ECOUL * revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală

„Vacanţa noastră în Hawaii“

18- 28 august 2000

Dupa indelungate asteptari, chiar cu multa nerabdare, dupa mai multe informatii despre locurile pe care intentionam sa le vizitam si dupa facerea si refacerea bagajelor, am comandat un taxi mai mare si am plecat spre aeroport la ora 4 in dimineata zilei de 18 august 2000. Am calatorit fara nimic deosebit, cu o pauza de o ora la Huston. Am ajuns a doua zi cu bine la Honolulu, dar foarte obositi. Tibi s-a dus si a inchiriat o masina si ca sa ne fie vacanta cat mai placuta, a inchiriat o masina sport, cu doua usi, alba, frumoasa si convertibila. Ne-am inghesuit in ea, ne-a batut vantul, de era sa ne asurzeasca, sa ne sara ochelarii, nu ne mai auzeam vorbind si pe deasupra, biata de mine am ramas intepenita intre scaune, intr-o pozitie foarte incomoda si de-abia, de-abia cu mare efort  am reusit sa ies de acolo. Spatiul in masina era mic, pe de-asupra nici nu am stiut cum sa deplasam scaunul din fata ca sa iasa pot iesi si in felul asta s-au creat probleme, dar si motiv de mare amuzament pentru Andaluza, Mara si Tibi. Eu am facut juramant ca nu mai stau pe locul din spate. Asa ca acolo a trecut Andaluza de unde a facut si filmarile si fotografiile, de acolo urmarea harta si il ajuta pe Tibi sa gaseasca drumurile complet necunoscute pentru noi.  Urmatoarele masini inchiriate n-au mai fost convertibile. Am tras o raita prin oras si apoi ne-am dus la hotel sa ne luam in primire camera. Am primit o camera la coltul cladirii. Camera avea doua balcoane mari, iar doi pereti exteriori ai camerei erau aproape in intregime din sticla, cu posibilitatea de a vedea imagini din aproape trei puncte cardinale. Se vedea oceanul Pacific, dar si muntele cel mai mare, Cap de Diamant (Diamond Head), precum si cladirile din oras, unele pe coline si in timpul noptii foarte frumos luminate. Seara, Mara si cu mine  am cazut rapuse de oboseala si de somn, dar Andaluza si cu Tibi au plecat sa vada cum arata seara orasul, dar mai ales renumita plaja Waikiki si sa mai cumpere ceva de mancare. De acasa nu ne-am putut aduce mancare, iar din avion nu ne-au dat si in traista. A doua zi de dimineata, 19 august, ne-am suit in masina si am facut iarasi o plimbare prin oras, apoi am plecat la aeroport sa luam avionul pentru insula Hawaii, dupa ce am predat masina.

Primele impresii despre aceste taramuri.

Cand ne-am apropiat de aeroportul din Honolulu, am vazut in apropierea lui zona dezastrului de la Pearl Harbour, pe care l-am vizitat ceva mai tarziu, in ultima zi, inaintea plecarii. Din avion se vedea o mare si frumoasa dantelarie tesuta din apa si pamant. Semana cu o imensa broderie, sau mai aproape era asemanarea cu o frumoasa fata de masa lucrata in macrame. Tarmurile se intortocheau in chip maestrit. Este un loc ideal pentru adapostit vapoarele.

Dupa coborarea din avion, contactul cu clima si vegetatia tropicala nu a fost o surpriza pentru noi. Ne simteam ca in vizita intr-o sera. Copaci uriasi, plante abundente, dand una peste alta si flori, flori, multe flori, nu numai pe jos, multi pomi erau incarcati de flori dar in acelasi timp si cu fructe. Aerul era cald, ca in zilele noastre calduroase, dar umed, asa ca impresia de sera era ca in vizitele facute in serele gradinilor botanice, unde cresteau plante tropicale. Atat pomii, cat si plantele, in mare masura ne erau cunoscute. Multe plante cresc si la noi in case in ghivece. Multe imagini ne erau cunoscute si de prin reviste, dar mai ales de la televizor. Cea mai cunoscuta imagine este aceea a apusului de soare pe o plaja cu cativa palmieri. Dar toate astea erau doar crampeie, serele, ca si imaginile erau limitate in spatiu, dar e cu totul altceva sa le vezi intr-un spatiu fara margini, crescand la ele acasa, libere, in multe locuri nici nu poate calca picior de om. E cu totul altceva. Cand am venit in contact direct cu natura, cunosteam si nu cunosteam intru totul ceea ce ne inconjura. De aceea, nu am avut explozia de bucurie care ti-o da surpriza. Taceam cu totii si ne uitam cu mare interes, dar si cu mare satisfactie, dar nu cu surpriza la care ne-am asteptat. Din frageda copilarie, dar si prin traditie, Hawaii se imprimase pe creerele noastre ca fiind cel mai frumos loc de pe pamant. Dar de atunci, oamenii au mai creat si ei unele frumuseti care pot intrece chiar Hawaii. Vazusem astfel de locuri nu de mult  in U.S. la Opriland, in Tennessee. Era acolo o gradina imensa, acoperita cu sticla, seara apareau stele pe aceste sticle. Vegetatia era tropicala, si mana omului intervenise maestrit, continuand discret si completand frumusetile naturii, incat totul parea natural si ca de vis. Dar si acolo, stiai ca spatiul este limitat si ca a intervenit mana omului, pe cata vreme aici erau toate la ele acasa si intr-o inlantuire fara margini, asa cum le-a lasat bunul Dumnezeu. De aceea aceste locuri sunt numite “raiul pamantesc inainte de aparitia marului”. Daca la primul contact cu natura din aceste locuri nu am foast surprinsi, pe parcurs, frumusetile au inceput sa ni se dezvaluie si sa ne captiveze.

In privinta vegetatiei am avut o incantare deosebita pe care ne-a dat-o doua soiuri de pomi. Cred ca-i mai vazusem prin poze sau imagini fugitive la televizor, dar nu-i luasem in seama, adica nu-i remarcasem ca acum in chip deosebit. Pomii astia aproape ne-au fascinat. I-am urmarit tot timpul sejurului. Unul dintre ei era cu tulpina frumoasa, albicioasa si puternica din care se desprindeau lateral si in sus, asemenea spitelor unei umbrele, multiple ramuri puternice din care ieseau mici ramurele pe care cresteau smocuri de frunze. Toate frunzele stateau in bataia razelor solare Vazut de sus, copacul parea o uriasa ciuperca verde sau mai bine zie o umbrela uriasa vazuta si de sus si de jos. Cand te uitai de jos in sus, vedeai crengile goale si frunzele asezate ca o panza  in forma de umbrela. In atlasele noastre nu stim ce nume poarta, dar localnicii ii spun “Monkey Pad”. Celalalt pom, si mai fascinant, avea trunchiul format din foarte multe trunchiuri unite intre ele. Porneau apoi ramurile din care se desprindeau frunzele, dar erau si ramuri fara frunze care atarnau in jos pe langa trunchiul acela multiplu. Curios fenomen am vazut aici. De la un trunchi aflat la exterior, pleca o imensa ramura in linie orizontala, se unea cu celelalte trunchiuri, formand parca un chenar al trunchiului multiplu, si apoi pleca in sus. A ramas pentru noi un mister cum putea asa o ramura groasa, cat un trunchi de copac mare de pe la noi sa se uneasca cu celelalte trunchiuri, e drept ale aceluiasi copac si legate intre ele. Acest copac era urias si extrem de impresionant. Copacul se numeste Banyan.

Cand m-a vazut asa interesata de acesti copaci, Andaluza a cautat pe internet informatii despre ei. Iata traducerea a ce a gasit despre Banyan: “Banyan, un nume comun pentru un copac indian de dimensiuni mari, din familia Moraceae, remarcabil pentru numeroasele sale radacini aeriene, care crescand in jos de la crengi, formeaza radacina in pamant si se transforma in radacini de sustinere sau in trunchiuri secundare. Pe masura ce copacul imbatraneste, trunchiul original se usuca si copacul se imparte in mai multe sectiuni, radacinile de sustinere devenind trunchiurile acestor sectiuni. Bayanul este o specie cu frunze de aproximativ 15 cm, in forma de inima. Fructul este uscat, nu mai mare decat o cireasa, si creste in perechi la baza frunzei. Semintele rareori germineaza in pamant, dar, depozitate de pasari in coroanele palmierilor, germineaza acolo si isi lasa radacini catre pamant, in cele din urma imbracand sau chiar omorand (sufocand) palmierul. Un Banyan faimos este cel din Gradina Botanica din Calcutta, care este mai batran de 100 ani; trunchiul acestuia are o circumferinta mai mare de 12 m, are 230 de radacini de sustinere cu o circumferinta intre 1,3 si 3 m, si peste 3000 trunchiuri mai subtiri”. Absolut impresionant!

Orasul Honolulu este mare si foarte frumos. Se vede mana americanilor. Sunt cladiri foarte inalte, foarte frumoase, bine luminate si viata si activitatea oamenilor este bine organizata, ca tot ce este american. Preocuparea oamenilor in mare majoritate este turismul care le aduce venituri imense. Orasul este si un punct strategic militar.

Ne-a luat aproape prin surprindere un fenomen, altfel invatat la orele de geografie, dar demult uitat, si anume ca ziua este egala cu noaptea in tot timpul anului. Ni s-a parut curios sa vedem soarele apunand la ora 6,45, iar la ora 7 sa fie intuneric bezna, in plina zi de vara. Dimineata incepe sa se lumineze la ora 6,45 si la ora 7 este deplina zi. Si alta surpriza, extrem de placuta: aici nu sunt muste si tantari, desi este atata apa in jur.

In ziua de 19 august am plecat cu avionul in Big Island-Insula Hawaii. Nu ne puteam dumiri unde am ajuns, caci aeroportul era cum nici prin creanga mintii nu ne putea trece. Pe un teren pavat, erau mai multe acoperisuri asezate pe piloni. Ele tineau umbra unor banci pe care sa te asezi. Mai erau diverse chioscuri cu suveniruri si peste tot plante, pomi si flori. Eram cu cateva grade mai aproape de Ecuator – mai precis la 17 grade – vegetatie parca si mai abundenta. Abia la plecare am vazut ca era si o sala de bilete, asa ca la inceput am ramas cu impresia uluitoare a unui aeroport format numai din niste acoperisuri, scunde, in stil popular.

Ne-am inchiriat iarasi masina – dar de data asta mai incapatoare si nu convertibila. Drumul de la aeroport la hotel ne-a adus in fata specificul acestei insule. Insula asta, ca si celelalte insule din acest grup, este creata din lava vulcanica, dar aici, spre deosebire de celelalte insule, vulcanul este mereu in eruptie, asa ca este cel mai nou pamant de pe glob. Pe drumul spre localitatea Kona Coast unde urma sa stam, am vazut pamant negru  ca zgura, bolovanos – lava racita – si din loc in loc vegetatie fie mai slaba, fie mai puternica. Cu ochii mari, plini de uimire eu am strigat: “Ia te uita cum se ingemaneaza viata cu moartea!” Andaluza si Tibi au izbucnit in ras. I-a amuzat cuvantul “ingemanare”. Li se parea poate prea pretentios. Plecati de atata vreme din tara, aproape 8 ani, n-au mai folosit si nu au mai auzit cuvintele mai rare din limba romana. Asa de tare i-a amuzat cuvantul, incat a ramas ca un leit-motiv al sejurului: ”uite ingemanarea”, “am trecut de ingemanare” …

Localitatea Kona se afla pe coasta de vest a insulei.

La locuinta am fost primiti in chip traditional de un grup de doamne cu : ALOHA – salutul traditional, ne-au pus flori in par si ne-au dat cate un sir de margele din scoici, precum si un binevenit suc de ananas rece. Locuinta in care am stat a fost mai mult decat ne-am asteptat. Supra confort. Din bucatarie nu lipsea nimic din tot ce ai fi putut folosi, si toate de cea mai buna calitate. Camerele mari si spatioase, o terasa enorma, formata din doua parti, cu masa mare, scaune, masuta cu rotile pentru servit, iar in cealalta parte era sezlong, masuta, scaune mai mici si bineinteles, flori si plante. In curticica interioara, de fapt, un spatiu creat de intorsatura cladirii, ca de altfel peste tot, plante care cresteau unele peste altele si copaci tropicali. Aveam bananieri peste tot. Foarte interesant ni s-a parut cum cresc bananele. Dintre frunzele bananierului se desprinde o ramura, care creste in jos si are in varful ei un fel de floare cu petale foarte groase si se aseamana ca forma cu un con de brad urias, de culoare mov. Se desprinde o foaie si de la subtioara ei apar 9 banane mici legate intre ele, stand cu varful in jos. Pe masura ce trece timpul, cade alta petala pe partea cealalta a ramurei si apar alte 9 banane mici legate intre ele, si apoi altele si altele. Dupa ce cresc mai mari, bananele se intorc cu varful in sus. Cand noi vedem la tarabe o ramura de banane cu varful in jos, de fapt ele sunt puse invers decat directia lor de crestere.

Am fost la cumparaturi, dar si aici ca si in Honolulu, preturile erau “obraznic” de exagerate, asa cum s-a exprimat Andaluza. O cafea, spre exemplu, care in Canada costa $1 canadian, aici, o jumatate din cantitate, costa $5 US, ceea ce inseamna cam $7-8 canadieni, si daca dublam cantitatea ca sa fie cat paharul nostru de acasa, inseamna ca o cafea costa $15 cananadieni, deci de 15 ori mai scump, desi acolo se cultiva cafea. Acolo nu prea este teren de agricultura, pamantul fiind recenta roca vulcanica, dar cu toate astea, cafea si banane se cultiva. Desi bananele se cultiva chiar si in gradinile oamenilor sau pe drumuri, ele costau de cateva ori mai scump decat in Canada sau Romania la care se ridica pretul de cost pentru transport. Ca orice statiune celebra, ea nu poate fi accesata de omul de rand si selectia se face ca peste tot, dupa buzunar. Asa ca buzunarele noastre au fost scuturate zdravan si cheltuielile au fost mai mari decat prevazusem. Cu toate astea, noi nu ne-am lasat coplesiti si ne-am facut un program cat se poate de dens, de interesant si de frumos. Cu partea baneasca ne mai descurcam in timp. Noroc cu cartile de credit, care-ti dau bani imprumut si pe care ii poti returna mai tarziu.

In ziua urmatoare, 20 august am fost la plaja si ne-am scaldat in Pacific. Sunt nenumarate plaje de jur imprejurul insulei. La cele mai apropiate de noi nu ne-a placut. Mult nisip negru, mult pietris si bolovani. Pe mine a pleznit-o un val de mi-au troznit urechile si mi-au tiuit cateva zile. Nu semana cu plaja noastra de la mare. Aici ii duceam dorul si am apreciat cum se cuvine ce are bun Romania.

Am plecat apoi sa vizitam partea de nord a insulei. Am trecut printr-un desert negru. La inceput era “ingemanarea” dintre viata si moarte, dar apoi zeci de kilometri de lava neagra, stinsa si racita de mai multi ani. Din loc in loc erau pietre albe aduse de vizitatori cu care isi scrisesera numele ca amintire, asa cum la noi oamenii scriu pe copaci, prin pesteri sau alte locuri. La un momet dat, a descoperit Tibi o plaja splendida si de aici inainte, am facut plaja numai aici, bineinteles cand spinarile noastre mai puteau suporta soarele. Cand am ajuns in nord si apoi am trecut pe partea de est a insulei, peisajul s-a schimbat brusc. A inceput vegetatia tropicala. Aici ploua zilnic si vegetatia este atat de puternica incat, ori cat ai privi, nu te poti satura. Intr-o localitate am vazut statuia ridicata in cinstea regelui Kamehameha intaiul. Acesta a unificat toate insulele facand un singur regat.

Drumul s-a inchis. Un motiv ar fi din cauza coastei care era extrem de abrupta. Un altul acela ca civilizatia americana nu e asa de dezvoltata aici ca si in insula Oahu, unde se afla orasul Honolulu – capitala tuturor insulelor. Acolo, fiind si o puternica baza militara, au fost mai interesati. Insula Oahu prezinta mai multa stabilitate geografica. Acolo nu mai sunt vulcani activi sau ploi zilnice in vest, ca pe insula Hawaii. Am facut calea intoarsa, dar de data asta prin intuneric, strabatand drumul prin padure deasa. Am avut putine emotii pana sa iesim la drumul deschis al pustiului negru. In punctul final al acestui drum, era un mic loc de parcare pentru vreo 3-4 masini, de unde se deschidea o splendida panorama. Acolo am mai gasit doua masini. Pentru ca era deja cam intuneric, nu am vazut decat o singura persoana. Celalalt sofer o fi fost si el ca omul pentru sine. Andaluza care a citit multe carti politiste, influentata de asemenea lecturi, ne spune: ”Vedeti ca sunt doua masini si o singura persoana in acest punct care este cel mai indepartat si aproape in intuneric? Uitati-va la asta cum ii tremura mana si nu reuseste sa desfaca o biata cutie de Coca-cola (diet – te pui cu spiritul de observatie al Andaluzei?) Eu cred ca a venit cineva aici, a fost urmarit de asta, l-a omorat si l-a aruncat in prapastia care se deschide la picioarele noastre si tocmai cand sa plece am sosit noi. Acum se va lua dupa noi sa incerce sa stearga urma celor care l-au vazut”. Cele cateva cuvinte “sa stearga urma”, spuse pe un anumit ton, ne-au facut sa tresarim de spaima si ni s-au fixat pe creier. Ne-am urcat in masina, tragand cu ochiul la vecinul nostru de parcare si mai ales tragand nadejdea ca nu ne va urmari. Dar ne-a inghetat sangele in vine cand am vazut ca e in spatele nostru si farurile lui ne luminau interiorul masinii. Pe drum eram numai noi si nici o alta masina. “Vedeti cum ne lumineaza din spate?” intervenea  mereu Andaluza. “Mara, aseaza-te jos in masina, nu sta in dreptul geamului” Desi stiam ca spusele Andaluzei erau doar inchipuirile/glumele ei, ne trecea prin cap si ideea ”dar daca o fi si ce zice ea?” Am stat cu sufletul la gura aproape o ora pana cand am intrat intr-o localitate si masina care ne urmarea a cotit pe alt drum. Nu ne venea sa credem ca am scapat asa de usor si ca toata incordarea noastra a fost gratuita. Am inceput sa ne revenim treptat. Pana acasa eram refacuti, dar tot aveam un ghimpe impotriva Andaluzei care bagase atata spaima in noi.

Serile inotam in bazinul complexului, jucam remy pe terasa, faceam programul pentru a doua zi, sau ne uitam la televizor, mai ales la un program local in care iti prezenta obiective turistice, dansuri si cantece specifice locului, restaurante, mancaruri si multe alte informatii utile. Atat la televizor cat si la radio, transmitea continuu starea vulcanului aflat in eruptie lenta, asa cum la noi se anunta starea vremii sau situatia traficului pe marile cai rutiere.

Ziua urmatoare, 21 august, am plecat de dimineata la drum mai lung, sa vizitam vulcanii si cu dorinta arzatoare a lui Tibi sa vada cu ochii lui vulcanul in eruptie. Am trecut prin multe locuri interesante in care se “ingemana” viata cu moartea, dar si prin pustiuri negre, iar uneori gaseam si oaze de verdeata.

Ne-am abatut din cale ca sa o luam pe un drum laturalnic cu gandul sa ajungem in cel mai de sud punct al insulei.  Am ajuns si acolo. Am intalnit o interesanta instalatie de produs curent electric cu ajutorul vantului. Pe niste stalpi de beton foarte inalti, era asezat ceva care semana cu motoare de avion cu elice. Vantul invartea elicele si motoarele tramsmiteau mai departe energia produsa de vant. Cea mai ieftina energie – cea eoliana. Era un camp larg cu astfel de elice suspendate in aer care se tot invarteau si formau o imagine interesanta. Anul urmator s-a facut o turbina similara si la noi ‘acasa’ in Pickering si acuma suntem mult mai obisnuiti cu aceasta noutate.

