarte să nu fie îngropat în pământul Spaniei.

Construită în perioada de înflorire economică a oraşului, când legăturile comerciale atrăgeau nu doar mărfuri, ci şi artişti din toată lumea, Catedrala din Sevillia reuneşte tot ce avea mai bun de oferit planeta la nivelul epocii medivale. Cu siguranţă, fiecare vizitator păstrează în amintire altceva din ce l-a impresionat cel mai tare. În cazul nostru, rămân întipărite: orga dublă, unică în lume; vitraliile superb colorate, parcă noi, executate de meşterii flamanzi cei mai pricepuţi; sculpturile în lemn de mahon din America Centrală, executate de vârfurile artei italiene; sculpturile funerare din nişele nobililor şi personalităţilor religioase, executate în marmură de Carrara de cei mai buni artişti italieni; picturi semnate Valdés Real sau Murillo, ultimul fascinând prin combinaţia sa coloristică preferată de albastru/alb/roşu; coroanele Regilor Catolici, din aur masiv, bătut cu pietre preţioase; colecţia de bijuterii regale; cheia oraşului, predată de ultimul rege maur la finalizarea Reconquistei; stucaturile fantastice situate la înălţimi atât de mari încât doar oglinzile plasate pe pardosea permit contemplarea lor în toată splendoarea.

Ieşim zăpăciţi din catedrală şi încă mai suntem în transă când trecem pe lângă Arhivele Indiilor, pendantul modern la Biblioteca din Alexandria. Aici se păstrează toate documentele legate de relaţiile cu America, arhivate ordonat încă de la prima debarcare: cărţi, scrisori, acte oficiale, precum şi numeroase volume rare, unice şi cu o valoare inestimabilă pentru întreaga cultură a umanităţii.

Obiectul principal al tranzacţiilor era pe atunci, fără îndoială, cafeaua. Preţioasa băutură cultivată în America de Sud se poate savura şi azi la fel de tradiţional, în cea mai pură atmosferă colonială. Localurile lanţului „Café de India” oferă cafea 100% … arabică.

De cealaltă parte a străzii fumegă ceva pe o masă pliantă. La o privire mai atentă descoperim ca e vorba de aghiasmă. Împreună cu smirna, busuiocul şi toate celelate miresme bisericeşti face obiectul activităţii unui vânzător ambulant. Preţioasele odoare oferite cândva că ofrandă pruncului Isus sunt accesibile la preţ.
O vizită în Sevillia n-ar fi completă dacă n-am da măcar cu nasul pe la singurul muzeu din lume dedicat artei flamenco, dacă n-am face obligatoria croazieră cu vaporaşul pe Guadalquivir şi dacă nu ne-am apropia măcar pe dinafară de frumosul Torre del Oro. În privinţa originii numelui turnului de aur, părerile sunt împărţite în două tabere: unii susţin că provine de la reflexiile aurii pe care le aruncau pe vremuri pietrele de mozaic cu care era căptuşit pe dinafară; alţii cred că e o sugestie legată de rolul de depozit pentru tot aurul adus din Indiile Noi, cu care turnul era practic căptuşit pe dinăuntru. La ora actuală, frumosul turn care se oglindeşte în apele Guadalquivirului îndeplineşte rolul mai puţin spectaculos de muzeu naval.

Prin oraş sunt amenajate mici altare în nişe de clădiri sau prin preajma bisericilor. Macarena, sfânta locală care deţine supremaţia în inimile sevillienilor e adorată cu o râvnă aproape impudică, ca un star de cinema. Există şi un cartier care îi poartă numele.

Trecem pe lângă clădirile tipice orăşeneşti, toate cu porţile larg deschise. O particularitate a oraşelor andaluze este prezenţa a două porţi consecutive la intrare. Prima poartă stă mereu deschisă, permite trecătorului să-şi tragă niţel sufletul la umbră şi îi dă ocazia să admire feluritele moduri de amenajare ale curţilor interioare. Vestitele patio, adevărate oaze răcoroase, dotate cu fântani arteziene, cu ghivece şi plante luxuriante, cu pardoseli din dale reci, curate ca oglinda, se întrec reciproc în frumuseţe. Cea de-a doua poartă, din grilaj de fier forjat, permite privirii să intre in curte, dar rămâne încuiată pentru necunoscuţi. Locuinţele arondate unui astfel de atrium sunt construite de jur imprejur şi dau cu balcoanele spre interior. În acest mod ingenios, locuitorii oraşelor andaluze rezolvă pe căi naturale problema ventilaţiei în timpul verilor toride. Dreptul oricui de a căuta adăpost la umbra portalurilor umbroase e încetăţenit din cele mai vechi timpuri şi se practică până în zilele noastre.