Am reluat drumul, am ajuns in preajma vulcanilor. Ne-am oprit intr-un parc unde era un muzeu al vulcanilor. Erau multe desene, fotografii, machete, etc insotite de multe explicatii. Tibi ne-a atras atentia asupra unui desen cu ajutorul caruia ne explica cum s-au format aceste insule. Din ocean a izbucnit lava in cantitate uriasa. Dupa mai multe eruptii s-a format o insula. Aceasta, treptat s-a deplasat spre nord. Alte eruptii ale vulcanului au format apoi o noua insula, care la randul ei s-a deplasat spre nord impingand-o pe cealalta si mai spre nord. Si tot asa, intr-o indelungata vreme de mii si zeci de mii de ani si indelungata succesiune de izbucniri ale lavei, s-au format sute de insule, unele mai mici altele mai mari. Pe masura ce se deplaseaza indepartandu-se de locul eruptiei, ele se erodeaza si unele mai mici chiar dispar, dar toate se micsoreaza, afara de cea aflata in formare care se mareste cu fiecare eruptie mai mare, caci altfel vulcanul este activ permanent. Toate insulele au vulcani stinsi, afara de cea mai din sud, care e singura cu vulcan activ, “Insula mare” – “Big Island,” sau Hawaii, desi tot grupul de insule poarta denumirea de Hawaii.

Ne-a impresionat un tablou urias, ce reprezenta o mare piatra vulcanica, neagra. Dintr-o crapatura aparuse prima–feriga. Uriasul tablou scotea in  evidenta aparitia primelor forme de viata pe pamant, asa cum invatasem la demult uitatele noastre ore de botanica. Apoi in urmatoarele tablouri se vedea cum viata invinge.

Am vazut la acest muzeu si un film foarte instructiv despre activitatea vulcanilor si formarea noilor insule. Lava care iesea, se revarsa in preajma vulcanului, apoi isi gasea drum spre ocean si in felul acesta se mareste insula.

Am fost apoi sa luam masa la un restaurant care era construit pe buza unui crater al unui vulcan care nu se mai afla in activitate. Am avut masa langa fereastra si am putut sa privim timp mai indelungat la acest crater. Putin mai deparete de noi, se vedea cum iese fum din marginea craterului. Am fost pana acolo si am vazut si alte crapaturi ale craterului pe unde  iesea fum. Tibi mai curajos s-a apropiat cat s-a putut de aceste locuri. Fumul care iesea, nu era foarte poluant. Specialistii spuneau ca poluarea facuta de acest fum este mai mica decat poluarea dintr-un oras, dar mirosul puternic de sulf ne dadea ceva disconfort.

A urmat apoi calatoria noastra pe cea mai recenta lava racita, cea a eruptiei din 1989. Ne-am oprit intr-un loc amenajat pentru masini. Acolo era un anunt in care ne spunea ca locul este periculos. Era punctul cel mai apropiat de craterul vulcanului in eruptie lenta. Ca sa vezi lava, trebuia sa mai strabati pe jos o portiune de loc. Noi trei, partea feminina, nu am avut curaj sa ne apropiem de vulcan, dar Tibi, curajosul, s-a dus. Asta era dorinta lui cea mai mare, sa vada vulcanul in activitate. Nu i s-a implinit dorinta in totalitate, deoarece era foarte mult fum, dar atat cat a vazut, l-a facut sa vina inapoi foarte entuziasmat.

Au urmat iar multi kilometri de pustiu negru, semana cu un peisaj lunar, au aparut apoi plante, si iar murmurau in masina ca viata se “ingemaneaza” cu moartea, apoi iarasi aparea vegetatie tropicala, ca sa alterneze din nou cu pietre negre.

Am ajuns acasa noaptea rupti de oboseala, de foame si somn, dar in minte cu niste imagini extraordinare, si poate niciodata repetabile, iar in suflet cu niste impresii ce nu se vor sterge niciodata.

Cu toata oboseala noastra, serile tot mai gasem energie sa mergem la bazinul de inot afara, frumos luminat de becuri si afara dar si in apa. Mara se simtea foarte bine in acest bazin si daca o insoteam, uitam si noi de oboseala si ne simteam bine. Acest bazin avea o statuie foarte frumoasa, care reprezenta o zeita a oceanului din legendele locale. Zeita, o sirena, se juca cu un delfin. Miscarile au fost foarte bine prinse de sculptor. De pe terasa unde se afla bazinul am vazut noi foarte frumoase apusuri de soare.

Vorbind de arta bastinasilor, trebuie remarcat ritmul lent al cantecelor si dansurilor. Au un instrument muzical specific, un fel de chitara mult mai mica, numita ukulele. Dansurile constau in miscari lente ale mainilor si corpului, ca la gimnastica ritmica, miscand usor si pe rand picioarele, ca si cand ar fi zdrobit strugurii ca pe la noi, numai ca erau miscari foarte usoare. Dansul cel mai popular este ”Hula” Nu au costume specifice. Au mare preferinte pentru materialele cu flori. Barbatii poarta camasi cu flori si sunt scoase pe deasupra pantalonilor, gen bluze. Femeile poarta flori in par. Se uitau lung si cu mirare la fotografia din pasaportul meu, facuta in timpul iernii si in care purtam o toca de blana de vulpe polara. Spuneau ca ei nu cunosc un asmenea obiect de imbracaminte. Ca podoabe au lanturi de flori pe care le poarta de gat si coronite sau buchetele de flori in par. Ca semn de pretuire pentru musafiri, le acorda si lor salbe de flori sau frunze – sunt oameni foarte prietenosi si dornici de comunicare cu vizitatorii. Un bastinas m-a plimbat cu o masinuta de transportat bagaje. Semana cu o trasurica. Tinea umbra o panza sustinuta de 4 bare metalice, parca ar fi fost o umbrela. Graiul lor e ceva mai deosebit. Au cuvinte cu foarte multe vocale, greu de pronuntat. Desi sunt multe vocale, nu e o limba melodioasa. Intr-un cuvant, sa zicem, alcatuit din 7 litere, adesea, numai doua sunt  consoane. Ex. Pu`u `O`o – Kilauea – este numele singurului vulcan activ. Alte denumiri: Hualalai, Kealalelua, Keauhou, Kaunaoua, Waiula… Au preferinta pentrul sunetul “K”

Ziua de 22 august, am petrecut-o in vizita pe marginea de sud, apoi spre estul insulei la drumul intrerupt cand am mers prin nord.

In drum ne-am oprit sa vizitam o plantatie de cafea. Pentru noi era si aceasta o noutate. Mai vazusem la televizor, dar una e sa vezi pe ecran si alta e sa fii in mijlocul plantatiei. Am avut o femeie ghid care ne-a spus cum se cultiva si ne-a aratat cum se trateaza boabele de cafea pentru a fi bune de consum. Recoltarea cafelei se face din luna septembrie pana in februarie. Acum nu era sezonul de culegere, dar boabele erau date in parg. Cand boabele sunt puse la uscat, sunt asezate pe niste mese enorme. Am intrebat ce se intampla daca ploua. Ne-a spus: ”Vedeti acoperisurile acelea de alaturi? Printr-o apasare de buton, ele culiseaza si se aseaza deasupra acestor mese.” Simpla treaba, ne-am zis, te pui cu tehnica americanilor! Ne-a spus ca acolo creste cea mai buna cafea din lume – cafea Kona, deci, atentie daca o intalnim undeva pe piata, s-o cumparam neaparat.

Am apucat apoi drumul spre partea de sud a insulei, apoi spre est, ridicandu-ne spre nord pana in punctul unde se inchidea soseaua, aproape de locul unde ne-am oprit cu cateva zile inainte si de unde ne-am intors pe vreme de noapte prin intunericul padurii tropicale, cand credeam ca suntem urmariti de cineva cu ganduri rele. Am vizitat si capitala acestei insule, numita Hilo, aflata pe partea de est a insulei. Pe aceasta parte a insulei ploua mai tot timpul. In orasul Hilo am vazut o strada foarte larga cu pomii uriasi care ne-au fascinat, Banyeni. Aici am vazut cei mai mari Banyeni si cei mai multi. Iti taia rasuflarea de cat erau de impresionanti. Am facut si aici fotografii, dar era cam pe inserate, cerul era acoperit si ploua incet, pomii mai tineau si ei umbra, asa ca nu am avut parte de prea multa lumina pentru fotografii.

Ne-am oprit in multe puncte amenajate pentru retragerea masinii de pe sosea, acolo unde locurile erau cele mai spectaculoase. Am vazut multe cascade si cascadite, multe vai dar si ceva inaltimi fie cu vegetatie abundenta fie pustiuri partiale sau totale, negre, uneori rosiatice, facandu-ti impresia ca esti pe luna sau pe vreo planeta pustie. Desi drumul a fost lung, nu a fost si foarte obositor. Nu intepeneam stand in masina. Coboram destul de des, fie pentru cate o cafeluta, fie pentru ceva de mancare, fie pentru alimentarea masinii, fie in refugii pentru a privi peisaje sau pentru fotografii si filmari.

Am ajuns acasa totusi obositi, dar mereu cu aceeasi stare sufleteasca de mare multumire. Iarasi bazinul de seara, iarasi programul ca si pana acum. Desi seara se repeta programul, mai intotdeauna cuprindea ceva  noutati.

In ziua urmatoare, 23 august am fost la plaja. Zi frumoasa si tocmai buna de plaja, dar cu valurile oceanului tot trebuia sa fii mai atent. Aici am cunoscut o familie de romani din San Francisco, California. Venisera in America in 1974 chiar de 23 august, tocmai implinineau 26 de ani de cand parasisera Romania. Erau foarte draguti si am propus sa facem schimb de vizite. Drumul fiind lung pana la plaja care ne placea, am mai facut deci si plimbare prin pustiul negru. Dupa ce ne-am odihnit acasa, Andaluza si Tibi au plecat la cumparaturi – diverse suveniruri si ceva de mancare. Mara si ci mine am fost iarasi la bazin.

24 august – ziua de nastere a lui Tibi. Ne-am sculat cu noaptea-n cap ca sa ne imbarcam pe un vaporas si la ora 7 dimineata sa plecam in largul oceanului sa vedem balene. Vaporasul era al unui cercetator in domeniul balenelor. El conducea vasul si cu el mai era o asistenta care ne dadea multe informatii despre balene, ne facea diverse tratatii pe vas si supraveghea totul. Cu banii adunati de la aceste croaziere, ei isi puteau finanta cercetarile despre viata balenelor. Plimbandu-ne pe noi, venea in contact cu ele. Plimbarile se faceau doar de 3 ori pe saptamana. Ne-a placut mult acest mod inventiv de a-si castiga banii necesari cercetarilor si sa nu astepte numai banii de la guvern. Daca americanii sunt inaitea altor tari din lume, se datoreaza si acestui spirit de inventivitate si a faptului ca nu asteapta nimic de la altii, pun mana si fac ceva.

Desi mai facusem plimbari pe mare, stiind cat e de mare cel mai mare ocean de pe planeta Pamant, mai ales dupa ce vazusem de atatea ori din avion celalalt ocean, Atlanticul, acum in acest vas mic, ni se parea ca vedem nemarginirea cu ochii. Bataia vantului in par, mirosul umed si sarat, leganatul vasului, imaginea nesfarsitului ne trimitea mereu cu gandul la viata marinarilor. Privind apa in adancime, o vedeai albastru intens, asa cum apare in harti.

Nu am avut norocul sa vedem balenele. Cercetatorul le-a cautat cu asiduitate, dar ele nu au aparut. Vasul nostru era in legatura telefonica cu multe vase ancorate in larg. Acestea urmareau si ele balenele si transmiteau unde se afla. Am vazut in schimb delfini. Timp de mai bine de o jumatate de ora am urmarit jocul delfinilor. A fost si aceasta o bucurie rara, poate unica pentru noi.

La intoarcerea pe mal, ni s-a dat cate un bilet de calatorie ca sa repetem calatoria fiindca nu am reusit sa vedem balenele. Ne-a placut mult si acest lucru. Rezulta ca ei nu incercau sa ia banii din buzunarul omului oricum de dragul cercetarilor. Mai mult, biletele erau transmisibile daca nu puteai sa repeti plimbarea. Acest bun simt al lor a facut o foarte buna impresie. Spre regretul nostru nu am putut repeta plimbarea si biletele le-am dat dentistului Andaluzei care se pregatea sa plece in Hawaii pentru a-si celebra acolo casatoria si pentru a petrece  luna de miere.

In cursul zilei de dupa amiaza am avut programe diferite. Andaluza si Tibi au plecat la debarcader. De acolo Tibi – curajosul – s-a plimbat cu  parasuta de-asupra oceanului. Fiind ziua lui de nastere, i-au acordat timp dublu si i-au facut mai multe favoruri. La intoarcere, Tibi era asa de fericit de parca mai plutea inca. O considera experienta unica in viata lui. Eu am scris ilustrate, Mara a citit si s-a uitat la televizor, apoi ne-am dus la bazin. Am avut noroc cu Mara fiindca am avut carti bune de citit (Tocmai aparuse un nou volum din “Harry Potter”) si avand preocupare, noi am fost mai putin solicitati. Am admirat-o pentru ritmul rapid de lectura. In timp de 11 zile a citit 3 volume de peste 600 pagini. Avand in vedere ca scoala o face in limba franceza, sa citesti in engleza, limba in care una scrii si alta citesti, nu e putin lucru sa inveti asta in afara scolii. Noroc ca ea a invatat sa citeasca inainte de a implini 3 ani si de la 5 ani citeste cursiv.

Dupa ce s-au intors acasa, pana seara tarziu am discutat despre plimbarea lui Tibi, acel para-sailing: un amestec intre parasuta si sailing (navigare). In ce consta: te duce cu barca in larg, acolo umfla o parasuta, te leaga la ea, te ridica si apoi iti da drumul sa plutesti. Biletul pentru plimbare a fost un minunat cadou din partea Andaluzei pentru ziua de nastere a lui Tibi!!!

25 august a fost dedicata iarasi plajei la oceanul Pacific. Au fost valuri mai puternice. Pe mine m-a  trantit un val,  rostogolindu-ma de cateva ori si m-a tinut un minut sub apa. Andaluza era mai aproape, a vrut sa sara in ajutor dar nu se putea tine nici ea prea bine pe picioare. Cand am iesit din apa, Andaluza si Tibi nu se puteau tine pe picioare si din cauza rasului. Trebuie sa fi fost o scena foarte nostima.

Dupa se am terminat plaja, ne-am mai plimbat putin, am mai facut ceva cumparaturi si ne-am dus acasa sa ne facem bagajele pentru ca a doua zi de dimineata trebuia sa plecam la Honolulu – unde era aeroportul international.

26 august. Ne-am sculat iarasi cu noaptea-n cap, ne-am adunat ultimile lucruri de prin locuinta, ne-am luat ramas bun de la o asa locuinta minunata, am facut ultimile fotografii si am plecat la aeroport. Dupa ce am predat masina, am admirat iarasi acel aeroport absolut original, facut din mai multe acoperisuri, care tineau umbra unor banci sau scaune. Ne-am suit in avion, am trecut pe langa alte 4 insule si am ajuns in insula Oahu pe care se afla Honolulu. Am inchiriat iarasi masina si ne-am asternut la drum. Ne-am dus sa vedem Pearl Harbour, locul unde au bombardat japonezii flota navala americana in 7 decembrie 1941, fara declaratie de razboi. Am vizitat mai intai un muzeu in care erau expuse diverse fotografii, panouri, desene, obiecte, explicatii al modului cum au decurs evenimentele. Era acolo retiparit, ziarul din 7 decembrie 1941 in care anunta dezastrul atacului aerian japonej. Erau si doua panouri cu fotografiile mari a unor supravietuitori ai dezastrului si care acum lucrau la acest muzeu ca voluntari cam de 25 de ani, de cand se pensionasera. Aici munca de voluntariat este solicitata si foarte pretuita. I-am intalnit si noi. Aveau o statura impunatoare, o tinuta militara, foarte demni si plini de importanta activitatii lor, desi se aflau acum la senectute. Unul din ei ne-a prezentat un film cu aceste evenimente si inainte de inceperea filmului s-a suit pe scena si ne-a vorbit despre el ca participant la acele evenimente. Am plecat apoi cu un vas pe ocean ca sa vedem locul unde a fost scufundat cel mai mare vapor american numit ”Arizona”. Pe acest vapor au murit 1430 de oameni din totalul de 2500 care au murit in atacul din dimineata de 7 decembrie. Cand priveai in apa, vedeai parti din vaporul scufundat la adancime mica. Era marcat cu o bila alba locul unde incepea si unde se sfarsea vaporul. O parte din cosul vaporului era chiar deasupra apei. Transversal pe deasupra vaporului s-a construit o cladire alba, cu o constructie deosebita. Seamana mai mult cu un pod care are capetele latite.Podul acesta e acoperit, iar peretii laterali sunt formati din coloane, cu spatii mari intre ele. Pe acolo poti privi la vasul scufundat. Acoperisul are la mijloc o curbura in jos. Ne-a explicat ca arhitectul a vrut sa arate prin asta ca viata are unele curburi in jos, dar ea tot invinge si ramane in sus. Intrai in interior pe la unul din capetele acaestei cladiri-pod, traversai tot spatiul in care se afla vaporul scufundat, si ajungeai la celalalt capat, unde spatiul se largea mult. Acolo era o sala foarte inalta. Pe peretele din fata erau scrise numele celor care au murit in acel dezastru. Numele erau scrise cu litere mari ca sa le poti citi. Cei morti au fost lasati acolo in mormantul natural, in apa, iar vizitatorilor li s-a reamintit ca trebuie sa se comporte aici ca intr-un cimitir. Am facut si aici fotografii, inclusiv langa ancora care se afla agatata de un perete.

Ne-am dus iarasi la hotelul la care mai dormisem o noapte la sosire. Acum am avut o camera si mai sus, la etajul 10, tot pe colt, dar unul diferit si deci acum aveam alte perspective. De acolo ne-am uitat cu interes cum au gasit o solutie ingenioasa pentru garaj, facut in imediata apropiere. Aici spatiul este destul de redus si ca atare, au facut o cladire de 3 etaje numai cu trei pereti, cu niste despartituri si acoperisul. Puneai masina pe un podium si predai cheia. Ei bagau masina intr-un lift pe masura si dirija liftul la etajul si locul dorit.

Dupa ce am mancat si ne-am mai tras sufletul, am plecat spre sudul insulei. Insula Oahu nu are pustietetile insulei Hawaii. Are aproape peste tot vegetatie tropicala. E mai frumoasa natura aici, dar in insula Hawaii este cu mult mai interesant si are imagini cu totul inedite. Si aici, ca si in multe locuri in Hawaii, imaginile iti taiau rasuflarea de frumoase ce erau. Am trecut prin mai multe tunele, prin mai multe localitati si ne-am mai si ratacit putin, incat a trebuit sa mai facem calea intoarsa. Am apucat sa vedem o buna parte din insula. Insula Oahu este mai mica decat insula Hawaii.

27 august- ultima zi de vacanta.

In aceasta zi am fost sa vizitam o plantatie  de banane ”DOLE”. Ne-am distrat copios ajungand acolo. Pe o suprafata foarte mare, erau plantati arbusti inalti ceva mai sus de o statura de om. Arbustii ereu foarte desi, asezati in forma de labirint urias. La intrare ti se dadea un creion si o foaie de hartie tiparita in asa fel, incat trebuia sa o introduci in niste aparate pe care le gaseai in cursul traseului prin labirint si sa semnezi pe ele cu creionul semnul indicat de aparat. Nu trebuia sa ratezi nici un astfel de aparat. Ti se dadea startul si erai contra cronometru. Toata lumea era intr-o mare goana si intr-un du-te vino si din cauza formelor labirintului, dar si din cauza incurcaturilor, fiind nevoit de multe ori sa faci calea intoarsa ca sa-ti gasesti drumul cel bum. Era o ocazie de o foarte buna distractie, plina de amuzament. Pe la margini se mai vedeau uneori gauri. Probabil cei care nu mai gaseau iesirea recurgeau la iesiri facandu-si gauri. A durat cam o ora, labirintul fiind enorm. Ne-a spus ca e cel mai mare din lume. Noi am facut un timp record, de numai o ora. Am fost felicitati si apoi ne-am dus sa mancam din minunatele lor produse. Acestea erau aduse de la doi pasi, dar tot costau de 5 ori mai scump ca in oricare parte a lumii.

Am plecat in partea de nord. Am vizitat un faimos cimitir enorm, Punchbowl. Tot terenul cimitirului e plat. Nu sunt mormintele cu morman de pamant pe ele. Mormintele sunt marcate doar de o piatra pe care sta scris numele si anii de viata ai celor decedati. E un parc si un loc de recreere minunat, unde poti invata si ceva istorie, asezat pe dealul Pouwaina, care inseamna dealul sacrificiului.

Era acolo si un monument foarte frumos. Ca sa ajungi pana la el, trebuia sa urci foarte multe trepte late cam de 50m. Puteai sa ajungi cu un ocol si cu masina. Ne-am mai plimbat cu masina prin multe locuri, ne-am luat ramas bun de la aceste frumuseti, am inchis ochii ca sa le pastram mai bine si pe inserate am ajuns la aeroport. Am predat masina, apoi bagajele, ne-am suit in avion si a inceput iarasi calatoria lunga si parca mai grea decat la venire. Atunci am calatorit mai mult ziua, caci era o diferenta de 6 fuse orare, deci noaptea cu 6 ore mai putin, acum calatoream noaptea care era cu 6 ore mai mare. La Huston unde am facut intreruperea, acum am stat 4 ore si nu 1 ca la venire. La venire aveam promisiunea petrecerii unor zile cu totul rarisime, acum ele erau consumate si, ajunsi acasa, peste cateva zile incepea rutina zilei. La aeroport in Toronto ne-a asteptat acelasi sofer de taxi. Am ajuns acasa cu bine. Era ziua de 28 august, spre seara. Am gasit totul cum trebuia si pisicuta Tiggy era bucuroasa ca am sosit acasa.

Cu acestea s-a incheiat “Vacanta noastra in Hawaii” Amintirile, fotografiile, filmele si alte amintiri (flori in parul Andaluzei, ciocolata cu nuci de macadamia, magnetii de pe frigider, cafeaua Kona – cat o mai tine – si alte pliante) mai prelungesc putin din parfumul zilelor din Hawaii.

ELENA BUICĂ

________________

DRAGI ADUCERI-AMINTE

Septembrie… Au incep şcolile… Mi-e sufletul  tulburat de ştirile referitoare la  situaţia grea a învǎţǎmântului românesc. Cotrobaind prin  trecutul plin de fiori ai anilor de scoala,  am dat peste dragi amintiri tâşneasnind afarǎ în adevǎrate coloane de luminǎ şi cǎldurǎ. A reinviat o lume de mare frumusete traita in Scoala Normala, o scoala a mintii  si a inimii, scoala emblematica pentru invatamantul romanesc.

Un castel daruit de Ioan Otteteleseanu in comuna Magurele langa Bucuresti, a fost una dintre cladirile ideale pentru viitoarele invatatoare. Elevele aveau intr-un singur perimetru cladirea scolii cu toate dotarile, dormitoarele, cantina, terenuri de sport, parcuri si scoala de aplicatie. De o parte a castelului era un imens parc cu arbori vigurosi, cu alei, chioscuri frumoase, cu o ascunzatoare despre care legendele spuneau ca a adapostit si pe Mihai Viteazul, cu o splendida peluza, si un minunat lac alimentat de un izvor cu apa rece venind parca din strafundul pamantului printre pietre ornamentale. In cealalta parte a castelului erau alei de trandafiri cataratori si bazine cu pesti exotici, iar pe margine cu flori tropicale. Era o adevarata oaza de frumusete care l-a inspirat pe Eminescu in “Scrisoarea IV”:

“Sta castelul singuratic oglindindu-se in lacuri,

Iar in fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri.”

Aici am trait adevarate comori de frumuseti. De pe imensa terasa a castelului aflata la etajul intai, o mare parte a corului scolii, dirijat tot de noi, rasuna: ”La mijloc de codru deeeees….” iar alte doua grupuri corale aflate in locuri diferite in parc raspundeau pe rand “La mijloc de codru deeeees”  … “De codru deeees…” Sunetul final se unea intr-o prelungire plina de armonie care imi suna si acum in urechi infiorandu-ma si umezindu-mi ochii.

Acest castel pastra inca vie peceta altui mare scriitor, Ioan Slavici, care i-a fost multi ani pasionat director si profesor.  Ca si Ioan Slavici, directorii si profesorii care i-au urmat au stiut sa tina sus flacara luminii printr-o mare daruire pentru formarea viitoarelor invatatoare.

Pe atunci se putea vorbi de o alta dimensiune a scolii.  Era mult profesionalism, daruire si talent, chiar daca se mai intalnea cate un “Domnu`Vucea” asa cum l-a descris Delavrancea. Profesorii vorbeau clar, convingator, precis. Tinuta lor demna iti impunea sa-i crezi pe cuvant. Au stiut sa treaca peste dificultatile economice, capriciile politice, au avut idealuri pe care le-au urmat in pofida tuturor piedicilor.

Elita intelectualitatii romanesti s-a datorat lor. Suntem acum ceea ce suntem datorita lor, fiindca ei sunt cei care au cheia cu care se deschid orizonturile culturii si spiritualitatii si care ofera un sistem de repere morale.

In anii pregatirii mele, scolile normale erau  adevarate scoli-ateliere unde invatai  “meserie” ca in atelier.  Scoala ne inzestra  nu numai cu “meserie”, ci si cu “maiestrie”, fiindca este o adevarata arta modelarea in marmura vie a caracterului si a personalitatii. De aceea scoala facea din fiecare dascal o personalitate, caci personalitatile se formeaza pe langa personalitati. Eram invatati sa reusim prin proriile eforturi,  sa nu coboram stacheta demnitatii, sa credem in ceea ce facem. Intreaga noastra activitate era cladita pe ideea ca aceasta este o profesie cu totul aparte, deoarece dascalul lucreaza cu cea mai complexa, cea mai diversificata, cea mai ampla si mai sensibila materie cu o larga gama afectiva.  Si pentru ca sentimentele au o lucratura subtila, filigranata, au o tesatura mereu noua, pregatirea profesorilor trebuie sa fie o arta. Pentru copil, invatatorul este unic, caci il poarta prin zone de vis, ii dezvaluie “corola de minuni a lumii”. Pentru copil sunt importante chiar si cele mai mici fapte care il definesc ca elev,  e important daca invatatorul i le remarca, daca i le accepta sau nu.

Scoala asigura o pregatire complexa celor care trebuia sa  fie adevarati apostoli ai neamului, alaturi de preotii stelor. Pe langa orele de cultura generala, aveam ore de practica in agricultura, la muzica invatam si dirijatul corului, raspunsurile la Sfanta Liturghie,  invatam sa cantam la vioara, aveam ore de caligrafie, de gospodarie, de croitorie, de dansuri sau cusaturi cu modele nationale si pentru toate alcatuiam caiete ce trebuia sa ne insoteasca de-a lungul anilor de cariera. Si ce intrecere era pe noi ca sa alcatuim caiete frumoase si ordonate! Imaginea “Dascalitei” lui Goga isi are izvorul de inspiratie din asemenea realitati. Aveam ore in care invatam cum sa ne purtam in societate – il tin minte si acum pe “Mitocanel”, personajul negativ din manualul de etica. Heiiii! Unde sunt scolile acelor vremuri pretuite si peste hotare la care  sa mearga multi din cei ce se cred astazi oameni importanti, dar care nu pot sa deosebeasca bunul simt de mitocanie, valorile de nulitati, binele de rau, oameni scapati pe topoganul inculturii, dar cu doctorate, umflati de ridicolul impaunarii, cu puncte de vedere naucitoare inecandu-se in mlastina vorbirii? Unde sunt vremurile in care existau dascali luminati care stiau sa formeze caractere,  personalitati respectate si admirate in viata publica, cu inalt prestigiu?

La maturitate, fiecare se apleaca peste memoria timpului si descopera prin ceata propriilor amintiri figura blanda a primei invatatoare. Multi oameni si-au luat ca model de viata figura unui profesor indragit care l-a impresionat prin calitatea si inaltimea  morala, caci omul este insetat de valori si de repere. Trei personalitati mi-au marcat viata. Invatatorul Marin Spanu, care acum traieste in cel de al 102-lea an in cinstirea si aleasa pretuire a localnicilor din Comarnic, personalitate de exceptie, profesoara de limba romana Lavinia Ionescu din timpul Scolii Normale care m-a invaluit cu caldura si cu multa incredere in evolutia mea si remarcabilul profesor universitar de la Cluj, Mircea  Zaciu, care credea in forta mea intelectuala. Lor, dar si multor altora care au contribuit la formarea mea, le inchin cele mai alese ganduri si sentimente, chiar daca cei mai multi nu se mai afla printre noi, caci puntea amintirilor si sentimentelor urca si in cer, unde nu exista granita sau opreliste. Ca profesoara i-am avut mereu inaintea ochilor urmandu-le exemplu si zbatandu-ma intre a spune elevilor ceea ce impunea programa si constiinta neputintei de a-i scuti de prea multa minciuna. M-am straduit sa fiu alaturi de universul lor sufletesc pe care sa il incalzesc si sa il luminez cu comorile literaturii noastre.

Vechile traditii ale scolii se sting incet-incet. Castelul de la Magurele, fosta Scoala Normala “Ioan Otteteleseanu” care oferea  un loc de studiu asemanator colegiilor englezesti, astazi este o ruina. Probabil ii este dat sa fie si acum emblema ruinarii invatamantului romanesc si a romanilor aflati in coada garniturii civilizatiei europene.

Cu totii suspinam dupa invatamantul nostru de altadata, dupa acei profesori care astazi sunt numai legenda. Nici eu nu pot sa imi opresc gandul care imi fuge inapoi pe tunelul amintirilor dragi si ma tulbura si astazi idealurile in care am crezut profund si carora le-am ramas credincioasa pana la pensionare. Cu toata frumusetea si valoarea de altadata, formele vechi ale invatamantului nu mai pot acoperi noile cerinte. Reforma se impune stringent, fara sa uitam a lua ce este bun din traditia invatamantului nostru, tinand cont de zicala romaneasca: “odata cu apa din copaie, sa nu azvarlim si copilul”. Nu este de lasat in ultimul rand nici conditia  in care sunt tinute cadrele didactice, ajunse in umilinta materiala.

Tulburata, inchei  cu o intrebare la care nu intrezaresc raspunsul:

Daca in perioada interbelica s-au gasit oameni luminati, vizionari care au pus bazele scolii romanesti dupa modelul scolilor europene, astazi catre cine sa ne indreptam privirile si sperantele?

__________________

PUTEREA OBIŞNUINŢEI

Daca as fi pictor sau daca m-as pricepe la desen grafic, as desena puterea obisnuintei cam asa: as creiona in centrul paginei o fiinta omeneasca legata de sus pana jos cu odgoane si sfori de diferite grosimi, toate prinse de parmalaci, greu de scos din locul tintuirii. I-as lasa si cateva sfori ceva mai lejere, iar pe unele le-as creiona intinse, fara putinta unui joc in spatiu. In preajma i-as desena fel de fel de frumuseti, iar titul ar putea fi: “E bine si frumos cum imi duc eu vata!”

Cam asa mi s-a infatisat tabloul unor obisnuinte cum am dedus din diverse discutii pe care le-am avut in vacanta petrecuta in tara si care s-au legat cu alte amintiri mai vechi.

Ma aflam la aniversarea zilei de nastere a fratelui meu mai mare, Nicu. Fiindca implinea un numar rotund de ani si o frumoasa varsta, a invitat la o masa festiva pe cele mai apropiate rude.

Mancare buna, bautura buna, voie buna, “Multi ani traiasca!”, asa cum se intampla la o astfel de ocazie. Comesenii erau foarte diferiti si ca varsta si ca temperamente, iar unii isi duceau existenta prin alte tari. Discutiile s-au purtat mai ales pe tema comparatiei intre modul de viata din Romania si cel din alte tari, in special cel din Canada de unde veneam eu si cel din Germania, de unde venea o nepoata, Liana. Fiecare isi spunea punctele de vedere asa cum credea de cuviinta.

Folosind un ton, cand glumet, cand usor ironic, cand putin “bascalios”, folosind chiar ‘subtirica’, adica aluzia mai subtila, unul din nepoti, Danut, cu harul povestirii exersat mult in agapele vanatoresti, a construit argumente “beton armat” ca un inginer constructor ce se afla:

- Ce viata e aia sa traiesti incorsetat de legi? Nu e mai bine in Romania? Cand ai facut o greseala, dai repede niste banuti si ai scapat? Ai nevoie de ceva si nu poti obtine? Dai o spaga si treaba e facuta. Dar acolo merge asa ceva? Nu merge, aici cum misti putin din urechi, cum ungi putin osiile, merge treaba ca pe roate. Auzi ce viata! Sa nu poti face o ‘agatatura’ pe strada fiindca este considerata hartuire sexuala. Daca nu te inveselesti cu un vin bun, cu o tuiculita de prune, daca nu tragi chefuri din cand in cand, atunci de ce mai traiesti? Numai asa, ca sa tragi ca boul in jug? Sau sa traiesti ca o leguma? Sau ca sa umbli cu zambetul fals pe buze? Femeile din Canada si din Germania nici nu se stiu farda. Umbla imbracate modest, nici nu iti vine sa te uiti la ele. Dar in Romania, este cu totul altceva, asa sunt de cochete, ca nu stii dupa care sa te uiti, ti se scalda ochii de placere. Si cum mai vine aia sa muncesti din greu? Noi aici muncim mai relaxati. Cand n-are omul chef de lucru, mai se fofileaza, mai cu un certificat medical, mai cu o vorba bine ticluita spusa pe un ton convingator si nu da naduful prin piele daca nu are chef de munca, dar acolo, merge asa ceva? Nu merge… In timpul liber, sa nu mergi tu la taclale, la o bodega pentru cate o berica, pe la vecine pentru cate o cafeluta cum fac doamnele noastre? Unde mai pui ca si zarzavaturile, legumele si fructele sunt fade. Parca mananci fan si etc., etc…

Sare si fratele meu mai mic, Ticu, cu argumente “zdrobitoare” in sustinerea ideii ca nicaieri nu e mai bine ca in Romania. Isi portiveste tonul cand dupa modelul “inteleptii satului”, cand tuna si fulgera, dupa cum ii este temperamentul si dupa cum e cazul, cand ridica tonul si vorbeste apasat subliniind cu miscarea ampla a mainilor ideea ca detine adevarul la modul absolut si o alta ipoteza nu mai exista, deci nu admite sa fie contrazis.

- Voi stiti care este cel mai bogat popor din lume? Sa va spun eu: poporul roman. Toti romanii au case, in timp ce nemtii, cei mai multi stau cu chirie, canadienii stau in case de lemn, la Paris am vazut cum oamenii abia aveau cate un loc de dormit, si pentru ala platind chirie scumpa. Romanii toti au case din caramida sau prefabricate, solide, sanatoase, nu in case de lemn ca in epoca primitiva.

Si argumentele curgeau in navala nebuna incat mi-a taiat curentul de la circuitul chefului de vorbit, ca sa vorbesc si eu in limbajul lor.

Ascultam cu atentie si ma amuzam. Ar fi fost inutila interventia mea in aceste discutii, era prea mare navala argumentelor care dovedeau neindoios ca obisnuinta este a doua natura. Ma gandeam ca aceste aspecte apartin mai mult balcanismului, atat de hulit de multe ori, dar care isi are totusi farmecul lui, cantat in multe opere. La urma urmelor, cine imi da mie dreptul sa cred ca viata lor nu este frumoasa asa cum o vad ei? Imi veneau in minte 1001 argumente pe care le-ar putea aduce tiganii nomazi pentru frumusetea si pitorescul vietii lor dusa in deplina libertate. Asa se si explica aparitia atator opere in toate domeniile artei, opere cu valoare unuversala inspirate din viata lor. Pe ei, cum ai putea sa ii convingi ca pot fi si alte aspecte ale vietii si mai frumoase decat cunosc ei? E clar pentru toata lumea: ceea ce nu cunosti, nu exista. Este bine si frumos ceea ce cunosti si cu ceea ce te-ai obisnuit. Asa ca, vorbele mele ar fi fost doar vorbe in vant, nu aveau pe ce sa se sprijine. Chiar si atunci cand au bunavointa sa te asculte, la auzul celor spuse, parca privesc in gol si raspunsul nerostit ar fi acela ca tot ce aud, parca ar veni de pe taramul celalalt, ca in basme.

Si mi-am zis in gand: “cu puterea obisnuintei e greu de luptat.”

Peste cateva zile, am mai avut inca o confirmare a acestor ganduri. Ma aflam pentru 2-3 saptamani in comuna mea natala, Tiganesti-Teleorman, nu departe de granita cu Oltenia. Varul meu, Marus si cu sotia lui, Culina, m-au primit cat nu se poate mai bine. De la inceput m-au prevenit asupra conditiilor mult deosebite ce cele de la oras. Stiam asta, dar eu venisem cu gand sa ma documentez pentru o monografie a satului meu natal, asa ca eram dispusa sa indur stoic toate neajunsurile.

- Cel mai greu o sa iti vina la closet. E in fundul curtii si e cam prapadit. Sta rezimat in niste pari. La noi la tara asa este si daca suntem batrani si bolnavi, nu-m mai apucat sa facem unul nou. Daca nu te poti folosi de el, du-te si tu mai in fundul curtii, ca nu te vede nimeni.

Mi-a venit sa rad, fiindca mi-am amintit cum s-au amuzat oamenii copios de o gluma a lui Mircea Dinescu pe aceasta tema. El zicea ca pentru asemenea treburi, iti trebuie doar trei pari, unul in care sa iti pui palaria, unul de care sa te tii si unul ca sa te aperi de caini. Hei, am zis eu in gandul meu, doar n-o sa folosesc recomandarea lui Mircea Dinescu. Totusi, conditiile au fost de asa natura, incat recomandarea lui ar fi fost bine venita daca varsta si greutatea corporala mi-ar fi permis.

Aruncandu-mi ochii prin curtea foarte spatioasa care arata odinioara ca un colt de rai si vazand-o in declin, vazand si modul de viata foarte departe de binefacerile tehnicii, ma gandesc sa il sfatuiesc pe varul meu ca sa vanda ce au aici la tara, si sa plece in oraselul Zimnicea unde au o fiica. Acolo conditiile de viata ar fi mai lesnicioase, iar fiica lor care le poarta multa dragoste filiala, le-ar veni in ajutor de multe ori. Dar raspunsul lor a venit promt:

- Dar unde poate sa fie mai bine ca aici? Cand vrei sa mananci un ou, il ai proaspat, cand vrei sa mananci carne de pasare, prinzi gaina, ii tai gatul si mananci pasare de curte, noi nici nu putem manca altfel de pasare, cand vrei sa mananci legume, zarzavaturi, fructe, decat te duci in gradina, intinzi mana si le ai proaspete. Aici stai afara la aer curat, casa e pe pamant, nu stai inchis ca la blocuri. Ai vecini cu care vorbesti si te ajuti. Iarna iti faci foc cand vrei, nu cand iti dau altii caldura si etc., etc…

Si iarasi am tacut si am zis doar in gand: “mare e puterea obisnuintei, atat de mare incat este cu adevarat cea de a doua natura a omului”.

Intr-una din zile am vizitat si casa parinteasca, acum un frumos “café bar”. Am avut inaintea ochilor icoana parintilor mei care s-au despartit de acest univers al existentei lor in chip neasteptat de dureros. Ultimii ani de viata si i-au petrecut impreuna cu mine in apartamentul meu din Bucuresti. Se simteau ca inchisi in puscarie intre zidurile apartamentului. Oftau mereu dupa satul lor, dupa oamenii satului, dupa ‘raiul’ pierdut al casei lor, desi demult nu mai era un rai. Bolnavi si barani, nu mai puteau intretine o casa asa de mare, curtea incepuse sa aiba amprenta ruinii, iarna sufereau de frig, nu avea cine sa le faca aprovizionarea, sufereau de diverse boli pe care nu le puteau trata in comuna si inca multe alte neajunsuri. Plecarea la Bucuresti unde aveau pe cei trei copii era o necesitate imperioasa. Dar dupa stramutarea lor, toate astea, in fata dorului de casa si de satul natal, nu mai erau luate in considerare. Le era foarte greu sa se acomodeze noilor forme de trai, chiar daca erau langa copii. Se simteau straini si fara rost, fara vreo radacina in noul mediu.” Mama, mi se adresa cate o data mama, stii cum suntem noi aici? Cum e gunoiul care a intrat in ochi si pleoapa il da la margine.” Vechile obisnuite de viata erau mai tari decat am banuit cu totii. Se duceau mereu la piata ca sa intalneasca oamenii din sat veniti sa vanda zarzavaturi si nu aveau fericire mai mare decat atunci cand ii intalnau si stateau de vorba afland vesti din sat. “Spune-mi, ce mai e pe-acasa?” intrebau pe fiecare. Acel “acasa” era locul lor sfant si locul lor de pe pamant. Le spuneau cu o jale sfasietoare cat de rau le pare ca au parasit casa lor, ca au plecat de-acasa, incat de la o vreme, iesisera vorbe prin sat despre cat de rau o duc parintii mei la Bucuresti, iar gura satului multe poate inflori. Multa lume ii compatimea ca pe niste oameni ajunsi la cine stie ce nenorociri. Singura lor ‘nenorocire’ era ca nu sunt ‘acasa’, in rest, nu le lipsea nimic. Intalnirea cu oamenii din sat era pentru ei fereastra desdchisa prin care putea sa patrunda aerul primenitor pentru a-si duce restul zilelor.