Aceleaşi grilaje din fier forjat sunt plasate şi în dreptul uşilor şi ferestrelor care dau spre stradă, nu pentru că rata criminalităţi ar fi neobişnuit de ridicată, ci pentru a permite aerului să circule nestingherit prin toate încăperile. Vara, uşile şi ferestrele rămân deschise săptămâni la rând. O privire indiscretă e posibilă oricând, lucru care probabil i-a inspirat pe spanioli când au botezat grilajele „celosias”. Poate că gelozia îi încearcă pe unii când contemplă prea îndeaproape activităţile vecinilor lor.

Biruiţi de foame, intrăm într-un local bine vizitat de localnici şi cercetăm cu atenţie lista de meniu. Supă rece de usturoi cu migdale pisate?! Muşchiuleţ de porc pe un pat de avocado cu miere?! Cerem la nimereală o „ciorbă care te scoală din morţi” şi primim un castron aburind, plin cu cea mai gustoasă Sopa de Picadillo mâncată vreodată. E un fel de gulaş autohton, presărat cu cubuleţe de legume, ou fiert şi suncă, dreasă cu smântână şi presărată cu crutoane prăjite la foc mic în puţin ulei de măsline. Parcă ne-a venit inima la locul ei în timp ce sorbim împăcaţi, cu gândurile aiurea, undeva pe la reţetele bunicilor de la ţară.

La masa alaturată s-a aşezat un adolescent, după ce a schimbat câteva vorbe respectuoase cu chelnerul. Ne imaginăm ca poate e fiul său, judecând după maniera aproape drăgăstoasă cu care îi pune în faţă un caston aidoma celui servit nouă. Nu mică ne e însă mirarea să observăm cum o parte din clienţi îi aruncă priviri la fel de tandre. Unii se încumetă să se apropie şi manifestă un respect nefiresc, dacă ţinem seama de vârsta fragedă a baiatului. O bunică emoţionată, de mână cu o nepoţică îmbujorată de emoţie îi întinde cu un gest timid o fotografie. Băiatul se opreşte din mâncat, zâmbeşte galeş şi semnează fotografia cu mâna stângă, ca americanii. Se perindă apoi pe la masa lui un domn rotofei, o tânără mlădioasă şi un zugrav în salopetă, toţi purtând asupra lor obligatoria fotografie. Aflăm că-l avem în faţă pe unul din cântăreţii cei mai talentaţi ai oraşului şi nu ne vine să credem că nu dispunem şi noi de o fotografie pe care să ne dea un autograf!

Viaţa oraşului ne asimilează suspect de repede. Simţim cu stupoare că parcă am fi trăit aici de când lumea. Cu aromele care ne amintesc de copilărie, cu locuitorii săi veseli şi primitori, cu dansatorii cufundaţi ca-n transă în cadenţele arhaice ale paşilor lor de dans, Sevillia începe să-şi întindă tentaculele spre noi, depăşind graniţele unei simple prezenţe fizice. Un sentiment duios pune stăpânire pe sufletele noastre; începem să simţim cum ne fură, începem să ne jucăm cu gândul de a zăbovi aici de tot, căci ne simţim periculos de „acasă”.

De parcă ne-ar fi citit gândurile, şoferul autobuzului ne îmbie cu un bol de ulei de măsline proaspăt în care întingem cu bucăţi de pâine albă, frântă la botul calului. Ne aşezăm apoi în scaune, oftăm şi închidem sub pleoape amintirea celui mai complex oraş spaniol pe care l-am văzut până acum.

În loc de rămas bun

E timpul să ne întoarcem acasă. Parcă auzim întrebările curioasae ale celor care ne aşteaptă acolo: „cum e Andaluzia?”

Oare faptul de a fi vizitat patru din cele şapte provincii andaluze ne dă dreptul să tragem o concluzie? N-ar fi mai bine să aşteptăm până data viitoare, după ce vom fi văzut şi minunata Mezquita din Córdoba, sau cele trei caravele din portul Huelva, copiile fidele ale vaselor lui Columb? Ca să nu mai vorbim de Jaén sau de degustările de vinuri de la Jeréz. Oare n-ar trebui să descriem şi Gibraltarul, chiar dacă e britanic, atât de important pentru istoria zbuciumată a coastei andaluze, frântă abrupt la poalele lui?