Le ramasese doar o mare dorinta de indeplinit, dupa moarte, sa fie inmormantati ‘acasa’. Mama s-a stins prima. Cu o jumatate de an inainte de moarte, nu a mai putut vorbi. Ramasese doar cu cateva cuvinte pe care le repeta mereu: ”fata mamei, fata mamei,” si “acasa, acasa” si in timp ce le rostea, privea in directia unde stia ca se afla satul. In ultimele zile a ramas doar cu un singur cuvant “acasa” si isi arunca privirile in aceeasi directie, aratand cu mana. Apoi nu l-a mai putut rosti nici pe acesta, numai privirile si mana se indreptau in aceeasi directie. Numai eu si tata stiam ce vrea sa spuna. Cand au venit fratii mei ca sa o vada, le-a vorbit doar din priviri, aratand directia spre acel ‘acasa’. “Uite”, au zis ei, “mama ne arata din priviri si cu ajutorul mainii ca din directia aceea vine un curent care o supara”. Nu, mama, cu ultimile farame de puteri, cerea cu staruinta acel ‘acasa’.

Tata a mai trait cativa ani, dar tot nu s-a obisnut cu noua forma de viata. Cand aveam ragazul sa mai povestim, discutiile erau intotdeauna despre cum a fost ‘acasa’, cu cine s-a mai intalnit si ce i-a povestit de ‘acasa’… In piata, oamenii mai tineri nu-si mai aminteau de parintii mei, dar varstnicii le spuneau: “Hei, cine a fost odata domnul Spirea Buica in Tiganesti. Il stiau oamenii din toate satele vecine. Ii mersese vestea. Aicea nu-l stie nimeni. Rau a facut ca au plecat din Tiganesti.” Si relatandu-mi cum au fost intalnirile din piata, lacrimi siroaie ii udau obrajii.

A murit in bratele mele si ultimul cuvant rostit a fost ‘acasa’.

Dupa ce am vizitat casa noastra am mers in fundul curtii si acolo, ca sa nu ma vada nimeni, am dat drumul lacrimilor fierbinti care curgeau fara stavila, rascolindu-mi intreaga mea fiinta. M-a zguduit amintirea acelui fierbinte ‘acasa’ aflat pe buzele parintilor mei pana in clipa despartirii de aceasta lume precum si imprejurarile care le-au fost potrivnice indeplinirii ultimei dorinte. Le simteam umbra printre zidurile casei si pasii prin curte.

Si pentru mine, ca si pentru ei, tot casa noastra era, caci ne apartinea sufleteste.

Ajunsa in Canada, avand acum mai aproape pe cei care platesc un greu tribut adaptarii la noile conditii de viata, luptandu-se pentru a se desprinde de vechile radacini, m-am gandit iarasi la faptul ca, tineri sau batrani, cu multa scoala sau de loc, locuind la oras sau la sate, in tara sau in strainatate, deopotriva oamenii sunt stapaniti de puterea obisnuintei devenita a doua natura si ii platesc un tribut, chiar si atunci cand cred ca au invins-o.

_______________________

IARĂŞI NIAGARA…

A cata oara vizitata? Am pierdut numarul. Cum s-ar putea altfel?! De cate ori vine cineva din Romania sau din alte colturi ale lumii, cum sa plece fara sa vada aceasta creatie a naturii atat de spectaculoasa, careia i s-a dus vestea in lungul si-n latul zarilor? Si pentru noi care o vedem de cateva ori pe an, Niagara ne ofera de fiecare data aspecte deosebite. De data asta am vazut o Niagara mai mult pe ploaie, caci vara asta ne-a scaldat intr-o abundenta de ploi. Nu era pentru prima data, dar ploaia din aceasta zi a fost foarte variata, facand ca Niagara sa ne ofere imagini deosebite, intr-un fel arata Niagara cand ploaia era marunta, fina, cu picaturi parca pulverizate, incat nu stiai daca nu este numai pulberea din caderea valvorita a apei. Altfel o vedeai cand venea o ploaie rapida, cu picaturi mari, care faceau bulbuci pe trotuar, sarind pe picioarele noastre pana la genunchi, umplandu-ne de apa de sus pans jos doar in cateva secunde, fara sa-ti mai dea timp sa te aperi de agresivitatea ei, iar cascada avea parca o perdea de dantela stravezie si miscatoare prin care abia daca mai zareai ceva. Altfel arata cascada cand ploaia era linistita, domoala, parca asternuta cu temeinica staruinta, altfel cand ploaia era calda, cu soare sau cu suliti de lumina, altfel cand norii se buluciau unii in altii cu tunete si fulgere amenintatoare, altfel cand venea o ploaie din senin… S-au desfasurat tablouri intr-o succesiune de cateva zeci de imagini diferite. Desigur, nu au lipsit nici cateva curcubee, dar si cer senin, cu soare ce ne-a suras printre nori, ori amintindu-ne ca ne poate chiar si parjoli.

In rastimpuri, am stat la o masa sub un cort, fara sa ne luam ochii de la valatucii mari de stropi de apa inaltandu-se din caderea raului. Ne-am mai aruncat ochii la niste vrabiute venite si ele la adapost de ploaie. Prietenoase, cautau mancare si aproape ca ne mancau din mana. Sareau din loc in loc si indata ce se arata vreme buna, o zbugheau afara si ne intalneam iarasi, nu peste multa vreme la urmatorul val de ploaie ca pe vremea marelui potop. O vrabiuta avea lipit de coada un fulg alb, pufos, mai mare decat ea. Il tara ca pe trena mireasei, iar perechea, pe care nu mi-o imaginam decat mirele, o insotea indeaproape. Desi vedea si el ca ceva era deosebit, nu a incercat sa o elibereze, dar nici nu o pierdea din ochi. Era un spectacol inedit, admirat cu incantare de toti cei aflati in cort.

Printre picaturi, am facut si plimbari prin imprejurimile cascadei. Voiam sa vedem schimbarile de la ultima vizita, cu cateva luni in urma sau ca un rezumat, schimbarile mai multor ani. Se construieste mult si se fac noi legaturi intre cascada si cladirile ce-o inconjoara. Mi-am amintit cum aratau aceste locuri la prima mea vizita in urma cu 15 ani. Am vazut intr-un album imagini de atunci. Tulburator este ritmul schimbarilor ! Mi-am zis cu glas interior: Lumea nu sta pe loc, totul se schimba, se schimba rapid si Niagara. Imprejurimile nu mai sunt cele care au fost, locul unde se prabuseau apele Niagarei nu mai sunt aceleasi ca la prima vizita. Merge si Niagara in pas cu lumea si am simtit un fior al regretelor pentru prea scurtul nostru popas pe aceasta lume. Cand peste multi, multi ani, Niagara va arata cu totul altfel, eu n-am cum s-o mai vad. Ei, si! Mi-am zis consolator in gand, dupa aceea vor veni alte si alte schimbari, si tot asa. Sentimentul de regret ar fi mereu acelasi. In scurgerea timpului, fiecare isi traieste timpul lui, cu bune, cu rele, cum ii este datul sortii…Asa ca cel mai bine este sa ne bucauram acum “de clipa cea repede, ce ni s-a dat” asa cum spune marele nostru poet, Mihai Eminescu.

Intr-un timp, am trait un moment de ciuda pe sunetele neintrerupte ale prabusirii apei. Redesteptau trairi ale starii permanente de nelinisti in care am trait un lung, prea lung sir de ani. Dar pentru ca am invatat sa primesc de la viata si raul ca si binele, curand am reinstalat in suflet bucuria clipei de fata si am plecat sa scotocim alte noutati. Au fost si unele care nu ne-au incantat. Prea multe tonete asezate in preajma apei. Comertul mi s-a parut aproape ostentativ, in dauna maretiei naturii. Dar, mi-am zis: daca oamenii cumpara, inseamna ca este nevoie sa se extinda si aceasta latura a vietii. Iti canta apa ritmurile ei rascolitoare, dar daca iti canta si iti chioraie si matele, te rascoleste si foamea, si setea, si atunci, asta faci: mananci si bei, si esti bucuros sa nu stai la cozile de trista amintire. Imi amintesc de marele nostru Nichita: “Pamantescul mananca de foame cerescul.” Dupa aceea, asculti iarasi caderea apei si o vezi si mai frumoasa. Problema este doar, ca acest aspect comercial sa nu sluteasca frumusetea decorului. Dar am incredere in bunul gust al canadienilor si sper ca aceste tonete sa fie provizorii, doar pe perioada constructiilor. Sau poate ca sunt aduse acum doar de valul ploilor, ca o adevarata pozna?!?

Am trecut pe strada principala. Reclama lui Dracula ne-a trecut pe dinaintea ochilor cu bucuria cuiva cunoscut, prin suflet cu un fior placut “e al nostru”, iar prin minte cu gandurile de neinteles: de ce in tara noastra nu stim sa il punem in valoare? De-a lungul strazii, luminile reclamelor jucau parca mai viu in ritmul picaturilor de ploaie. Lumea isi vedea de ale ei. Oamenii intrau si ieseau din magazine ca pe vreme insorita. Niciun zor. Ne-am indreptat apoi masina spre zona rezidentiala, caci Niagara nu inseamna numai cascada, comertul si distractiile. Casele acestor locuitori parca nu fac parte din aceasta lume unde abunda noul, luminile, zgomotul, aglomeratia. Sunt case vechi, fara garaje in fata. Toate casele sunt cochete, personalizate dupa gust si bani, curtile ingrijite, curatenie peste tot, multe flori, pomi mari care aratau vechimea localitatii. Iti venea sa te uiti daca dupa vreun pom nu sta legat calul care isi asteapta stapanul imbracat ca un cowboy, gata sa salte si sa alerge asa cum am vazut prin fimele din vremuri trecute. Sa te tot plimbi, mai ales ca nimerisem un rastimp luminos. Am dat tarcoale pe unde nici nu banuiam ca putem sa ajungem, atrasi de frumusetea asezarilor.

Intr-o vreme ne-am hotarat sa plecam acasa. “Ei, cum ne descurcam acum, care este directia cea buna, incotr-o o luam dupa atatea invarteli printre case?“ Dar mi-a venit prompt raspunsul soferului experimentat: “Uite directia buna, am soarele in fata”. Si am plecat cu soarele surazand-ne pe fete si parca zicand: “totusi, viata e frumoasa!”

__________________

DE VORBA CU OAMENII DIN SATUL MEU“ (II)

Bucuria de a revedea oamenii de care am fost atat de legata in anii copilariei mi-a dus pasii si la Ioana, careia ii spuneam, Ioana copilariei mele. O stiam de o viata intreaga avand un farmec special cu care te cucerea. Era nestiutoare de carte, dar avea o minte agera si o privire luminoasa, vie si calda cu care te invaluia. Un anume dar al ei te facea sa o asculti si sa te supui cu placere dorintelor ei indeplinindu-i-le. Avea un temperament linistit, dar traia viata cu mare intensitate, cu o ardere profunda, degajand caldura si pofta de viata pe care o transmitea si celor din preajma ei. Ochii ei erau numai lumina.

Cand am intalnit-o acum era suferinda. Lumina din ochi era stinsa, miscarile lente, trasaturile si culoarea fetei schimbate. Mi-a vorbit acum de suferintele ei si din adancuri am auzit cum rasuna un glas care nu voia sa se stinga.”Eu vad cat sunt de suferinda si de slabita, stiu ca sunt batrana, dar stii ce e in mintea si in sufletul meu? Eu tot visez ca odata si odata am sa imi recapat puterile de altadata si am sa ma duc pe camp sa muncesc si sa mai fiu iar cum am fost. Stiu ca nu se mai poate, dar in inima mea tot asta este. Noptile eu ma visez cum am fost odata. In visele mele eu nu stiu ca am varsta de acum.” Am tresarit la auzul acestor vorbe, fiindca si eu mereu tresar cand ma uit in oglinda, treasar ca in fata unei straine, caci imaginea ce o vad este alta decat cea pe care o traiesc si o simt in adancul fiintei mele.

Cand am plecat de la ea, mergeam dusa pe ganduri, cu un nod in gat, si cu lacrimile gata sa tasneasca. A trebuit repede sa imi revin fiindca din spate m-a ajuns cineva. Intrand in vorba, mi-a spus de-a cui este, ca are casa langa Mielu Sontea, spre garla, ca e vara dupa mama cu alde Florea de-I zice Contra…

- Mai doamna, trbuie sa ii cunosti matale, ca suntem neamuri cu alde domnul Spirea, tatal matale, imi zice. Si ca sa nu ii produc mahnire, nu i-am marturisit ca habar nu am cu cine vorbesc.

- Am mare foc la inima, a continuat ea, mi-a murit barbatul si ce om bun a fost, ca il stie tot satul. Noi ne-am avut bine laolalta. Nu mi-a zis niciodata “FA”.

- Dar cum ti-a zis?

- Mie mi-a spus numai “BRE”

Cand am ajuns “acasa” tocmai voiam sa o intreb pe Culina, sotia varului meu: “Ce ai mai facut BRE astazi?”, dar nu am apucat fiindca m-a intampinat Lenuta, vecina, care facea naveta de nu stiu cate ori pe zi intre cele doua case. Venea mai intotdeauna cu bratele pline cu de-ale gurii, ba cu paine coapta in test, ba cu turte in tigaie, ba cu caise timpurii… Uneori o ajuta pe Culina, la cate o treaba, alte ori se aseza pe scaun si depana stirile aflate de prin sat sau gandurile care o preocupau. Asa am pomenit din copilarie pe oamenii din satul meu, mergand de la unii la altii, in cazul cand nu aparea vreo vrasmasie intre ei, asa i-am gasit si acum. Lenuta avea darul povestirii. Trecuse prin ceva scoli. Facuse chiar liceul la fara frecventa si se prezentase destul de bine. Cu o minte agera, ea prindea cu usurinta tot ce nu se inscria pe linia firescului, ori surprindea situatii comice. Pe vremea colectiveilor, ea ocupa un loc insemnat in conducere. Manuia bine condeiul la procesele verbale ”De se mirau si aia de la judet cum puteam eu asa de bine sa asez vorbele. Prinsesem eu bine firul, de nu ma intrecea nimeni. Cand scria un proces verbal domnul profesor Sandu Popa, i-l respingea. Dar pe mie ma laudau”. Si i-am trimis un gand bun lui Sandu Popa pe care il cunosteam bine si stiam ca era un om cult dar care, ca si mine, nu si-a putut insusi limbajul politic, numit ”limbajul de lemn”. Pe la vreo sedinta, dupa ce faceam eu cate un proces verbal, erau nevoiti sa rupa foile din registru si sa faca altcineva procesul, fiindca al meu parca era pagina de literatura.

- Eu, imi spune Lenuta, si la scoala m-am descurcat bine. Ma pregateam si eu cum se poate, nu ma duceam sa stau acolo ca vitelul la poarta noua, asa cum erau unii. De multe ori radeam de ne prapadeam de raspunsurile pe care le dadeau bietii oameni. Multi aveau copii, aveau treburi in gospodarie si cu invatatul o duceau cam prost. Odata eram la examenul de limba rusa. Un coleg, dupa ce a tras biletul, s-a asezat in banca, dar nu stia sa raspunda, nu stia nici ce scrie pe bilet, fiindca nu cunostea nici macar alfabetul rusesc. Profesoara noastra de limba rusa era asistata de o alta profesoara. Aceasta mai sarea in ajutorul nostru. Cand i-a venit randul colegului meu, acesta n-a putut scoate nici o vorba, Profesoara a incercat sa il ajute:

- Spune macar un cuvant in ruseste, altfel nu te pot trece. El, nimic. Profesoara a insistat:

- Macar sa iti aud vocea spunand un singur cuvant, unul care se invata in primele zile de scoala, altfel cum sa te trec? El, tot nimic. Ca sa il mai ajute, profesoara il intreaba:

- Ce inseamna cuvantul UCITELNITA (profesoara – invatatoare).

El, mut ca pamantul. Profesoara care asista i-a sarit in ajutor si i-a sugerat ca ea este profesoara si a aratat cu amandoua mainile spre ea. Degeaba, omul nu intelegea. Iarasi insistente, iarasi gesturi care sa ii sugereze sensul cuvantului, si dupa atata efort, tot nimic. La ultima insistenta a profesoarei intreband ce inseamna UCITELNITA, altfel il respinge, el are o iluminare vazand cum se bate mereu cu mainile in piept profesoara asistenta si raspunde sigur pe el:

- ŢÂŢE Din relatarile Lenutei, mi-am dat seama ca el nici nu simtea ca acest cuvant nu-l poti folosi oricum. Facea parte din limbajul lui cel mai uzual. El a avut acasa copii mici de tata, stia ca se obtine laptele tragand de tatele vacii, unii struguri se numeau “tata vacii” , cate un loc se numea valea sau dealul “ tatei”… Si daca profesoara asistenta asta arata cu minile, inseamna ca raspunsul lui trebuia sa fie “TÂTE”. Cand colegii au izbucnit in ras, el nu a inteles de ce rad. Era multumit ca “a trecut”, pentru ca profesoara ii auzise glasul. Raspunsese.

Cand aud pe unii oameni vorbind de performantele invatamantului romanesc in comparatie cu cel din occident, cred ca le scapa din vedere asemenea aspecte. Un exemplu edificator ar fi chiar aceasta relatare a Lenutei.

Chiar daca au unele slabiciuni, oamenii satului meu au multe alte valori pe care multi le pastreaza asa cum le-au mostenit din batrani. Ei apartin de viata mea interioara, si buni sau rai, sunt ai mei si deci, imi apartin, ii iubesc si ii accept asa cum sunt, fiindca fac parte din universul copilariei mele.

____________________

DE VORBA CU OAMENII DIN SATUL MEU (I)

Cand si cand, mai dau cate o fuga, tocmai “colea”, aproape pe partea cealalta a lumii, prin tinuturile de obarsie, in comuna Tiganesti, din judetul Teleorman. La fiecare vizita imi gasesc satul cu multe schimbari, de fapt, asa cum este si firesc, caci viata inseamna o continua prefacere si numai moartea inseamna nemiscare.

De cum am ajuns in sat, mai intai mi-au vorbit casele. Diversitatea lor este acum mai mare decat cea din anii copilariei mele. Casele noi sunt cele mai multe cu etaj, cu terase si balcoane, cu acoperisul in mai multe ape, frumoase, e adevarat, dar nu mai pastreaza traditiile locului. Par case de la munte stramutate in plin ses. Aceleasi tipuri de casa, gen vile, le-am vazut mai apoi cam prin toata tara. Alte case sunt mentinute bine, asa cum le-a primit generatia de astazi de la parintii lor. Acestea pastreaza linia traditionala si mi-au vorbit intr-un grai cunoscut despre anii copilariei mele, incat mi-au aprins in inima si in minte adevarate zone de lumina. Alte case, falnice odinioara, apartinand cel mai adesea unor personalitati ale satului care au intrat in negura vremurilor, acum arata ponosite, neingrijite, obosite de atata asteptare in vederea unor remedieri. Unele sunt aproape o ruina. Tacerea lor era foarte graitoare si m-au rascolit dureros incat un oftat inabusit imi oprea rasuflarea.

Oamenii erau ca si casele. Cei mai tineri sau oamenii mai dinamici ai satului, care au prins din zbor miscarea vremilor noi si-au construit casele dupa cum a batut vantul innoirilor. Acestia erau intr-o vesnica alergare. Aproape nu ii intalneam, sau cand ne intalneam, treceau indiferenti pe langa mine, fara sa imi arate vreun interes, cam asa cum se traieste la oras. Mesajul lor catre mine era ”suntem tare zoriti”. Unii isi aveau mici magazine si deprinsesera maniere occidentale in raport cu cumparatorul. Iti vorbeau foarte civilizat. S-au departat mult de imaginea vanzatorilor de la “Alimentara” care iti tranteau marfa impreuna cu cuvinte umilitoare. Cei mai de varsta a treia, vorbeau si se comportau dupa obiceiurile deprinse din batrani. Ei erau oamenii copilariei mele. Cu ei am avut de schimbat mai multe vorbe. Oamenii cu ani mai multi in spate, cei mai multi aratau asemenea caseleor in ruina si foarte departe de imaginea varsnicilor cu care am crescut, cea a “inteleptilor satului”. Dialogul cu ei era adeseori tacerea adanca sau idei care rataceau nu intotdeauna bine inchegate, provocandu-mi strangere dureroasa de inima.

Batand drumurile comunei, cel mai adesea ma intalneam cu oamenii mai varstnici care stateau pe langa casa in timp ce membrii familiei mai in putere erau la munca. Ii salutam cu caldura in glas, desi nu ii mai cunosteam si imi vedeam de drum. Nu-i mai cunosteam nici eu si nu puteam lega vorba prea usor. Ca si pe vremuri, ii simteam de la distanta ca le scapara ochii de curiozitate sa stie cine vantura drumurile satului. Cand ii vedeam adunati pe banca de la poarta, stiam cum se desfasoara convorbirea, mai ales intre femei. “Cine sa fie asta?”. “Fa fata, eu o asemuiii cu alde…cutarita”. “Fugi, bia, d-acolo, nu vezi ca seamana cu neamu’ lu’ cutare?”. “Fai tata Lino, eu imi dau cu presupusu’ c-ar fi d-a lui cutare”.

Intr-o zi am avut si confirmarea. M-am intalnit cu o fosta colega de scoala primara. “Bata-te sa te bata norocu’, imi zice, ca nu te-am mai cunoscut. Cand ai trecut pe la poarta noastra ne-am intrebat cu toatele cine poti sa fii.” Si mi-a relatat dialogul aproape asa cum il stiam mai de demult. “Stii cine te-a ghicit? Tata Marita, ea ne-a spus: Fugiti fa d-acilea, ca nu poate sa fie de-a lui cutare, voi nu vedeti ca asta e doamna nascuta, nu facuta? Dupa cum i-am luat eu seama, trbuie sa fie fata lu’ domnu Spirea Buica si a coanii Florichii. Ehei, cine a fost odata domnu Sprea Buica, si uite, ea ii calca pe urme”.

Intr-alta zi, mergand pe drum, aud in spatele meu ca cineva zoreste sa ma ajunga. Isi potriveste pasii cu ai mei si apoi ,”tacticos” incepe dialogul cu mine ca sa afle cine sunt. “V-a apucat caldura mare pe drum”. “Asa e, ce sa-i faci? Cand are omul treaba, mai intarzie”. “Pai, ati venit c-o treaba? Si aici la cine ati tras?” “La varul meu, Marus Buica”.”Aoleu, pai atunci inseamna ca tu esti Nuti a lu’ domnu’ Spirea Buica. Pai sa stii ca noi doua suntem leat”. ”Poate ca am fost colege la scoala primara” adaug eu. “Om fi fost, de, ce sa zic, poate ca om fi fost, dar pe mine nu m-a dat tata la scoala.” Si a inceput sa depene amintiri din acele timpuri in vreme ce eu ramasesem cu gandul suspendat la modul ei invaluit de exprimare si ma intrebam: ce putea fi in mintea ei spunandu-mi ca “poate am fost colege de scoala, numai ca ea nu a mers la scoala niciodata”? Era un fel de politete de a nu ma contrazice, dar tinea sa-si exprime si propria parere?

Preotul comunei mi-a adrest dupa sluba un bun venit in comuna natala. Astfel, ca la telefonul fara fir, pana spre seara, a aflat tot satul cine sunt. Acum multi oamenii mi se adresau deschis, cu caldura si bucurosi ca nu am uitat satul nasterii mele. Cei mai multi imi spuneau ca se bucura de revedere si tineau sa imi povesteasca cate un episod din vremurile trecute, dar ca peste tot, oamenii sunt diferiti.

Aveam un loc de casa, asa cum stie toata lumea din sat ca era al tatalui nostru. Pe vremea comunistilor, locul acesta a fost impartit intre vecini. Nu s-a construit nimic pe el si am fi putut, cei doi frati ai mei si cu mine sa il recuperam fara probleme. Desi avem actul de proprietate, cei trei vecini nu vor sa isi retraga gardurile. M-am dus pe la ei ca sa le mai amintesc de dorinta noastra. Nu mi-a venit sa cred ochilor si urechilor. Unul dintre vecini a facut un scandal care mi-a produs perplexitatea. Tipa cat putea, sarea ca ursul pus pe jar, isi agita mainile in aer, i se rosise fata pana in albul ochilor, parca erau gata sa-i sara din orbite. Pentru ca eu eram calma si nu i-am adresat nici un cuvant, el si mai tare se enerva si se zbatea in bratele celorlalti oameni care il tineu sa nu sara la bataie cu vreun par. Si ce cuvinte mi-au auzit urechile…Cel mai des tipa: “Ai venit sa iei cu japca pamantul nostru, sa ne furi pamantul !”… el vorbea de pamantul care era al nostru din mosi stramosi. I-a mai sarit si tatal lui in ajutor si circul a luat proportii, dar noroc ca ceilalti oameni, cu mai mult bun simt, chiar daca aveau si ei de inapoiat pamant, au fost mai cu masura in comportament si i-au inlaturat pe amandoi.

Incidentul acesta a avut si el darul lui. Nu m-a lasat sa ma duc pe povarnisul nostalgiei, al idilicul vietii de altadata de la tara, chiar daca distanta mare la care ma aflu acum fata de locul nasterii mele imi imbraca amintirile intr-o stralucitoare aureola. M-a trezit la o realitate care uneori poate fi atat de dura si de nedreapta. Visez si acum frumoase imagini din fericita mea copilarie, imagini ce-mi par gradini pline cu trandafiri, dar nu mai uit ca si trandafirii au spini.

__________________

LILIACUL ALB AL DOMNULUI EUGEN VERMAN

Mi s-a parut ca in timp ce am citit “Liliacul alb”, cartea jurnalistului bacaoan Eugen Verman, ca tin in mana floarea de liliac alb, cu parfumul, frumusetea, curatenia, limpezimea si prospetimea de floare a primaverii. Bucuria aceasta s-a nascut din chipurile oamenilor luminosi care se succed in carte. Este acea partea buna, frumoasa si optimista a romanilor, dar din pacate ramasa in umbra prea multor pete negre.

Ponderat in aprecieri, autorul descrie oameni si fapte care inseamna o certitudine de viata, o speranta pentru mai bine si, inainte de orice, o stare de spirit. Nu-i lipsesc nici insemnarile in care remarca schimbarile nefavorabile care fac ca tara noastra sa isi gaseasca cu greu timpul pierdut. Printre randuri se ascunde si multa amaraciune, dar punand in lumina chipuri de oameni cu puteri modelatoare, descurajeaza lipsa de optimism, starea de apatie care anihileaza elanul si initiativa.

Autorul, Eugen Verman, face literatura pe spatii mici, secvente decupate din viata cotidiana, cu firescul ei, cu oameni feluriti cu care si-a incrucisat drumurile vietii. Oameni domnului Eugen Verman, au un filon social semnificativ, sunt oameni obisnuiti, care intruchipeaza caractere diferite, iar intamplarile sunt cele din care este tesuta viata noastra de zi cu zi si carora, prin talentul sau, le-a dat expresia nemurii. Aceste scrieri isi au izvorul in experienta celor 45 de ani de gazetarie care l-au inzestrat cu un deosebit simt al perceptiei realitatii. In ele se desfasoara o adevarata perspectiva a societatii romanesti, purtand peceta jurnalistului innascut, jurnalist de vocatie, devotat scrisului, adevarului, memoriei locurilor si faptelor pline de savoare si autentic. E un scriitor sensibil si atent la fenomenul social, scriitor care a construit in cartile sale o lume cu dragoste si daruire totala. Scriind despre cartea profesorului Stefanache Spulber, autorul Eugen Verman spune cuvinte care i se potrivesc intocmai: “…scrisul porneste din cele mai luminoase adancimi ale sufletului, se contopeste cu locul si oamenii aceia care au fost si inca mai sunt, scrisul este adevarat, cinstit si curat ca apa de izvor”. Unele povestiri fac parte din zestrea amintirilor, acele amintiri care stau ascunse in suflet. Viata omului, fiind o scurgere continua ca apa unui rau, “nu stiu cum se face ca, abia spre varsarea in nesfarsit, vrem sa ne revedem albia” (pag.125), marturiseste autorul.

Fin observator, discret in atitudini, cumpanit la vorba, om linistit, se apropie de oameni cu inteligenta si tact si ii face sa-si deschida inima si gandul. In cartea lui isi retraiesc intamplari zeci, poate chiar sute de oameni. Adeseori autorul nu face comentarii, lasa sa vorbeasca faptele sau cei in suferinta: (“Disperati fara vina”, Viata la Burdusaci”, “Directorul de la F.A.T.A.”,“Domnisoara Petronela”).

E remarcabila arta de a zugravi chipuri umane. Un veteran de razboi din povestirea cu acest titlu, a venit “ca sa vada ce mai e pe la oras, ce mai face lumea, cum o mai duce si iata a trecut si prin piata”…Iar mai apoi noteaza: “Se vede ca este om de la tara, asta si dupa atentia exagerata cu care paseste, se vede ca-i este teama, aproape, sa nu jeneze pe cineva. Pe fata i se citeste, insa, o anume semetie, dar o semetie, linistita, izvorata, mai mult ca sigur, din sentimentul ca, pe reverul stang al hainei sale ponosite si demodate, poarta o decoratie, Crucea de Veteran de Razboi.” In forfota pietii, de parca ai zice ca “oamenii astia sunt innebuniti de spaima ca vine foametea” un ins grabit il atentioneaza:” fii, mosule, atent ca dai peste oameni!”. Dar “mosul”, dupa ce se scuza, zambeste, iar ochii sai caprui, inchisi, privesc cu intelegere, de, asta-i lumea din oras, la mine in sat pare mai domoala…” Cand autorul intra in vorba cu el, ii raspunde si “glasul, parca ii tremura, cred ca de emotie, ca uite, domnule, un om se intereseaza de el, il ia in seama, adica, si chiar da mana cu el si sta de vorba cu el…”

Domnul Viorel Arama, din povestirea “Un zambet linistit”, “un om pasionat pentru carte, mai ales pentru domeniu numit Morala”, si-a impanzit intreprinderea pe care o conducea cu citate din Montaigne, Cicero, Rousseau sau alti mari moralisti ai lumii, care au scris despre viata asa cum trebuie traita si pe aceeasi tema se inchegau si discutiile pe care le purta. “Ceea ce am constatat – cu placere, cu bucurie, de fiecare data – era ca domnul Viorel Arama “traia” efectiv imperativele morale respective, viata, personalitatea lui fiind “croite” pe aceste “calapoade” spirituale.”

Pasajele de meditatie te trimit cu gandul la sensuri mai adanci ale rostului vietii. In povestirea “Vulturul si gaina” plecand de la povestirea cu acelasi titlu a lui Anthony de Mello, devenita aproape folclor, face o asemanare cu o intamplare auzita de curand. In final, ramai cu cartea deschisa si cu gandul la incurcatele ite ale viatii.

Este cuceritoare ca o adevarata vraja simplitatea si limpezimea exprimarii. Fraza se desfasoara domol, e curgatoare, densa: “tipograful e un om cu o deschidere mult mai larga spre cunoastere, spre Lumina. Asa a intrat in vorbirea curenta sintagma “Lumina Tiparului”, de care mesterul tipograf e legat precum firul de apa de propriu izvor…”

Meditand la soarta eroilor, ne spune: “Cate unul, cate unul, oamenii aceia au disparut, dar, uite, nu i-a luat pe toti Nimicul, mai traiesc unii, sunt, e adevarat – un adevar crud – tot mai putini, iar omul acesta pe care l-am oprit eu, chiar de Ziua Eroilor, ratacit in multimea aceea mare a Bacaului, se numeste Badei Constantin, are 85 de ani si locuieste in Racaciuni.”

Cartea “Liliacul alb” are si un adaus pe care l-a intitulat “Al treilea zbor” in care prezinta imagini din Canada, venit a treia oara in vizita la fiica sa, Lucia. Pentru ca traiesc pe aceste meleguri, am putut sa gust cu deplina satisfactie descrierea si comentariile despre realizarile si frumusetile acestei parti de lume atat de indepartata de tara noastra. Ochiul exersat al ziaristului a observat aspecte pe care le-a zugravit cu aceeasi admiratie si dragoste pentru frumos si adevar, pentru omul care sfinteste locul. Canada i se pare ca este tara care iti da senzatia ca te afli intr-o lume ireala. Admira cultul pe care canadieni il au pentru respectarea legile tarii. Atractiile sunt foarte felurite, unele intruchipeaza fanteziile cele mai inaripate dublate de tehnica de-a dreptul uluitoare. Vechile scrancioabe, cunoscute noua din copilarie, modernizate acum in unele din marile parcuri de distractie, iti lasa impresia ca “n-ai timp nici sa tipi ca lumea”. Intalnirile cu romanii stabiliti in Canada l-au facut sa traiasca “emotii adanci”. A asistat cu deosebita satisfactie de intelectual la una din intalnirile colaboratorilor publicatiei “Observatorul” din Toronto. “Am asistat cu bucurie si cu interes, aici, atat de departe de Romania, la ceea ce am numit o solida punte aruncata peste prapastia uitarii de neam si de tara, caci oamenii acestia, tineri sau la varsta senectutii, mi s-au dezvaluit ca romani adevarati, partasi, pana la cea mai adanca tainita a sufletului lor, de dragostea si respectul pentru patria-mama, de nostalgia pentru plaiurile natale, in numele carora creeaza pastrand spiritul romanismului (pag. 225). Am convingerea ca acolo am gasit chiar tara mea de la Dunare, atat de departe geografic, dar atat de prezenta ca spirit, ca act de cultura, ca Lumina…” (pag.227).

L-au impresionat romanii-canadieni prin simplitatea si sinceritatea lor, dar si prin caldura cu care pastreaza in suflet dragostea pentru tara de unde provin. Relateaza parca cu emotie in glas despre un gest al muncitorului Iota Baciu, chemat de Lucia, fiica autorului, pentru o reparatie in casa. Intrebat daca este roman, “ raspunzandu-mi “da, sunt roman”, a pus mana in dreptul inimii. Un gest din care aveam sa inteleg, odata in plus, ca munca nobila a parintilor acestor tineri, a Bisericii, de a pastra identitatea de neam, de a pastra limba si obiceiurile si cultura noastra, da roade puternice”. Nu de putine ori, in insemnarile autorului apar chipurile preotilor vrednici de toata lauda, asociatii culturale, aspecte din viata comunitatilor romanesti din localitatea Kitchener, Toronto si Hamilton sau intrunirile romanilor de la Campul romanesc, o zona care este proprietatea romanilor in care ei se alfa ca in propria tara.

Frumusetea unica a Cascadei Niagara, a centrului orasului Toronto, a insulei invecinate, a muntilor, a lacurilor, a multor zone canadiene, a minunatelor covoare de flori cultivate cu dragoste, linistea si calmul vietii canadiene il fac pe autor sa isi trimita adeseori gandul spre acest colt de lume si dupa ce a ajuns pe plaiurile bacaoane.

Dar oricat de mult l-au atras aceste frumuseti din Canada, caci “momentele traite sunt incantatoare, de neuitat, locurile mele (din Romania) mi se par mult mai aproape inimii, ele fac parte din mine, cu ele ma identific, in ele se afla iluziile, bucuriile si sperantele mele.”

Cand am terminat cartea de citit, am avut un sentiment de tristete ca ma despart de o lume pe care o simteam ca imi apartinea sufleteste si mie si ca sunt nevoita sa intrerup dialogul de comuniune intima ce se stabileste intre autor si cititorul caruia i se atredeaza, dar si de regret ca asemenea scrieri nu se alfla mai aproape de lumina cunoasterii in tara noastra.

__________________

~„Căluşarii din Ţigăneştiul Teleormanului“

Jocul Calusarilor incepea la RUSALII, la 50 de zile dupa Sfintele Pasti, zi inchinata Sfintei Treimi (Pogorarea Duhului Sfant), in care oamenii aruncau cu frunze de nuc in fantani ca sa aduca ploaie.

Calusul este un dans barbatesc, foarte spectaculos, de mare forta, dinamic pana la epuizare, cu multa agitatie si foarte bine ritmat, motive pentru care a devenit emblematic pentru folclorul romanesc. Dansau dupa muzica interpretata de lautarii satului. Batranii de astazi povestesc cu nostalgie ca s-a pierdut jocul acela plin de vigoare care zguduia pamantul cand jucau calusarii. Tiganestenii erau foarte mandri de acest joc pe care l-au conservat foarte bine de-a lungul anilor. Este foarte bine reprezentat si in Oltenia. Teleormanul, fiind vecin cu Oltenia, nu se mai stie unde s-a nascut acest dans. Cert este, ca pentru intreaga zona teleormaneana, acest dans este reprezentativ, ca e dansul din mosi-strmosi cel mai cunoscut, cel mai reprezentativ si cel mai indragit.

La originile lui, dansul Calusului se deosebea de ceea ce cunosc spectatorii in vremurile mai recente. Calusul avea un ritual sever si cuprindea sensuri profunde din timpuri stravechi. E amintit si de Dimitrie Cantemir in Descriptio Moldaviae. Tata imi spunea adeseori ca presupune ca acest dans ar fi putut sa se nasca dupa cucerirea Daciei de catre romani. La inceput, fiind considerati dusmai, dacii ii ocoleau, mai ales femeile si fetele. De aceea ei au dansat singuri si astfel s-a nascut acest dans numai al barbatilor foarte vigurosi.

Scopul dansului initial era acela de a apara oamenii de fortele negative, dar si vitele si recolta. Calusarii jucau luand in brate copiii, sau sareau peste ei ori peste oamenii bolnavi pentru alungarea bolilor. De aceea jucatorii erau instruiti dupa un ritual foarte sever pentru a dobandi puterile necesare cerute de traditie. Ceata se aduna intr-un anume loc, unde depuneau juramant. Faceau legamant sa respecte regulile cetei si conditiile puritatii rituale in perioada dansului ( abstinenta sexuala si un comportament adecvat normelor de conduita etica a comunitatii traditionale). Pentru 2-3 saptamani ei urmau sa traiasca intens intr-un timp sacru. Juramantul ii lega amarnic de ceata in care erau obligati sa ramana timp de noua ani.

La incheierea perioadei de desfasurare a dansului, perioada sacra, calusarii reveneau la locul unde depusesera juramantul, despodobeau steagul si il ingropau intr-un loc secret. Apoi ceata se rasfira, fiecare membru apucand-o in alta parte. Mai tarziu se intalneau in sat, se salutau ca dupa o absenta indelungata si totul intra in existenta obisnuita.

Ceata era formata din 9-11 membri si organizata erarhic. Era condusa de vataf, el era primul calucean, caruia toti ii erau supusi. El purta in mana un chip de cal pus intr-un bat cu maner, al doilea calucean era stegarul, cel care purta steagul calusarilor format dintr-un bat sau prajina de al carui cap atarna o carpa, o legatura de usturoi, una de pelin si un sunur rosu. Cel de al treilea calucean era mutul. I se spunea asa fiindca el tacea tot timpul jocului. El era persoana comica a calusarilor. Era mascat si imbracat caraghios si purta in mana un bici cu care lovea in jurul calusarilor pentru a alunga toate duhurile rele. Calusarii erau imbracati in alb, incaltati cu opinci la care aveau zurgalai, iar in maini tineau o bata. Calusarii jucau pe la diferite porti sau in curti care trebuia sa fie foarte bine maturate. Prin jocul lor in cerc, ei cereau punerea in practica a puterii soarelui asupra ielelor, asupra duhurilor rele de care taranul trebuia sa fie ferit tot timpul.

Astazi, dansul Calusarilor a disparut aproape din toate zonele tarii. Se mai mentie ca obicei doar in judetul Teleorman. A mai ramas doar jocul pe scena, ce-i drept, foarte reprezentativ pentru folclorul romanesc. Teleormanenii pot fi mandri ca dansul specific acestor locuri, Calusul, astazi este recunoscut pe plan international ca piesa de patrimoniu. Frumusetea acestui dans a facut cu ani in urma, ca echipa de dansuri din Tiganesti sa ii aduca comunei noastre premiul pe tara, premii insemnate la diverse concursuri pe tara, sa ii duca faima si in Bulgaria. Echipa a fost sustinuta de eforturile doamnei invatatoare Ana Chiriac si de inimosul inspector scolar al judetului Teleorman, Dumitru (Tica) Iris, tiganestean ramas cu sufletul in locul nasterii sale pentru care inchinam ganduri si sentimente de recunostinta.