Conştient e fiecare, după ce a petrecut o vreme în Andaluzia, că oricât de multe ar fi văzut, e imposibil s-o cunoască în întregime. Cu atât mai imposibilă ar fi o caracterizare globală, care oricum ar simplifica, făcând concesii din nevoia de a generaliza.

Cu toate acestea, mă încumet cu mare grijă să trag linie şi să fac un bilanţ intermediar, o „fotografie instantanee” a Andaluziei:

- pământ arid, peisaj selenar, stâncos dar şi câmpii verzi, zemoase, plantaţii sănătoase, văi de râuri mănoase;

- mare lină, cu ape limpezi şi valuri moderate dar şi munţi semeţi, cu vârfuri albe şi prăpăstii abrupte;

- plaje largi, nisip fin, aglomeraţie, bâlci de vacanţă dar şi câmpuri vaste, natură neatinsă, case albe rătăcite în deplină singurătate;

- clădiri moderne, cu faţade de sticlă şi oţel, poduri futuriste dar şi construcţii antice, punţi de piatră, locuinţe săpate în stâncă.

- maşini ultimul răcnet, tramvaie ultrasofisticate, aeropoarte moderne, trenuri ultrarapide dar şi cai de rasă, călăreţi pe asini şi catâri încărcaţi cu poveri;

- şosele noi, autostrăzi suspendate, tuneluri lungi dar şi străzi strâmte cât o maşină, drumuri de munte aproape impracticabile, poteci şi prăpăstii;

- muzică clasică, acorduri de chitară, săli moderne de concert dar şi ţipete, hărmălaie necontrolată, dans nebunesc, flamenco, sevilliane, fandango, tropăit;

- moschei cu minarete, palate cu serai, magazine cu produse arabe dar şi catedrale gotice, cruci la tot pasul, pelegrinaje catolice, sfinţi de cartier, smirnă şi aghiasmă;

- carne hrănitoare, gust vârtos, porţii mari, vin roşu, puternic dar şi migdale şi vinete, ulei de măsline, legume cu mirodenii, ceai de iasomie, tapas minuscule.

Mă opresc aici, căci enumerarea devine absurdă. Ca un făcut, deîndată ce-mi vine în minte o trăsătură caracteristică, se furişează în urma ei exact contrariul. Pare neverosimil, dar toate perechile de extreme enumerate mai sus se regăsesc in Andaluzia cu aceeaşi intensitate. Avem căldură mare, dar şi frig de înălţime, pasiune ca-n flamenco, dar şi delăsare (tranquilo, siesta), mare şi munte, modern şi antic, singurătate şi aglomeraţie. Lista se poate extinde la infinit.

Ce rămâne? Un soare irezistibil şi un popor grozav! Un pământ binecuvântat. Singura soluţie e aceea de a o vizita şi contempla cu proprii ochi.

Când mergem iar?

GABRIELA CĂLUŢIU SONNENBERG

Spania, martie 2008

______________

ATINEGEREA DE SUFLET

“Spune şi tu, soro, nu e strigător la cer să coste benzina la fel ca-n ţările occidentale, la salariile mici care sunt aici?!” – te răţoieşti din poziţia celui care le vede pe toate “de sus”, adică îi dă mâna la salariul lui civilizat din vest să-şi dea cu părerea competent pe o temă care-l doare pe românul de rând. Împuşti mai mulţi iepuri dintr-o lovitură, ba chiar te simţi un pic ca Robin Hood, apărător al amărâţilor şi împărţitor de dreptate. Chiar dacă un poţi schimba situaţia, măcar te faci simpatic, uzând perspicace şi oportunist situaţia vădit nedreaptă.

Mai dai şi bine în cadru, căci faci impresie de independenţă celor dragi, care, iubindu-te, se consolează cu gândul că măcar tu, vlăstarul tânăr, eşti deasupra situaţiei şi ai reuşit să i te sustragi, lăsând-o în plata Domnului. Al doilea iepure împuşcat „prin atingere”, cum s-ar zice, aşa în marea trecere, e că le distragi atenţia de la alte necazuri posibile, mult mai periculoase, cele pe care doar bunica, cu serenitatea proprie celor aflaţi în pragul sutei de ani, nu se teme să le pună incomod în discuţie: „tu eşti fericit?”…

Ieşi pe uşă, nu dai bine colţul şi te trezeşti dădăcit la casa alimentarei, că n-ai fost în stare să declari sticlele goale pentru schimb contra marfă, când ai intrat în magazin. Schimbi placa, nu mai faci pe suveranul ci te mulezi în rolul copilului docil şi înghiţi în sec. Taximetristului obosit îi zâmbeşti cuceritor peste umăr, chiar dacă deteşti genul frivol, doar ca să accepte o rută mai scurtă. Te trezeşti după trei ore de conversaţie cu prietena de suflet că de fapt n-ai spus nimic din cele pe care de luni de zile le „salvaseşi” în memorie pentru deliciul clipelor ca astea şi constaţi că de fapt nimicurile cotidiene sunt într-atât de puternice încât absorb toată capacitatea de discuţie disponibilă.

Abia în avionul de întoarcere realizezi că iar ai fost acasă, de parcă n-ai fi fost, şi ţi-e ciudă că n-ai urmat îndemnul bunicii, care se plânge-ntr-una că „iar pleci şi n-am grăit nimica”. Ciudat doar cât de uscată se simte limba în gură de la atâta ne-schimbare de opinii, căci cu impresii cu adevărat importante se pare că nu te-ai ales. De ce oare te simţi brusc atât de obosit?!

Cât de străină de realitate e idila înaripată pe care o visăm cu ochii minţii când anticipăm revederea cu cei dragi! În loc de schimburi inspirate de replici şi vorbe de duh, cheltuim enorm timp şi energie cu pusul şi cu adunatul mesei, cu remarcile critice la adresa schimbărilor aspectului sau apucăturilor reciproce şi încercăm uneori forţat să insuflăm un avânt modern, occidental şi eficient vieţii – hai să recunoaştem – nu tocmai simple din patria mumă. Ai noştri, la rândul lor, încearcă disperaţi să trezească în noi pasiuni uitate, pentru valori care ne entuziasmau pe vremuri (muzica folk, clubul Dinamo…) sau înţelegere pentru situaţii mai greu de acceptat („eu nu mă duc la Primarie sa fac plângere că nu repară ţeava spartă!”). Atât noi, cât şi ei căutăm punctul de întâlnire undeva la mijloc, pe planul harului şi „sentimentului de doină” („vezi, rândunelele se duc…”).

E firesc să iasă scântei din loc în loc, când viziuni atât de diferite încearcă să împace şi capra şi varza, de dragul armoniei familiale. Spaimele pândesc la tot pasul, oricât ne-am strădui să fim toleranţi cu cele vechi sau deschişi celor noi. Iar concediul e dureros de scurt, mult prea scurt, de fiecare dată.

Te uiţi din avion cum dispare relieful domol arcuit al Munţilor Apuseni sub picioarele tale şi te apucă regretul pentru scurta altercaţie avută cu mama din te miri ce. Zâmbeşti apoi pe jumătatate împăcat, amintindu-ţi cum a împărţit tata dreptatea, clasificând scena sub mottoul “asistăm la nepotrivire de caracter”. Şi iar te întrebi dacă nu cumva ai mers prea departe, sau poate, dimpotrivă, ai fost prea laş, rezumându-te doar la stratul superficial.

Dacă ai noroc şi calculator, poate vei afla întâmplător cândva, într-unul din mesajele viitoare, că „atingerea” sufletului totuşi s-a produs, probabil într-un moment complet aleator, în mijlocul unei conversaţii insipide, pe o temă deloc importantă, ca de exemplu cea cu benzina. Delicatul schimb de „fluid emoţional”, îşi va fi găsit calea într-un fulger momentan de percepţie instantanee, nu datorită ci în ciuda încercărilor disperate de a comunica prin cuvinte, în contra curentului unui subiect absolut perpendicular cu situaţia. E suficientă o străfulgerare, şi omul din faţa ta, la care ţii mult şi pe care-l preţuieşti de-o viaţă, devine parcă transparent şi ţi se pare că-l înţelegi şi-l cunoşti mai bine decât te ştii pe tine însuţi. Răspunzi repede ceva acolo pe tema insipidă aflată-n discuţie („e scump şi gazul, fire-ar el al naibii!”) şi întorci capul în aşa fel încât să nu se observe că ţi-au dat lacrimile de emoţie. Mai mult ca sigur că persoana iubită „te citeşte” instantaneu la fel de bine ca tu pe ea şi-ţi interpretează corect stânjeneala, dar îţi lasă cu eleganţă iluzia că te-ai avea sub control. Aşa arată clipele cu adevărat duioase pe care le depozităm, uneori chiar fără să fim conştienţi de ele, în străfundul sufletului nostru şi care ne dau putere din „off”, când e să trecem probe grele sau când ne simţim însinguraţi. Nu efuziuni de cinema, nu îmbrăţişări teatrale, nici declaraţii pentru eternitate!