Astazi, traind departe de aceste locuri, ii duc dorul si inima imi tresalta cand ii vad in cate o reproducere in zborul dansului avantat.

ELENA BUICA-PICKERING

________________

~„Ca prin urechile acului“

Dupa venirea comunismului, am trait cu intensitate speranta concentrata in doua cuvinte: “Vin americanii” Cuvintele acestea, ca o adevarata magie, circulau pe soptite, din gura in gura, ca telefonul fara fir, spus la ureche cu nadejde-n suflet, fara oprire, fara sa obosesasca si fara nici o varianta: “Vin americanii”.

Cat de departe am fost noi atunci de implinirea acestui vis, am aflat mai tarziu cand au ajuns si la noi cate ceva din secretele istoriei care s-au scris atunci. Acum zambim amintindu-ne acea epoca, dar atunci acest zvon era fereastra deschisa prin care putea sa mai intre putin aer in sufocarea ce ne taia respiratia. Numai ca pentru unii, aceast zvon a fost si pretext pentru ani lungi de puscarie, asa cum m-am aflat si eu in primejdie si am scapat ca prin urechile acului.

Dupa ce am terminat ca prin minune Scoala normala, am cerut repartitia in Ardeal ca sa imi pierd urma de prigoana pusa asupra parintilor. Si am ajuns intr-o comuna nu departe de Oradea, Ineu de Cris, dar cam izolata, sub niste dealuri. Printre putilele lucruri ce am luat cu mine de acasa, era si un radio cu acumulator si baterii. Dupa 8 ani traiti in mediul citadin, chiar la pariti, in comuna natala cu un trai ceva mai apropiat de cel urban, acum imi duceam existenta intr-o comuna cu multe radacini infipte in arhaism, cu oameni care aveau grai si obiceiuri arhaice, in care nu adia nici o pala de vant din lumea in care traisem. Curand am aflat ca in comuna nu exista nici un aparat de radio. Directorul scolii mi-a spus ca si-a vandut aparatul de radio. “Cum asa? “ am intrebat eu nedumirita. “E primejdios sa ai un aparat de radio” mi-a raspuns. N-am deslusit intelesurile mai adanci ale acestor vorbe si am zis in gand: “Ce lume! In ce colt de lume am nimerit! Cum imi voi duce eu existenta aici? N-as renunta la radio pentru nimic in lume. Cu cat efort l-am adus si am renuntat la alte lucruri necesare numai ca sa il aduc, iar aici, cat efort si cata cheltuiala imi cere ca sa-l fac sa functioneze ! Asa ca, eu una n-as renunta la el nici in ruptul capului. Si ei sa aiba un radio si sa il desfiinteze! Nu pot sa inteleg ce lume e asta?” – Intelepciunea nu e darul tineretii.- Dar nu peste multa vreme am inteles si mult m-a scuturat aceste noi intelesuri.

Ma chinuiam sa incarc acomulatorul odata pe luna ducandu-l la Oradea. Trebuia sa il duc in mana cu grija, nu cumva sa sara acidul din el si sa-mi arda hainele si pielea. Avea un suport de tabla groasa care ma taia la mana si uneori mergeam 12 kilomeri pe jos. Ca sa nu se descarce prea repede, ascultam numai anumite emisiuni. Emisiunea preferata era teatru. Asculta si nana Mariuta, gazda mea, si plangea din toata inima cand era cate o tragedie. “Nu mai plange, nana Mariuta, ii ziceam eu, fiindca ce ai auzit sunt actori care isi joaca rolul lor. Asa este piesa, ei nu au murit.” Ba ii plang, domnisoara mea, fiindca stiu ca au murit cu adevarat. Am auzit eu cum suspina. Barbatul meu tot asa facea cand a murit. Eu daca am vazut cum moare omul, stiu ca tocmai asa face cand moare, cum am auzit la radio.” .

Cu radio imi indulceam amarul zilelor de acomodare. Zilele imi erau mai senine cand auzeam dimineata ”S-a facut lumina-s sat, mai badita, mai” ori “Hopa tropa, hopa trop, cand la pas cand in galop” ori ”Firicel de floare-albastra, floare de nu ma uita” slagarele acelui timp, iar serile imi erau mai pline ascultand cate o piesa de tatru. Nu imi trecea prin minte ca ma pastea primejdia.

Pe atunci securitatea facea arestari, vanad mai ales pe cei potrivnici regimului, dar cadeau victima si alti oameni. Trebuiau exemple pentru a tremura de frica ceilalti oameni. In inchisori ii torturau pentru a deveni colaboratorii securitatii. Unul dintre ei era sa fiu eu. Era atunci, pe la inceputul anilor ‘50 cand era in valva mare zvonul: “Vin americanii”. Oricat era de izolata comuna Ineu de Cris, dar si pe aici se strecurau in soapta aceste vorbe pentru a le mentine nadejdea oamenilor in schimbarea situatiei. Si vorba se ducea soptita din ureche in ureche, vibrand de speranta: ”De unde stii?”. “A spus la radio”.

Intr-o seara tarzie, a venit la mine o colega, doamna Irina Moldovan, Dumnezeu s-o tina in lumea celor drepti pentru bunataea ei. Era scunda de statura, nu avea multi centimetri peste 1,50 m, dar sufletul ii era urias. Acum era neagra-pamant la fata. Mi-a spus scurt: “ascunde repede radioul” si a plecat. Am facut ce mi-a spus, desi nu intelegeam nimic. Toata seara si in zilele urmatoare a umblat pe la cei din comitetul de partid. Am aflat ulterior ce s-a intamplat. Securitatea cerea cu insistenta numele celor care au aparat de radio, deoarece din cauza “atitudinii dusmanoase”, erau raspandite zvonurile cu “Vin americanii”. Inainte de a-mi da numele pe mana securitatii, oamenii parca au avut o strangere de inima. Ma apropiasem de sateni cu sufletul deschis, iubeam copiii, eram intotdeauna cu cuvinte bune pentru fiecare, nu auzisera din gura mea niciodata: ”Vin americanii”. In comuna se stia totul. Aveam numai 18 ani, dar aveam ceva din candoarea copiilor, si ceva din daruirea apostolului de odinioara, asa cum fusesem educata in niste ani mai buni de scoala. Si cand oamenii sunt oameni si cu teama de Dumnezeu, nu s-au repezit la un asemenea act, numai ca plutea si asupra lor primejdia fiindca era considerata omisiune de denunt si aceasta era pedemsita aproape ca si fapta. Doamna Moldovan facea parte din acest comitet. Ca o leoaica a luptat pentru mine. Ca o furtuna s-a ridicat in sedinta si m-a aparat. Dupa sedinta, a venit la mine sa ma previna si apoi s-a dus la fiecare ins din comitet ca sa stea de vorba separat. S-a dus si in zilele urmatoare. Nu stiu ce putere i-a dat Dumnezeu, ca i-a determinat pe oameni sa ma apere.

Nu mai stiu cum a sarit si nana Mariuta si a ascuns aparatul de radio intr-o claie de fan. Eu nu mai eram buna de nimic. N-am putut dormi toata noaptea ascultand fiecare zgomot de afara, gata sa ma strecor intr-o ascunzatoare de unde presupuneam ca nu voi putea fi gasita. Pe atunci securitatea aresta in valuri. Daca scapai intr-o noapte cand se desfasura o stfel de actiune, aveai sansa sa te mai strecori. Asta o stiam de la tata care scapase asa de cateva ori. Mai tarziu si-au perfectionat ei sistemul.Nu m-am dus nici la scoala zilele urmatoare. Am trimis vorba ca am plecat de urgenta acasa pentru ca a murit cineva din familie. Stia de mine numai nana Mariuta si doamna Moldovan. Cand doamna Moldovan m-a anuntat ca pot merge la scoala, am aparut si eu. Numai frica ramasese sa ma stapaneasca inca multa vreme.

Mult indragitul meu aparat de radio, bietul meu aparat de radio, o cutie dintr-un lemn frumos lucrat, cu doar cateva piese in el, dar cu o rezonanta atat de placuta, a ramas prin podul nanei Mariuta. Cate o data ma duceam sa-l vad, il mangaiam cu privirea, voiam sa ma asigur ca e acolo si ca e in stare buna. Nu si-a mai gasit rostul in lumea orasului unde am plecat apoi. Nu mai facea concureta fratilor lui adaptati la curentul electric.

Doamna Moldovan a ramas in sufletul meu o icoana vie a omului cu suflet mare, iar oamenilor din comuna Ineu le pastrez si astazi o amintire calda, plina de recunostinta si respect pentru omenia lor.

ELENA BUICĂ

_______________

~„Dimitrie Anghel – parte a triunghiului cu dragoste şi moarte“

16 iulie 1872 – 13 noiembrie 1914

In 1914 o drama a zguduit lumea culturala romaneasca. O drama sentimentala care se derulase de-a lungul mai multor ani – incepuse in 1909 – implicase pe Dimitrie Anghel, pe prietenul sau St. O. Iosif si pe Natalia Negru, femeia ce s-a dovedit, desigur fara voia ei, fatala pentru amandoi.

Din pacate, cei doi poeti legati printr-o profunda prietenie au iubit aceeasi femeie, pe Natalia Negru, care s-a casatorit mai intai cu Iosif, a divortat si apoi s-a casatorit cu Anghel, situatie care a dus la zguduitoarea drama.

Felul cum s-au desfasurat evenimentele in care Dimitrie Anghel si-a tras un glonte in piept pare a depasi chiar si imaginatia unui romancier. Viata intrece uneori si literatura prin neasteptatele rasturnari de situatii si de evenimente ce se pot derula pe canavaua destinelor.

Nu e de mirare ca Liviu Rebreanu a intentionat sa scrie un roman inspirandu-se din aceasta drama a triunghiului cu dragoste si moarte. In caietele sale, Liviu Rebreanu ii daduse titlul “Sarpele” si avea 13 capitole, dar proiectul nu a mai fost realizat.

Cei doi poeti s-au cunoscut in anul 1900 pe cand se aflau la Paris pentru studii si au devenit foarte buni prieteni. In anii urmatori ei au uimit lumea inregistrand un fenomen unic in literatura – o colaborare indelungata, variata ca forma si genuri abordate si foarte rodnica, semnand cu pseudonimul A. Mirea. Din contopirea celor doua talente parca a luat fiinta un al trilea poet care nu e “nici el, nici celalalt”. Au facut nenumarate traduceri impreuna din operele lui Goethe, Lenau, Ibsen, etc. Colaborarea lor a dat literaturii romane acel valoros “Caleidoscopul lui A. Mirea”, o cronica rimata, cu versuri satirico – umoristice, pamflete culturale, politice sau sociale, care a aparut in doua volume (vol.I in 1908 si vol. II in1910), precum si “Legenda funigeilor”, ca sa amintesc doar cate ceva din colaborarea lor.

Aveau temperamente total diferite, dar aveau si cateva trasaturi comune. Amandoi nutreau o mare sete de instruire si afirmare literara si amandoi erau visatori si romantici. Desi psihologic se deosebeau, pe un plan mai larg se “completau” in chip fericit. Iosif era un tip interiorizat, un poet liric ce se distingea prin duiosia si sinceritatea sentimentelor, plasticitatea si claritatea imaginilor si naturaletea formei. El se simtea atras de exuberanta lui Dimitrie Anghel, (Mitif, cum ii spuneau prietenii), iar acesta avea nevoie de firea delicata a lui Iosif. Cand s-au cunoscut aveau si varste apropiate, Iosif avea 26 de ani si Anghel avea 28. Singura martora a acestei activitati inedite a fost sotia lui Iosif, Natalia care intra uneor in camera unde lucrau ei in care puteai sa tai fum cu cutitul de la tigari si cu miros de cafea facuta la o masina de spirt care le statea alaturi. Ea ii mai servea cu cate ceva sau chiar si cu cate o epigrama:

Aflase si conu Mitif

Precum ca omul primitif

Ciocnind doi bolovani… pe loc

Gasi scanteile de foc! –

Si-a zis atunci, “Sa-ncerc si eu

Sa scot scantei, izbind mereu,

Nu bolovan de bolovan

Ci capul meu de-al lui Stefan.”

Anul 1909 va aduce cu sine epoca dezlantuirii dramei Anghel – Natalia Negru – Iosif. Prietenia si colaborarea celor doi poeti a luat sfarsit, in primavara anului 1910, odata cu deznodamantul dramei intime. Spre cinstea lor, nici unul nu a sfasiat, vindicativ, opera de colaborare, si ca printr-un consens tacit, amandoi au lasat-o posteritatii asa cum o edificasera.

Iosif a cunoscut-o pe Natalia Negru in 1903, la Bilblioteca Fundatiei Carol I, unde el era custode. Natalia era studenta si avea un farmec deosebit care l-a facut pe poet sa se indragosteasca si in anul urmator sa se casatoreasca cu ea. Din nefericire, casnicia lor nu a fost una reusita. A alunecat repede catre un sir de neintelegeri. Partea cea mai reusita a casniciei lor a fost o fetita, Corina. Aceasta a murit si ea in chip tragic, in timpul unui bombardament al unui Zepelin german, la 13 septembrie 1916.

Neintelegerile intre Natalia si Iosif s-au intetit, mai ales dupa interventia lui Dimitrie Anghel cu iubirea, mai bine zis, cu pasiunea lui pentru Natalia. Iosif era o fire prea visatoare pentru Natalia care era un tip mai asezat si mai pragmatic.

A urmat apoi divortul si Natalia l-a facut fara sovaire, nebanuind urmarile grave. In 1910 Natalia, raspunzand staruintelor lui Anghel, il urmeaza si Iosif va intra intr-o grava criza fizica si morala. Se va stinge in 22 iunie 1913, la spitalul Coltei, rapus de o congestie cerebrala.

Natalia Negru a scris si ea poezii, proza, a tradus din Ovidiu si din alti poeti ai lumii. Cea mai importanta opera a ei este o carte “Helianta” in care se confeseaza pe larg si deruleaza secventa cu secventa “filmul” relatiilor sale cu St. O. Iosif si Dimitrie Anghel. Acolo ea scrie referitor la casnicia ei cu Iosif: “Pandisem un moment si marturisisem lui Iosif ca nu-l mai pot iubi din pricina firii lui de boem dezordonat, care lasa de dorit incepand de la conduita lui fata de mine pana la aceea fata de el insusi; se neglija complet de sanatate, ca higiena, ca tot. El era bolnav saracul, dar eu nu stiam…Eu il iubeam ca pe o sora. Pare-se ca nici el nu dorea mai mult….”

Dar Natalia se insela, cel putin asa cum reiese din “Cantec trist”:

Sa-i spui ca nici sa o blesteme,

Nici ura n-ar putea sa-i poarte,

Ci plange sangerand si geme

Si o s-o cheme pan-la moarte.

Si ce salbatic a iubit-o

Im patima-i mistuitoare,

Si cum ea insasi a zdrobit-o,

Cum a calcat-o in picioare.

“Anghel, spune ea mai departe, era volubil si picant. Acidulat ca o sampanie. Pe urma nu mai stiu cum s-au petrecut lucrurile – Fapt e ca pe mine morbidezza lui Iosif ma desprinsese de el. Incet, incet ajunsesem sa-i las lui sentimentalismele si lui Anghel erotismul…”

Dar noua casnicie a Nataliei cu Anghel s-a transformat in curand intr-un calvar. In “Helianta” Natalia nota: “ Nu-mi placea deloc capul lui de satir, cu barbise spaniola, cu fata de harap, cu ochii oblici si patrunzatori, de fachir. Avea o inteligenta de o rara cruzime. Ma tortura cu vorba. Zvarlea numai cutite… Mai multe zile m-a incuiat in casa, singura, ca intr-un turn, sfasietor despartita de fetita mea, in imposibilitatea de a-mi relua libertatea, cu ferestrele mascate, cu lumina aprinsa. Simteam pasii lui Anghel, caci venea din cand in cand acasa si asculta sa stie ce fac, auzeam usa incuindu-se dupa el, pasii pierzandu-i-se in curte… Eram condamnata la moarte de el, pe care incepusem sa-l ador.”

Evident, marturisirile au mare doza de subiectivism, dar informatiile sunt de mare ajutor pentru a intelege cele doua personaltati ale literaturii romane, vazute prin prisma omenescului.

La randul lui, Anghel se confesa criticului Eugen Lovinescu: ”E rea, rea! Din primele zile a inceput a ma persecuta la prieteni, de care tinea sa ma izoleze, in simple cunostinte, in literatura mea facuta inainte, din care m-a obligat sa scot parul blond si ochii albastri, sub cuvant ca as fi avut un mare amor pentru o doamna blonda”. Apoi, criticul a relatat: “Cazandu-i o cheie din buzunar, sotia a crezut ca ea provenea de la o camera de hotel in care poetul se intalnea in taina cu o alta femeie. In zadar a incercat s-o convinga ca era cheia de la un birou de la Casa Scoalelor unde primise de curand un post de reverent. Geloasa, sotia ramanea de neclintit in credinta ei, iar cand poetul a luat-o de mana si a condus-o la institutia cu pricina si i-a dovedit ca n-o mintise, ea ramasese fara replica…”

Natalia nota mai departe in cartea ei, “Helianta”: “Imi arata ca nu il mai interesez, imi povestea ca sa ma umileasca chiar cele mai recente aventuri ale lui… I-am raspuns raspicat: daca mai continui cu povestea asta eu plec imediat! Mi-a raspuns: ‘Daca faci un pas te impusc!’ Am crezut ca glumeste si am continuat sa merg spre usa. El a acos revolverul … si a tras. Eu am cazut. Impresionabil cum era, a crezut ca m-a omorat, de aceea glontul urmator si l-a tras in piept….”

Nu a murit pe loc. Au fost dusi amandoi la spital. Dimitrie Anghel a murit dupa trei saptamani si a fost ingropat la cimitirul “Eternitatea” din Iasi. Se spune ca la inmormantare, o doamna i-a strigat Nataliei: “Mizerabilo, care omori pe toti oamenii mari ai tarii!”

Ea a supravietuit multi ani celor doi poeti. S-a stins din viata in anul 1965. Era nascuta in 1882.

Aceeasi intamplare tragica este redata si intr-o scrisoare a Nataliei Negru catre Nicolae Iorga.

“Iata care a fost motivul nebuniei lui Anghel: urcand la Bucuresti, in tren, am dat peste o trupa de actori Nottara, Giurgea, etc. – care se duceau sa inaugureze Teatrul din Roman. Anghel a vrut sa ma paraseasca in vagonul restaurant, pentru a se duce sa intretina pe d-na Giurgea. Eu i-am reprosat. La Marasesti, actorii s-au dus inainte, noi am schimbat trenul. Fiindca ma plimbam in cabina oarecum enervata, el m-a intrebat:

- La ce te gandesti, doamna?

I-am raspuns:

- La lipsa de cinste a domnilor. Ceea ce l-a facut pe el sa-mi dea o palma si sa ma injure ca cel mai ordinar surugiu. Eu am ramas incremenita pe canapea si dupa catva timp i-am spus raspicat:

- Sa te duci cu trenul asta, ca nu iti mai dau voie sa vii la mine acasa si nici nu voi mai trai cu tine orice s-ar alege de mine.

De altfel, incepusem divortul cu el si numai induiosata de rugamintile lui, il intrerupsesem numai cu doua saptamani inainte de acest lucru. Negresit ca nu s-a dus cu trenul, ci a mers cu mine A cautat in tot felul sa ma impace in drumul cu trasura, dar n-a putut. Acasa cearta a continuat pe tema urmatoare: imi spunea ca actritele sunt femei cu adevarat superioare, iar belferitele (profesoarele) sunt niste idioate. I-am spus sa divorteze imediat de idioata de belferita si sa-si ia ca nevasta pe ideala actrita si fiindca eram extrem de exasperata, am adaugat:

-Uite, chiar acum, pana la miezul noptii! (la Sf. Dumitru) plec la parintii mei si d-ta ramai liber sa petreci cum iti va placea cu actritele.