Incepând cu sfârşitul, din clipa în care iar pleci, conversezi luni şi ani de-a rândul în minte cu ei, cei care-ţi sunt dragi, familie sau prieteni aflaţi departe. Uneori ţi se pare că le auzi replica şi intuieşti parcă ce-ar spune în diverse circumstanţe. De fapt ştii bine că şi de-ar fi de faţă, e puţin probabil ca lucrurile să decurgă aşa de armonios cum ţi le imaginezi tu. Dar îţi prinde bine iluzia, mai ales când te simţi singur sau neînţeles. Îţi spui atunci că toată zbaterea nu e decât o jucare de rol secundar pentru că – nu-i aşa? – scenariul major se scrie în spatele cortinei închise, acolo unde spectatorii sunt ei, cei care înţeleg umorul tău subtil, vibraţia de diapazon a spiritului tău de fluture rănit, mă rog, chiar şi lucruri pe care nici măcar tu nu le înţelegi prea bine la tine.

De când cu poşta electronică, iluzia apropierii e şi mai tentantă, cuvintele scrise alunecă mai uşor din vârful degetelor decât de pe vârful buzelor, la telefon. Oricât de bine te-ar cunoaşte adresantul, nu mai poate percepe în tonul tremurat al vocii o neregulă, o minciună nevinovată sau o omisiune voită, menită să-l menajeze. Când scrii un mesaj, ai timp să-l perii, să-l corectezi, să-l cureţi şi să-l înfrumuseţezi după pofta inimii. Nu mai contează dacă „n-ai replică în glas”; prin apăsare de buton, cu o tastatură sprintenă, poţi proiecta în mintea interlocutorului imaginea ta modificată, aşa cum intuieşti tu că te-ar dori el să fii. Fostei colege de liceu îi serveşti versiunea ta tinerească, cu lecturi la modă şi cu melodii preferate; pentru familie eşti firea practică, eficace şi robustă, cea „dintotdeauna”; pentru prietena vârstnică eşti ştiurlubatica visătoare cu capul în nori; pentru foştii colegi de birou te prezinţi aventurieră şi iubitoare de risc, în timp ce fostului partener de dansuri populare de la „Casa Pionierilor” îi serveşti spaimele subtile faţă de regimul totalitar, adânc înrădăcinate în subconştient. Culmea e că nici măcar nu trebuie să faci un efort ca să umpli toate rolurile astea, tot tu eşti în dosul fiecărui personaj, fără minciună.

Paradoxal e faptul că atât de impersonalul instrument dotat cu tastaură reuşeşte să ne stoarcă mărturisiri mai sincere şi mai profunde decât cele pe care am fi dispuşi să le spunem direct, prin viu grai. Aşa cum oraşul metropolitan ne ajută să ne găsim pe noi înşine, topindu-ne în masa informă de oameni care nu stau să ne observe la fiecare pas, la fel avalanşa de cuvinte scrise ne obligă să renunţăm la „informaţia de umplutură”, gen preţul actual al cartofilor pe piaţă sau starea vremii, şi ne obligă să nu mai dăm târcoale esenţialului. Nu-i de mirare că un litru de cerneală de imprimantă Hewlett Packard costă mai mult decât un litru de parfum Chanel No.5.

Frumoase sunt toate, mai ales cuvintele pe care uneori n-avem curajul să le spunem răspicat, volatile ca parfumul fin sau ca un moment de inspiraţie în faţa unui om cu care, mai că te-ai încumeta chiar şi să taci la dublu. Prieten.

GABRIELA CĂLUŢIU

Benissa, iulie 2006

_______________

DESPRE SPANIA ŞI DESPRE NOI

Nu mi-aş fi închipuit, când eram în România, că din cauza stării vremii se poate emigra! Cu toate astea, dacă opreşti aici pe stradă und rezident străin şi-l întrebi ce l-a determinat să se mute de tot în Spania, răspunsul invariabil este: „pentru soare”. Un răspuns universal, poate şi pentru că are la bază un corp ceresc, din univers care va să zică, mda! Mă rog, câtă vreme nu stă scris în stele…

Revenind la Spania, într-un fel am senzaţia că toţi străinii stabiliţi aici au un fel de consemn secret: ori de câte ori se întâlnesc îşi laudă reciproc nemaipomenita prezenţă de spirit de a se fi mutat în Spania, într-un paradis permanent. Fiecare consideră că e mai bună Coasta lui decat celelalte litoraluri, în special pentru sănătate. În cazul nostru, nu dăm doi bani pe Costa del Sol sau, ferească Sfântul, Costa Brava! Nu Domnule, noi doar Costa Blanca!