El mi-a spus ca daca fac un pas spre usa , ma impusca. Eu totusi am facut acel pas si el s-a tinut de cuvant. E insa cert ca nu a vrut sa traga in mine. A dat un foc in odae, ca sa ma sperie, si glontele a ricosat. Asta o stiu caci in primele momente, cand am cazut pe jos, el era foarte nenorocit, se mira ca m-a lovit, m-a mangaiat si mi-a aplicat un prosop ud. Pe urma am lesinat. La extragerea gloantelor, al meu era turtit, al lui era intact…

Vi le-am spus acestea, fiindca imi astept cu seninatate moartea si tin sa se stie cum a fost. Anghel m-a strigat tot timpul cat a fost bolnav. Cand sa-si dea sufletul, Anghel a chemat pe d(octo)rul Parvulescu si i-a spus: ”Sa-i spui Nataliei ca mor gandindu-ma la dansa.”

Dimitrie Anghel – omul se deosebeste de Dimitrie Anghel – poetul. Din agitata sa viata se desprind contradictii ale unui temperament agitat si nelinistit. Era stapanit de spaima mediocritatii. Dezordinea vietii lui se aseamana cu cea a tatalui care si-a pierdut mosia, ajungand falit din prea tenace energie a modernizarii agriculturii, care pe vremea aceea nu a dat randament. Poate ca a mostenit pe linie materna temperamentul mai aprins al grecilor. Toate acestea, precum si alura de dandy, poza demonica, simtul donquijotesc al cavalerismului, nu transpar in opera lui. Lirica lui se caracterizeaza prin sensibilitate, fantezie si eleganta. El aduce in lirica noastra o sensibilitate moderna. Simbolist prin muzicalitate si simboluri, dar romantic prin fantezie, atat in versuri cat si in proza. La putini alti scriitori gasim atat de puternica aspiratia pentru “viata ca arta”. Opera lui poetica afirma permanenta naturii, vesnicul proces de reinnoire a acesteia. Volumul de poezii “In gradina” (1905) dovedeste rafinament, iar fantezia compune smalturi de autentica finete senzoriala, sau feerii discrete, cu nuante si corespondente care te trimit cu gandul la afinitati cu Baudelaire. Florile lui Dimitrie Anghel fac parte din peisajul sufletesc al poetului pe care le-a integrat sensibilitatii lui, flori cu care isi confrunta bucuriile si tristetile in versuri de o mare limpezime si bine cizelate. Melodia ampla a versurilor in masura de 17-18 silabe, in ritm iambic, elegiac, da o solemnitate calda melancoliei poetului rafinat

“Miresme dulci de flori ma-bata si ma alinta ganduri blande…

Ce iertator si bun ti-e gandul, in preajma florilor plapande!

Rad in gradina: flori de nalba si albe flori de margarint,

De parca-ar fi cazut pe straturi un stol de fluturi de argint

Pentru el trandafirul este incarcat cu multe semnificatii:

Sfiala care urca-n fata fecioarelor cand vine-amorul,

Si toata jalea si netihna acelora ce-asteapta mirii,

Mahnirea toat-a unui suflet pe care il ucide dorul

Le-a pus pe-un ram, s-atuncea lumea s-a-mbagatit cu trandafirul.

(Florile)

Paralelismul dintre florile de magheran si oameni este miscatoare:

Au inflorit iar magheranii si n-a prins nimenea de veste,

Si-acum se trec, cum trec pe lume atatea vieti ce pan-la moarte.

S-ascund in numarul multimii si umilite stau deoparte,

Cum sta intre surori sfioasa cenusareasa din poveste.

(Magheranii)

In volumul “Fantezii” (1909) al carui titlu arata preferinta pentru plasmuirile imaginatiei, intalnim poezii ale peisajului marin si aspiratia spre absolut (Moartea Narcisului). Poetul ne prezinta case albe din nord sau peisaje marine limpezi si transparente. El e sesibil la detaliu, traieste prin si pentru poezie. Versurile lui au o tonalitate originala. “Fanteziile” lui pornesc de la un fapt, de la o amintire, dand expresie unei stari sufletesti, unei idei poetice. “Moartea Narcisului” mult apreciata de Perpessicius, este construita pe un paralelism intre moartea florii de narcis “daruita de o mana adorata” si iubirea care se stinge iremediabil:

S-a ofilit Narcisul, si-s trist de-o zi intreaga…

Era ceva din tine in floarea asta draga;

Era ceva desigur, caci altfel n-as pricepe,

De ce ma simt mai singur acum cand noapte-ncepe

Si n-o mai vad in umbra luptand staruitoare

S-adune stralucirea luminii care moare.

(Moartea Narcisului)

Proza lui Dimitrie Anghel stransa in volumul “Ciresul lui Lucullus” (in colaborare cu St. O. Iosif), “Povestea celor necajiti”, “Fantome”, “Oglinda fermecata”, “Triumful vietii” si “Steluta” sau cele risipite in periodice si adunate doar postum, cuprind memorii si evocari sau marturisiri literare. Acestea isi pastreaza pana astazi desavarsita eleganta stilistica si compozitionala. D. Anghel se dovedeste a fi un expert manuitor al neologismelor, iar simtul sau innascut pentru pictural, forme si culoare nu se dezmint nici aici.

Ultimii ani de viata ai lui D. Anghel, intre 1910 si 1914, au fost dramatici, aavand de suferit pe mai multe planuri. In 1911, in timp ce se afla la Paris cu Natalia, acum sotia lui, i-a ars casa, casnicia nefericita si ostracizarea in cercurile largi pentru drama lui St. O. Iosif, i-au intunecat ultimii ani. A avut si o internare in spital pentru depresiune nervoasa. Toate acestea s-au rasfrant si in poeziile lui, l-au coplesit si l-au impins la sinucidere. In ultimul an de viata nu a mai publicat nimic, semn al prabusirii sufletesti. Ultima poezie publicata cu un an inainte de moarte, ”Puterea amintirii” are o tonalitate grava de tragica prevestire:

“Ne vom aduce-aminte, de toate pan-la urma,

O draga mea… Si daca viata nu se curma

Ci staruieste inca inchisa in morminte,

Atuncia si acolo ne vom aduce-aminte!”

Poeziile din ultima perioada, “Halucinatii”, “Vezuviul”, “Orologiul” , scrise in colaborare cu Leon Feraru, dau expresie aceleiasi sensibilitati sfasiate si acelorasi idei tragice.

“Lugubru ca un demon ascuns intr-un cavou

Carteste la rastimpuri stravechiul orologiu,

Si-mi spune ca-n viata nimica nu e nou,

Ca nu e nici un lucru sa merite-un elogiu:
Zadarnicia vietii este dominanta:

“Si inima ta-i altfel…La ce bun dar sa bata?

Ce-ti poate da iubirea si ce-o sa-ti dea Olimpul?

De vrei s-avem odihna si sa-nghetam odata,

Intinde-ti lenes bratul si-ncremeneste timpul !”

(Orologiul)

Privindu-i opera in ansamblu, aceasta releva o neliniste a cautarii venind adesea in opozitie cu atmosfera senina si linistita a multora dintre versurile sale. Vocatia pentru modernitate, pentru o creatie sincronizata literaturii europene, ii confera aproape pozitia unui precursor al spectaculoasei deschideri pe care o infatiseaza literatura romana intre cele doua razboaie mondiale.

Pompiliu Constantinescu spunea in “Actualitatea lui D. Anghel”:

“Anghel, omul – a fost, pare-se, un pasional erotic, dar artistul este un pudic, un aristocrat in sensul unor marturisiri aluzive…”

Dimitrie Anghel ramane pentru posteritate omul zbuciumat pana la tragic, dar mai ales, ramane poetul care a marcat in literatura romana trecerea spre poezia si proza moderna, pretinzand cititorului un gust literar format.

Criticul M. I. Dragomirescu aprecia:

“Dupa Eminescu si Macedonski, inainte de Arghezi si Blaga, Dimitrie Anghel s-a afirmat ca un poet original dand expresie artistica unei structuri sufletesti complexe, moderne. Poet al florilor, al dragostei si al marii, el se remarca prin sensibilitate delicata, fantezie sclipitoare, rafinament intelectual si muzicalitate.”

ELENA BUICĂ

_____________

DUPĂ 30 DE ANI

Ca-n orice proces de ardere a etapelor, cu totii ne schimbam fara voia noastra si evoluam fiecare in mod diferit. Asta intra in firescul lucrurilor. E neindoios ca in trecerea prin mai multe varste ale biologiei noastre, lumea interioara e mereu in schimbare si ea, asemenea celei exterioare. Dar cand ni se pune in fata o oglinda si vedem tabloul vietii cu miscarile ei dupa 30 de ani – este un tulburator tablou de viata asupra caruia meditezi indelung, caci sufletul a ramas in noi sa arda tot viu ca odinioara.

Cand am facut o vizita in tara, m-am dus sa revad Clujuletul, asa il dezmierdam in gand dupa ce l-am parasit cu mult regret acum 30 de ani. Era Clujuletul tineretii mele dominat de o larga generozitate si de un coplesitor omenesc, cand ma aflam printre zanaticii care cautau ca prostii adevarul si dreptatea, scrutam caile de acces spre fondul destinului uman si ravneam la bolta instelata a ideilor. Iesisem din perioada grea cu prezent nesigur si viitor incert si pentru ca mi se deschideau noi orizonturi, prinsesem aripi largi. Era Clujul anilor de studentie invatand pe rupte si citind si in mijloacele de transport, ori invatand in linistea si racoarea copacilor din cimitir, era perioada cand nu puteam zari varful scarii inaltimilor visate. Pe atunci iscodeam drumul spre nemurire si zacea in fiecare din noi speranta ca intr-o zi vor iesi la lumina valorile care mocnesc gata sa ne dea o noua infatisare. Era orasul anilor implinirii in iubire, al inceputului de casnicie si ineditul fericirii materne, anii multelor legaturi de prietenie atat de diferite, atat de colorate si atat de bogate, asa cum este orice tinerete.

Era Clujul implinirii ca om cioplindu-mi propria configuratie morala, al ambitiilor de a-mi fauri un statut de profesor apreciat si respectat, de a tine mereu la inaltime statura de onorabilitate. Era orasul clocotitoarelor tinereti care te imping spre zonele tainuite ale seducatoarelor ademeniri din care doream sa gustam pentru completarea bagajului de viata, ispite la care apoi renuntam la marginea decentei si a bunului simt. Traiam parca o dedublare, un ego gata sa guste din toate aspectele vietii spre a le cunoaste si un alterego care punea stavila ca un adevarat politai al mintii si care vana patimas, cu ardoare, salbatic, orice greseala reala sau imaginara, ori cel care imi oblojea imensul orgoliu neacoperit de realizari pe masura. Pe atunci mi se parea ca o multime de imprejurari nu erau decat ramele in care eu trebuia sa asez picturile. Pictam cu infrigurare propriile mele scene de viata si incepusem sa lucrez si la o colectie de curiozitati socio-psiho-comportamentale, opere pe care n-am reusit sa le termin si mai sunt inca in lucru si acum.

In drum, apropiindu-ma de Cluj, simteam ca ma topesc de emotie. Mi s-au topit cei 30 de ani de cand il parasisem si ajungand pe strazile orasului, parfumul ametitor al teilor din luna iunie, m-a azvarlit si mai rapid in lumea acelor vremuri, un adevarat regat al amintirilor. Mi-am reintalnit sufletul lipit de atatea imagini din trecut. Acum cand scriu, simt cat este de greu sa transformi navala de ganduri in cuvinte si sa prinzi starile sufletesti pentru a le transforma in semne asternute pe hartie, insemnari smulse neantului. M-am intalnit cu mine cea de-atunci cu care apoi m-am contopit, mi s-au deschis cotloanele inimii care stateau inchise demult si am privit acolo unde se asternusera sperante, doruri, urcusuri, coborasuri, bucurii si tristeti, am retrait intamplari care m-au inseninat sau m-au durut. Am fost absorbita ca de un vartej al amintirilor descatusate din stransoarea timpului ca din lumea celuilat taram. Din cand in cand, o liniste tulbure imbratisa clipa cand aflam trecerea in lumea umbrelor a celor care odinioara, intr-un fel sau altul, au facut parte din lumea mea. Usile unor prieteni nu mi s-au deschis. Isi schimbasera adresa plecand in cealalta lume. Intalnirea cu ei in lumea amintirilor care le-a pastrat contururi dragi, a fost luminata de sentimentele calde care nu s-au stins de-a lungul anilor.

Mai intai, a fost reintalnirea cu amintirea lui Paul. Am mers de-a lungul strazilor simtindu-i umbra langa mine. Era umbra lui din tinerete, asa cum era pana s-a stins in catastrofa aviatica la 29 de ani. Acum parca ii simteam mersul apasat, cu calcatura omului viguros, cu sanatatea absoluta, asa cum aratau rezultatele riguroaselor controalele facute pilotilor. Ii vedeam frumoasa tinuta in uniforma bleumarin cu epoletii aurii stralucitori. Ii vedeam fata mereu vesela, ii vedeam ochii albastri, mosteniti apoi de fiica noastra si apoi si de nepoata, ii vedeam parul blond, ii auzeam vocea care nu s-a stins in catacombele timpului. Uneori il simteam ca paseste langa mine ducand fetita in brate, asa cum mi-a ramas in minte ca-ntr-un tablou pe viata. Mi se parea ca de-as fi fost putin mai atenta, as fi putut chiar sa ii vad avionul zburand in rotocoale de-asupra locuintei. Mi-am amintit de atatea zboruri facute alaturi de el si cum glumeam falosindu-ma ca as putea si eu sa conduc un avion. “Ce asta e mare lucru?” il tachinam eu. Era o fire vesela, mereu pus pe sotii si glume. Era un foarte placut conviv. Stia sa creeze stari de spirit mereu surprinzatoare si provocatoare si de aceea prietenii roiau in jurul lui, mai ales femeile, care imi creau nelinisti.

Pe atunci batea prin lume un vant de libertate sexuala. Era inceputul anilor ’60. Anii revolutiei sexuale, o perioada de rebeliune si experiementare in orice domeniu, erau anii in care s-au pus bazele culturale ale noilor tipuri de formari, pastrari si ruperi de relatii intre femei si barbati si nu numai, era perioada cand sexualitatea se politizase si chiar si in tara noastra Gheorghiu Dej admisese largirea baierelor rigiditatii morale. Asadar, domnea o atmosfera favorabila persoanelor cu aplecari spre trairi in mai mare libertate. Paul era in admiratia celor care-l inconjurau si pentru infatisarea lui, dar si pentru acele raspunsuri intr-un fulger momentan de perceptie instantanee, adevarate strafulgerari de gandire care starneau uimirea. Aceaste

calitati, dar si buna pregatire tehnica si sanatatea absoluta, l-au propulsat pe primul loc in ierarhia pilotilor de la acea vreme. Mi se parea atunci o fiinta speciala, si cu aceasta imagine a trecut in lumea albastrului senin al cerului pe care l-a survolat de atatea ori. Am revazut locul unde ma gaseam cand am aflat ca s-a prabusit avionul si parca simteam si acum tremurul picioarelor. M-au trecut fiori din crestet pana in talpa cand mi-am amintit cuvintele mamei mele din acea zi nefasta. In acea dimineata venisera de la Tiganesti mama si fetita, fara sa ne anunte, facandu-ne o mare surpriza. Dumnezeu ne trimite cate un semn pe care il intelegem mai tarziu. Din Tiganesti, Teleorman, pana la Cluj, se calatorea atunci foarte greu si fetita era mica, abia trecuse de patru ani. “Cum de te-ai hotarat asa vii in graba si fara sa ma anunti?” am intrebat-o eu. “Asa am simtit eu, parca ma indemna cineva: “du-te repede, nu mai sta”.Du-te sa ii dai repede un telefon lui Paul la aeroport sa-i spui ca am sosit”. Si aceea a fost ultima conversatie cu el. Mi-a spus ca pleaca imediat in zbor, ca are motorul avionului pornit si ca se va grabi ca sa-si vada fetita cat mai repede. Si n-a mai apucat s-o vada. Era 11 mai, 1963, ora 4,30 asa cum ii arata ceasul care se oprise odata cu viata lui. Atunci am simtit durerea cea mai adanca cu putinta. Am trait sentimentul unei ireparabile pierderi, fara posibilitatea vreunei compensatii, o pierdere cu neputinta de acoperit, un gol imens care poate sa iti surpe fiinta. Este un capitol din viata mea in care nu pot intra cu usurinta, depre care nu pot vorbi prea mult Momente, imagini, dialoguri raman inchise in mine ca ceva al meu si numai al meu pentru totdeauna.

Fara sa aiba insemnatatea pe care a avut-o Paul in viata mea, au fost multe alte persoane care au lasat amintiri de tot felul, sau o dara de lumina din acea perioada. In tinerete, multi oameni si-au cautat repere in persoane mai luminate, cu un evantai mai larg de experiente de viata, cu un grad de maturizare mai mare de la care aveau de invatat. Eu eram in continua cautare a mentorului providential care sa ma ajute sa-mi dezleg problemele prea incalcite pentru mine. Au jucat un rol insemnat in acea perioada avocatul Stefan Penciu, directorul Filarmonicii din Cluj, Iosif Covaciu, invatatoarea emerita Constanta Stanescu, sau pretuita invatatoare Estera Pop. Revazand Clujul, ma vedeam cum uneori alergam cu sufletul zdrentuit de relieful taios si abrupt al neinduplecatelor adevaruri de care nu tinusem cont si imi dadusera peste cap acul busolei. Mergeam cu nadejde la domnul Stefan Penciu in speranta ca el va face lumina. El era un prieten bun, mult mai in varsta decat mine, aflat in pragul pensionarii. Era una dintre marile lui placeri sa ia traista cu incalcitele mele probleme, sa le aseze pe masa ca pe piesele de sah si sa imi arate apoi toate miscarile posibile. Era placerea de a tinti in miezul uneori atat de enigmatic al existentei si marea placere de a consilia. “Domnu` Penciu, ma plangeam eu cu naduf, e atat de evident ca am dreptate, si totusi, uite ce mi s-a intamplat”. Raspunsul venea prompt, ca din partea unui experimentat avocat: “Dreptatea nu este a celui care o are, ci a celuia care stie sa se lupte pentru ea”. “Am fost sincera si onesta si nu mi-a fost de folos”, ma vaitam eu. Tacticos si intelept imi raspundea: “Argumentele, astea ti-au lipsit. Sinceritatea nu poate fi un argument in favoarea convingerilor, nici onestitatea nu este deajuns ca sa convingi. Pe langa argumente, trebuie sa mai pui si masca diplomatiei curtenitoare, a diplomatiei persuasive”. Cateodata, ascultandu-l, mi se parea ca merit un glont in cap ca sa-mi pedepsesc gandul cel natang. Cand ne desparteam, lumea avea alt sens pentru mine. Acum era dezlegat si el de toate problemele lumii pamantesti.

Cu strangere de inima, il vedeam si il auzeam inaintea ochilor pe domnul Iosif Covaciu, corpolent, dar degajand vitalitate si o majestuoasa simplitate. Isi purta modestia cu distinctie, fara urme de emfaza, cu bunul simt al integritatii morale, cu o inalta demnitate incoruptibila. Amintirea lui imi aducea si atat de placutul si binefacatorul calm al ratiunii, al modului de a gandi cu anvergura, al investiturii superioare a spiritului. Facea parte din grupul acela de oamnei care numai prin simpla sa prezenta iti limpezea gandurile si tulburarea sentimentelor, diametral opus celor care te ravasesc si te irita.

Ca si la domnul Stefan Penciu, armatura logicii ideilor alcatuia o frapanta comunicare. Sfaturile ii erau dublate de un val de caldura sufleteasca si de aceea reusea cu usurinta sa scoata la iveala armonii si dizarmonii care traiau ascunse in mine, ma ajuta sa ma definesc mai bine. Avea un tact deosebit cu care imi insufla increderea in propriile mele valori, tocmai acelea pe care eu mi le doream, dar despre care nu aveam certitudinea ca le-am atins. Era intr-un fel protectorul meu si, prin functia inalta ce o avea, putea sa imi vina in ajutor cand vreo napastuire infigea coltii in mine. Era picurul acela de speranta ultima catre care poti sa iti indrepti ochii cand simti ca iti fuge pamantul de sub picioare. Dupa plecarea mea din Cluj i-am simtit cu acuitate lipsa, dar acum, cand ma plimbam pe strazile Clujui, disparitia lui din peisaj, mi-a sapat un gol in suflet in care rasuna bubuitul nedrept al sortii care reteaza uneori atat de neinteles unele vieti omenesti dupa tainicele ei legi.