Greu de explicat cum e cu Spania; probabil din cauză că nu există una singură, unitară şi indestructibilă, cum obişnuiam să spunem nu demult. Sunt multe Spanii pe aici; eu am parte de una mai anglo-saxonizată, care sigur nu seamănă cu cea din Pirinei. Din păcate, până azi n-am găsit timpul necesar să cutreier mai departe de o rază de 100 de kilometri în jurul casei, drept pentru care e indicat să se recurgă la internet dacă se caută o „rută educativă”. Pentru cei care mă întreabă invariabil „cum e în Spania”, iată descrierea mea strict subiectivă.

În Comunitatea Valenciană se vorbeşte oficial limba castiliană. Plebeimea însă are un grai al ei, doar de ea ştiut, care seamănă puţin cu limba oltenilor: valenciana. Dealtfel aici se şi mănâncă mult praz iar timpul verbal al povestirii în spaniolă este clasicul „fusei, făcui, luai…”. Ştiu că Împăratul Traian provenea la origine din provincia romană iberică şi nu m-ar mira dacă s-ar fi născut în perimetrul actualei Comunităţi Valenciene. Alt exemplu: unora poate le sună cunoscut citatul „en este lugar”. Traducerea lui în valenciană este „en aquest lloc” (pe româneşte nu cred că e cazul să mai traduc).

Trăim aici într-o lume pestriţă, cu multi conlocuitori din Germania, Norvegia, Anglia, Belgia, Olanda, şi multe alte ţări. Toţi au în comun mentalitatea conchistadorială de „nou început”, cea pe care au avut-o spaniolii pe vremuri în America. Acum o au nordeuropenii când vin în Spania. Un caz clasic de revers istoric.

Luatul acesta din nou de la zero, aşa-zisa lipsă de trecut, are avantaje pentru că ne unifică pe toţi sub o singură căciulă şi ne obligă să fim politicoşi cu localnicii. La rândul lor, spaniolii sunt prietenoşi cu noi, pentru că la urma urmei veniturile lor provin preponderent din turism.

„Lipsa de trecut” creează şi nişe pentru personaje cu antecedente îndoielnice. Sunt printre rezidenţi caractere solide şi fără un trecut jenant în ţara de origine, dar nu se ştie niciodată care dintre ei are semnul plus şi care semnul minus pe prispă acasă. Asta ne face să fim foarte grijulii cu oamenii cu care ne înconjurăm. E distractiv şi educativ să trăieşti în babilonul ăsta de naţii, realmente ca-ntr-un sat global. Aud de la cunoscuţi că şi Toronto are vocaţia universală, dar din descrierile lor e diferit. Cred că Toronto e un „oraş global” în timp ce noi ne plasăm încă în perimetrul rural, aşa global cum este el.

Structura geologică a Peninsulei Iberice este înrudită cu Africa; peninsula s-a alipit ulterior Europei. Pământul ale culori deschise, e lutos sau nisipos, fără humus. Cel mai roditor pământ are o culoare roşie intensă, precum zgura terenurilor de tenis. Asta m-a facut să exclam când am venit prima oară aici: „Ce frumos! Aici trebuie să fie paradisul tenisului!”. Mi-am atras priviri nedumerite şi pline de reproş. Dar ce-i al lor e pus deoparte: luptă în continuu să facă roditor pământul care parcă e făcut să fie muncit cu duşmănie. Şi reuşesc destul de bine.

O plimbare prin urbanizaţiune e ca un traseu ireal printr-o lume feerică de plante exotice, palmieri, banani şi altele cu flori stridente, roz, portocalii sau mov, despre care eu în România credeam că există doar sub formă de kitch din plastic. S-au priceput să transforme vastele câmpuri aride în vii - din care extrag vinuri spaniole renumite - sau în plantaţii de portocali şi de lămâi. Tehnica de irigaţie au preluat-o de la maúri, acum 600 de ani, sub forma unui sistem ingenios de canalizare.

Rămâne pentru mine un mister cum de creştinii şi maurii au reuşit să convieţuiască timp de 600 de ani pentru a se despărţi mai apoi, ca şi când s-ar fi adunat abia cu o zi în urmă. Maurii au fost alungaţi înapoi în Africa. Sună simplu dar e greu de înţeles. Aproape că sunt tentată să spun că „nici usturoi n-au mâncat, nici gura nu le-a mirosit” dacă n-aş şti cât de mare e consumul de usturoi în dieta mediteraneană. Ce-ar fi dacă acum, la nici măcar 600 de ani de la descoperirea Americii, toate neamurile cotropitoare s-ar întoarce în Europa iar continentul ar fi predat înapoi la cheie pieilor roşii? Evident absurd, dar privit strict din punct de vedere temporal tot 600 de ani se cheamă. Dar să n-o luăm de la „paş´opt” (respectiv de la oul lui Columb).

Valencianul mediu (dacă există aşa ceva) e mereu în sărbători şi în petreceri. Dintr-o „fiesta” în alta, ei petrec tot anul; iar dacă se întâmplă să nu fie chef în satul lor, atunci e sigur unul în satul vecin. Cu mult fast organizează defilări de mauri şi creştini îmbrăcaţi în costume bogate, cu lupte alegorice, ca pe vremea cruciadelor. Au obiceiul să iasă seara târziu la restaurant, cu căţel şi purcel, cu bătrâni şi tineri. Se instalează catre ora zece/ unsprezece noaptea cu tot clanul la o masă şi mănâncă şi se simt bine până către ora trei dimineaţa. Obicei benefic în orice caz pentru întreprinzătorii din gastronomie, care vând aceeaşi masă de două ori pe seară: de la ora 20 la 22, rezidenţilor străini iar dupa ora 22, spaniolilor.

Prin zonă sunt plaje frumoase, câteva parcuri mari de distracţii, numeroase restaurante cu specific local (tapas-bar), oraşe interesante de vizitat, parcuri zoologice în aer liber (safari), câteva trasee de drumeţie, centre de închiriat biciclete, cooperative de vinuri cu vânzare în vrac (bodegas), sărbători locale cu defilări şi măşti (maúri şi creştini), alergări de vite pe străzi. Ultima distracţie se numeşte „bous al mar” şi e o adaptare a corridei andaluziene la specificul local valencian. Se desfăşoară într-o incintă îngrădită, cu o singură latură liberă spre mare. Tinerii mai curajoşi caută enervarea bovinei până la paroxism, determinând-o să se arunce de bunăvoie în apă. Nefiind genul meu de distracţie, mă abţin de la comentarii. Să mă ierte Hemmingway şi nenumăraţii fani spanioli ai acestui sport care, fără îndoială, are o tradiţie îndelungată şi posedă mult mai multe reguli ritualice decât un banal fotbal…

Ce-mi place mie la marile sărbatori populare din zona noastră e paella uriaşă pe care o prepară pricepuţii localnici (adesea sunt bărbaţii!) direct în piaţa centrală a localităţii, într-o imensa cratiţă specială rotundă. Precum ciorba de la popota din armată, aşa şi paella uriaşă, e cea mai gustoasă tocmai pentru că e preparată en gros. Inutil să adaug că paella valenciană, renumită între timp peste tot în lume, se distribuie în astfel de ocazii gratuit sau contra unei sume modice oricărui trecător care se întâmplă să poarte asupra sa un apetit corespunzător.

La fel ca şi corrida, unde secvenţele de luptă se desfăşoară după o ordine strictă, preparatul paelliei are secretele ei şi nu toată lumea le cunoaşte. Dacă italienii pun preţ pe „pasta al dente”, spaniolul cultivă un orez special pentru paella lui, orezul supranumit bomba, şi vai şi-amar dacă NU se lipeşte puţin de fundul craţitei. Tocmai crusta aceea crocantă e garanţia reuşitei! Mă duce un pic gândul la titlul acela sugestiv de carte a mirărilor - „Obiceiuri de nuntă la cangurii schiopi”, sau poate mai bine „crede şi nu cerceta”…

Temperaturile aici sunt calde tot timpul anului; nu ninge niciodată şi termometrul nu coboară decât rar sub 5 grade plus. Vara e acceptabil, spre deosebire de Costa del Sol, unde e mult mai torid, sau de Costa Brava, unde iarna ninge (iată că tot nu m-am abţinut fără să arunc un mic ghimpe printre rânduri, cum spuneam…). Aici arareori se ajunge la 40 de grade; doar regulat, cateva zile pe an, în iulie sau în august (dacă am şti exact când…).

Deşi dictatura lui Franco este de domeniul trecutului, pe alocuri au rămas urme care emană amintiri sumbre de acum patruzeci de ani. Sunt semne vizibile, precum reperele geografice, sau semne mai greu de identificat - cele ascunse în comportamentul oamenilor. Pentru noi, românii trecuţi printr-o experienţă abrutizantă asemănătoare, semnele sunt mai vizibile şi mai dureroase decât pentru străinii din nordul Europei, care le privesc cel mult ca pe nişte curiozităţi demodate. Nu e uşor când treci cu maşina aproape zilnic pe lângă un conac maiestuos lăsat în paragină, pe care nimeni nu-l revendică. Umblă zvonuri că e bântuit de strigoi pentru că a servit drept casă de acoperire pentru conspiratori şi că acolo au fost torturate şi îngropate persoane inocente. Mă poartă gândul la scandalurile din România cu privire la retrocedarea clădirilor naţionalizate şi constat că se poate şi mai rău: se poate ca retrocedarea să dureze chiar şi o jumătate de secol.

Sechelele din mintea şi sufletul oamenilor sunt subtil învăluite în modele de comportament care nu bat la ochi la prima vedere. Paradoxal cum simpaticii vârstnici aşezaţi pe o bancă într-un sat uitat de lume salută prietenoşi turistele nordice cu aspect walkiric, îmbrăcate în pantaloni scurţi (adică foarte scurţi). Aceiaşi uncheşi ar fi în stare să ridice a blestem bastonul împotriva propriei nepoate dacă ar întâlni-o îmbrăcată în fustă mini pe uliţa satului.

Bineinţeles că stilul bănuitor şi cu băgare de seamă s-a demodat în oraşele din zonele litorale, unde abundă străinii. Aici a lăsat loc unei mentalităţi lejere, uneori chiar laxe. Aflat brusc în situaţia de copil răsfăţat al ultimilor decenii, acelaşi ins care cu treizeci de ani în urmă „ştia dureros ce e suta de … pesete” acum înoată în euforia boomului trecator şi jonglează cu cifre şi promisiuni fără acoperire.

Ca-n orice proces de ardere a etapelor, s-au sacrificat pe drum exact valorile sensibile, cele fără de care deliciul rămâne la nivel consumist. Din visul vieţuirii paşnice într-o oază de linişte unde fiecare colţ aşteaptă să fie contemplat şi gustat, mulţi s-au trezit aici ca într-o incintă înconjurată de căţelandri care se agaţă de pantaloni şi trag enervant în toate părţile. Sub soarele cald şi îmbietor al sudului care îndeamnă la pace s-a dezvoltat o naţie latină mult prea temperamentală şi cu ambiţii concrete deloc poetice, o combinaţie mult prea explozivă pentru gusturile căutătorilor de linişte din nordul Europei.

Cine-a ştiut să aboneze pentru sine valul ultimilor treizeci de ani, şi-a văzut eforturile încununate de succes. Aşa bunăoară, deja celebra poveste a reţelei locale de supermagazine „Pepe la Sal”, care face faţă oricând concurenţei unui centru de tip „Mall” de oriunde aiurea pe mapamond. „Pepe La Sal” e unul din acele supermaché-uri unde găseşti de toate, inclusiv produse rare din import, cu zece case electronice la ieşire şi cu tot dichisul. Acum 30 de ani, un vânzător ambulant pe nume Pepe, colinda străzile comunei cu un coş de răchită plin cu sare în spate şi striga la intervale regulate precum negustorii noştri din perioada interbelică pe Podul Mogosoaiei : a venit Petre, cu sarea – „Pepe. La Sal!”. Vindea sare. S-a deşteptat la timp când au început să vină turiştii din nordul Europei şi şi-au cumpărat case la mare. A deschis întâi o băcănie, apoi a investit mai departe, şi-a angajat copiii la tejghea şi a crescut odată cu urbea. Iată că nu numai America e ţara tuturor posibilităţilor! Pepe a murit între timp într-un accident. Destinul morţilor subite i-a mai răpit de atunci încoace pe câţiva din membrii familiei sărarului. Păcat, dar asta e altă poveste…

Cert este că fraţii noştri spanioli au ştiut să se mişte rapid în direcţia potrivită şi au transformat un fost sat simplu de pescari într-o localitate turistică plină de farmec şi de bunăstare.

Un vizitator venit recent din ţară mi-a mărturisit cu mirare că se aştepta să găsească aici o versiune ceva mai avansată a României dar a fost dezamăgit: a găsit o ţară mult mai departe decât se aştepta. Singura consolare e că nici el n-a văzut-o în totalitate, ca şi mine. Poate că merită căutat mai departe, dincolo de faţade, spre interior, la rădăcini. Nu cumva v-am trezit curiozitatea? Curaj!

Benissa, iulie 2003

GABRIELA CALUTIU-SONNENBERG

______________