L-am regasit tot pe calea amintirilor pe Laurentiu Buda, profesor si pictor talentat, fire boema, inzestrat cu o inteligenta oarecum “traznita”, cu expresii “bombe” – care faceau din el un om inconfundabil. Facea parte din acei oameni plini de spirit, cu o promptitudine verbala ametitoare, dezarmanta si fermecatoare. Pe piata vorbelor de duh nimeni nu il intrecea. Cand il intalneam din intamplare, ma scotea din interiorul meu trimitandu-ma in lumea ideilor neasteptate sau a artelor.

Printre amintiri, am intalnit-o si pe doamna Constanta Stanescu, invatatoare careia i se acordase titlul de “emerita”, multi ani inspectoare, sotie de profesor universitar la Facultatea de Teologie. Era o doamna distinsa, cu aleasa cultura si educatie descinzand parca din lumea rafinata a perioadei interbelice. Ma dojenea uneori parinteste, fara sa se strecoare si taisul cutitului care sa scormone rana. O facea bland, deschis, intelept, cu argumente si cu mult tact. Era un model de om si de tact pedagogic cum rar mi s-a mai intamplat sa intalnesc.

Colindand prin amintiri, cu domnul director Ioan Andrau am revazut anii de frumoase amintiri de la Liceul nr. 12 dar si pe cele mai involburate de la Scoala generala “Bob”, dar si ca vecin de apartament. Om bun, ca painea calda, de parca raspandea si acum mireazma plina de prospetime. I-a scurtat zilele perioada grea cand a fost deportat in Baragan. Intr-o iarna foamea l-a manat la mari departari in cautare de lucru. Din cauza viscolului a cazut int-o groapa de fantana acoperita cu zapada. Nu a putut iesi de acolo vreme indelungata pana a fost descoperit intamplator de un trecator. Cu bunatatea lui, cred ca-i vegheaza si acum pe cei dragi din locul senin unde se afla.

Si tot la scoala “Bob” am auzit ca prin vis cum punea lumea la cale lelea Ileana, femeia de serviciu a scolii. Desi nestiutoare de carte, avand o minte agera si o personalitate puternica, stia tot ce misca in scoala si in gluma o numisem directorul adjunct al scolii. Inregistra cu mare usurinta tot ce misca in jur si era vorbareata, nevoie mare. Cand intra cate un inspector in scoala, il intampina si il lua pe ocolite pana afla cu ce scop a venit. Apoi se facea ca ii vine in ajutor cu o informatie importanta oferita discret numai lui .“Domnule inspector, sa ma asculti pe mine, ca eu te invat de bine. Dupa ce faci inspectie la doamna asta profesoara, sa ii dai nota cea mai mare, fiindca este buna romanca si preda frumos copiilor si parintii sunt foarte mutumiti.” Cateodata era intrebata: “De ce imi spui “domnule” si nu imi spui “tovarase”? “ Eu ti-oi spune, domnule inspector, exact asa cum a fost, ca parintii mei asa m-au invatat de mica, sa spun numai adevarul. Ei au fost oameni foarte saraci si n-au stiut carte, dar au fost oameni de cinste in sat. Nu m-au dat la scoala nici pe mine si am ramas doar cu ce m-au invatat ei de cand eram copil. Asa mi-au spus, ca la domni eu sa le zic “domnule” si “doamna” si eu cu asta am ramas si acum la batranete (avea pe atunci cam 45 de ani) nu mai pot sa ma dezvat”.

Noua ne povestea cu placere cum s-a folosit de o siretenie tipic taraneasca pentru a-i pune in incurcatura pe niste “tovarasi” .”La aia asa le zic, ca nu merita sa le zic “domni”. In 1948 au venit niste tovarasi cu tablourile lui Stalin ca sa le pun pe pereti in locul icoanelor. Tulai Doamne, am gandit eu, femeie cu credinta in Dumnezeu, cum sa fac eu cu mana mea nelegiuirea asta. Dupa ce am stat si m-am socotit, am stiut ca nu am scapare si atunci am zis: bine, oi face si pe asta, dar va fac si eu una. Si am dus in pod toate icoanele, dar si toate portretele lui Stalin. Cand au venit tovarasii la verificare sa vada ce am facut, a gasit peretii goi. “Unde sunt tablourile lui Stalin?”, m-au intrebat ei. “ Nu stiu eu de cine intrebati, ca daca sunt fomeie saraca si fara carte, eu nu stiu de cine intrebati “ si s-au apucat sa cotrobaie prin toata scoala. Au ajuns si in pod si acolo erau stivuite cate un portret al lui Stalin si cate o icoana. Le-au pus ei pe Stalin pe pereti. Ce-am mai ras cu barbatu-miu. “De ce ai facut asta?” am intrebat-o eu. “ Pai de-aia, fiindca Stalin tot facuse Seminarul si l-am pus sa stea ca popii intre icoane. Nu sunt eu cu carte, dar nici proasta nu sunt si mai stiu si eu cate ceva ce mai este in lumea asta.” Ne povestea cu pofta fel de fel de intamplari cu talc. Vorbareata de atunci, acum tacea…tacea pana la punctul tacerii depline.

Nu stiu de cate ori am tresarit si cata strangere de inima am avut cand iarasi vedeam ca s-a cascat haul ca sa inghita atatea chipuri care au facut candva parte din viata mea.

Unora le-am pastrat formula de adresare “domnul/ doamna”, ori “lele” asa cum ma adresam cand eram in dialog cu ei, caci am vrut sa ii aduc acum alaturi de mine, asa cum au fost ei atunci si sa le pastrez aura in care i-am imbracat. Priviti in perspectiva anilor, desi oameni atat de diferiti, amintirea i-a facut egali la limita de sus a scarii valorice.

Dar viata are ea stiinta ei de a impleti negru cu alb, prezentul cu trecutul, binele cu raul, frumosul cu uratul. Nu apucam sa cobor prea indelungata vreme in lumea celor disparuti, ca in cale imi rasarea, in carne si oase chipul acum schimat al unuia sau aluia dintre cei care odinioara populase lumea mea de ganduri si de sentimente. La inceput aveam o strangere de inima gandindu-ma la felul cum aratam acum in comparatie cu anii petrecuti in Cluj. Curand mi-am luat inima in dinti, socotind ca toti atatia ani au trecut si peste ei. Cand dadeam cu ochii unii de altii, mai intai ne masuram din priviri si dupa temperament si educatie isi spuneau parerea. “De ce te-ai ingrasat asa de tare?” sau “Ce bine te mentii, se vede ca traiesti intr-o lume mai asezata.” Multe discutii s-au desfasurat pe tema vietii mele in noua tara, Canada, ceea ce facea o mare diferentiere intre ei, dupa modul cum percepeau aceasta lume.

Am intalnit-o pe Lori, prietena cu care am petrecut mai multi ani frumosi. Frumoasa de atunci, se infatisa acum inaintea mea ca o adevarata ruina, macinata de un astm ce i-a scurtat viata chiar la putin timp dupa aceea. Inteligenta ei vie de odinioara isi mai pastrase niste sclipiri, si totusi, ramasese cramponata in universul de gandire proceausist, cu o inversunata ura si dispret pentru americani, motiv pentru care eu eram de compatimit. Evident ca ma asteptam ca sa gasesc oamenii schimbati, dar oglinda acestui adevar ma facea sa merg pe drum aproape dandaratele. Din aceasta umbra, m-a scos la lumina repede si foarte neastept, Marioara, fosta colega de catedra si sotul ei, Titi Ciupe, pictor scenograf al teatrului clujean, cu care aveam foarte multe asemanari, deoarece eram nascuti in acelasi an, aceeasi luna si aceeasi zi.

Baiatul lor, Mihai, traieste in America, incat faptul ca eu imi duc restul zilelor in acelasi continent cu el, ei il socoteau un noroc pentru mine. M-au intampinat cu o explozie de bucurie incarcata de emotie. “Ce coincidenta, ce coincidenta!”, striga cand unul cand altul. “Chiar ieri i-am spus Marioarei cand a plecat la piata: “sa mergi pe strada lui Nuti, fiindca pe acolo e drumul mai scurt”. Ce alta dovada mai graitoare ar fi putut sa fie ca nu m-au uitat nici dupa 30 de ani si eu ma aflam tot acolo, pe aceeasi strada?

Pentru aceasta bucurie gandul meu se intoarce mereu la ei, tot cu mare bucurie. De multe ori m-am intrebat, ce a mai ramas din creatiile lui T. Th. Ciupe ca pictor scenograf atat de apreciate candva? Perisabilitatea rapida a noutatilor, fac sa paleasca durata creatiilor, oare, el unde isi are acum locul?

Bucurie mi-a adus si Estera Pop. Se apropia de 90 de ani. Isi pastra inca urme ale frumusetii de odinioara si o luciditate uimitoare, stralucind de slefuirea anilor, o luciditate nestirbita, asa cum o cunoscusem. Cu firea ei blanda, tinand dreapta cumpana a gandirii, ca un bun conviv, iti trezea pe loc placerea dialogului calm, prietenesc, exersat de-a lungul zecilor de ani in frumoasa camera, adevarat salon, plin de musafiri in fiecare joi. Ne intanlneam la o cafeluta insotita de distractia ghicitului, la o prajiturica sau invartitul cartilor si la schimbul de informatii despre evenimentele din viata prietenilor si cunoscutilor. Privea foarte intelept greselile omenesti, fara sa faca pe justitiarul, intelegand ca Dumnezeu ne-a facut imperfecti si ne-a pricopsit cu tot felul de slabiciuni omenesti vizibile sau ascunse. Nu se vara in sufletul nimanui, pastrand o oarecare distanta, dar nu si raceala. Conversatia cu ea era o mare placere prin limpezirea si simplitatea ordonata a ideilor. Plecai de la ea cu mai multa dispozitie de viata. Am stat si acum la o sporovaiala domoala tesuta pe indelete ca in acele timpuri. Curand dupa aceea a plecat si ea in lumea umbrelor. Ma bucur ca am apucat sa o mai vad pe lumea asta.

Am intalnit-o si pe Stela Taranu, prietena, si ea o buna sustinatoare morala in momentele grele, intr-un mod cat se poate de neasteptat si benefic. Mereu vesela si tonica, cu o foarte sanatoasa si neproblematica pofta de viata, raspandea in jur voie buna si adeseori cuvinte cu degajata nastrusnicie. Pe atunci era atat de frumoasa si avea harul misterios al inefabilelor seductii incat, te duceai la ea cu parerile tale si te intorceai cu ale ei, iar pe strada, oamenii privind-o, uitau sa isi mai intoarca privirile spre directia lor de mers. Era cuceriotoare prin spontaneitatea cu care inventa cate un motiv pentru a te intoarce de la moara care iti macina supararea si te lasa suspendat cu gandul la spusele ei. Plecai acasa cu alt chef de viata, gata sa depasesti impasul. Nu-mi amintesc sa fi vazut la multe persoane atat de vie si puternica inventivitate. Mergand spre locuinta ei, nu mi-am putut stinge un suras larg ce mi-a inflorit pe buze la amintirea unui moment de astfel de inventivitate. Eram in vizita la o prietena a ei, o doctorita stomatolog aflata intr-un moment greu de mari neintelegeri cu sotul. Ingratul, neavand ce sa ii reproseze, ii spunea ca nu se mai poate uita la ea ca e urata si neingrijita si nu mai are nimic interesant. “Asa?, zice Stela, lasa ca il lecuim noi. Uite ce trebuie sa faci. Spune-i calm si convingator ca tu ca doctorita iti dai seama ca s-a intamplat ceva mai serios cu mintea lui fiindca i s-au rasturnat valorile. Pe tine te admira foarte multa lume, in special barbatii si ca poti sa-i dovesti foarte simplu. Mergeti amindoi pe strada si el sa stea la o distanta de 10-15 pasi in urma ta. Cand vezi ca se apropie un barbat, tu scoate un sunet usor ca sa nu fii auzita si de sot, si fa o oarecare grimasa a fetei, care poate fi interpretat un fel de tic nervos nostim. Ai grija sa ca mai intai sa exersezi in oglinda. Persoana aceea se va uita mai atent la tine, poate ca va intoarce capul dupa tine si tu doar de atat ai nevoie”. Peste cateva zile, cand ma aflam si eu la Stela, a sosit prietena ei cu ciocolata si un buchet de flori. Venise sa ii multumeasca si sa ii spuna schimbarea miraculoasa din familia ei. Relatarea amanuntita a spumosului scenariu, redat acum de mine foarte schematic, ne-a facut sa radem toata acea dupa-amiaza. “Sa ma fi taiat, nu puteam sa cred, dar am vazut cu ochii! Atata lume s-a uitat atent la tine si multi ti-au zambit, ba au si intors capul dupa tine !”, erau cuvintele sotului ei, uimit de cele vazute. Desi parca nu-si putea da crezare ochilor, dar si de frica unei alunecari spre vreo afectiune psihica, omul si-a schimbat atitudinea fata de sotie. Stela isi pastra si acum starea de spirit la cote inalte, chiar daca scurgerea anilor a mai estompat cate ceva. Imi spunea: “Bine ca iti place in Canada. Mie nu mi-a placut in America atunci cand am fost in vizita la fiul meu. In Cluj, unde e veselie, unde e mancare buna, acolo sunt si eu. In America nu puteam sa comunic cu nimeni, nu m-am saturat de vorba nici macar cu fiul meu, cu Nonel. Acolo oamenii sunt prea mult pusi pe munca si uita ca mai au si ei o viata si ca trebuie sa si-o traiasca frumos. Poate sa ma imbrace Nonel in aur, mie nu-mi trebuie America. Nu dau eu traiul meu de aici pe tot aurul din lume.” Traiul ei ca modesta pensionara a invatamantului romanesc, era mai scump decat ingradirea vietii spirituale, cea pe care n-o poate gusta decat in Cluj, in anturajul oamenilor cunoscuti si prin comunicarea cu ei. Sub un anume aspect, ii dau dreptate. Uneori in exil ne simtim prea singuri si la necazuri nu mai primim consolarile familiare ale vecinatatilor de-o viata si de multe ori simtim ca bate vantul pustiirii prin suflet.

Am cautat-o cu sufletul la gura pe Monica Cozma, prietena cu care impartaseam idei si sentimente in grad inalt, dar mi-a pus viata stavila arzandei dorinte de a o gasi. Era plecata din localitate. Am incercat de nenumarate ori comunicarea cu ea de la distanta si am simtit cum Monica se retrage in sine. M-am intrebat de atea ori, unde s-au ascuns comorile acelei vieti clocotind de voie buna, arzand de placerea conversatiei scaparatoare, cu o mare mobilitate a inteligentei cu care facea asociatii neasteptate de idei, cu umorul rafinat, glumind cu o suculenta prospetime, cu un susur fin al rasului, cu vocea cantata si scaparand de proaspata si vie curiozitate, pentru tot ce o inconjura? Unde sa se fi ascuns fiinta aceea care parca era facuta pentru bucuriile vietii, pentru comunicarea cu oamenii si in special cu prietenii? Pe atunci parea ca viata pentru ea nu are taine si ca se inscrie printre oamenii invingatori. Era debordanta cu optimismul ei. Ce ar putea acoperi tacerea ei? Si acum imi este un dor inimaginabil de Monica cea de altadata, desi o iubesc si pe aceasta Monica intrata in tacere.

L-am regasit in schimb pe Mircea Vaida care si-a completat numele dupa 1989 – Voievod – ca si bunicul sau, ilustrul om politic – Alexandru Vaida Voievod, unul dintre artizanii marii uniri din 1918. Mircea Vaida Voievod, profesor universitar, poet, prozator, istoric literar, a imbogatit literatura romana cu multe volume, a contribuit la stralucirea numelui bunicului, mare om politic. M-a primit in frumoasa locuinta din centrul orasului si am taifasuit. Nu mai puteam sa-i zic Mirciulica asa cum il strigam pe vremea studentiei. Si nici nu mai avea nimic din exuberanta acelor ani. Indragostit era si atunci de Cornelia cu care s-a casatorit de pe bancile facultatii, indragostit era si acum de remarcabila si distinsa Maria, cea de a doua sotie, care parea ca avea un singur scop in viata, sa isi tina sotul ca pe palme si sa il sprijine in activitatea lui, dar acum Mircea mi s-a parut alt om. N-am mai regasit in el urmele acelui Mirciulica pe care il stiam si cu totii il dezmiertam ca pe un mare rasfatat. Pe atunci era vesel si optimist desi in preajma lui flutura adeseori primejdia excluderii din facultate datorita bunicului sau. A fost salvat punand umarul mai multe personalitati clujene. Ca sa nu calce peste trecutul bunicului, dar ca sa isi arate “adeziunea pentru tara si popor” a scris cateva poezii despre pace, o tema predilecta pe atunci. Acum mi s-a parut grav, distins, cu un deosebit rafinament dat de cultura si parca pesimist, iar tinuta lui parca imi spunea: “nu intra in aerul meu prea mult”. Aceste schimbari poate s-au datorat responsabilitatatii de a duce faima inaintasului sau in conditii atat de potrivnice, sau poate de efortul scrierilor facute prin limitare si risc, chiar daca erau luminate de cultura, talent si inteligenta. Am plecat pastrandu-i multa admiratie si pretuire, pentru ca este o puternica si stralucita personalitate a culturii romanesti, recunoscuta si peste hotare, dar nu m-am simtit si cu sufletul tot atat de plin.

Pe Vasile Lucaciu – care a fost aproape o viata de om tehnoredactorul Tribunei clujene – l-am reintanit neschimbat. Il marcase totusi o suferinta a ochilor care i-a luat bucuria lecturilor, a scrisului si a privirii la TV. S-a refugiat mult in lumea amintirilor si pentru ca la redactia ziarului s-au perindat multe persoane remarcabile, acum acestia ii populau amintirile atat de bogate si de variate. Cel mai adesea ii revenea figura prietenului drag, sculptorul Romul Ladea si a sotiei lui, pictorita, Lucia Piso care avea atelierul in vecinatatea casei lui. Nu obosea redandu-mi franturi din conversatia lor plina de verva in duh arhaic, intr-un autentic grai al taranului ardelean.”Hai la mine,mai Vasile,si-om bea mai o iaga de palinca”.

Pentru el, viata mea in Canada era plina de interes, fiindca fiul lui, Marcel, impreuna cu familia, urma sa plece peste cateva zile in aceasta tara atat de indepartata.

Carmen Cozma, profesoara de limba romana, acum la pensie si ea, m-a intampinat sfichiuind biciul in aer pentru optiunea mea de a da Clujul in schimbul Bucurestiului in urma cu 30 de ani. Ma privea cu ironie pentru lumea din care credea ca vin, cea a Miticilor balcanici care vorbesc tare, dau din maini si pe deasupra mai si miros a usturoi, asa cum le place mult ardelenilor si in special clujenilor sa priveasca cu dezgust si chiar aroganta, lumea Bucurestiului. Cand s-a lamurit ca vin din Canada, a schimbat tonul. Acum cazusem in admiratia si respectul ei. I-am apreciat capacitatea de a patrunde mai in esenta in faptele de viata. Isi pastrase multe din trasaturile frumusetii de blonda naturala de care era constienta si mandra. Vorbea mult, mai ales de o romantica dragoste tarzie, ca pe vremea adolescentei, incheiata prin moartea iubitului de tipul lui Romeo. A alternat aceasta poveste noua cu cea demult franta prin divort, subliniind mereu ca n-o intereseaza fostul sot, desi el se arata foarte grijuliu atat cu fiica lor, Carmencita, dar si cu ea. Parea impacata cu viata si echilibrata.

O intalnire mai deosebita a fost si cu nepotul meu George, la care am locuit cateva zile. Ochiul cu care l-am privit pana la aceasta intalnire era cel al matusii care isi priveste nepotul pe care il stia din ziua venirii lui pe lume si il vazuse crescand etapa cu etapa. George, fostul elev al renumitului neurochirurg Constantin Arseni, acum el era doctorul in medicina, neurochirurg pretiut si stimat, seful clinicii de specialitate din Cluj. Imbracat in halatul alb sau intampinat pe salile spitalului de pacienti in refacere si cu lumina si caldura din ochi multumindu-i mai mult decat puteau face vorbele fiindca au fost scosi de pe granita dintre viata si moarte, ori discutand pe limba doctorilor cu colegii lui, erau pentru mine aspecte inedite din viata lui. Cand inchideam ochii, imi aparea George, nepotelul meu de odinioara care se vara pe sub masa si ne ciupea de picioare, ori mai marisor cand taia broaste ca sa vada ce au in burtica fiindca voia sa se faca doctor, iar cand deschideam ochii, inaintea mea era barbatul voinic ca bradul, doctorul in alb si cu bisturiul in mana care putea sa redea viata pe cale de a pleca din om. Aceste imagini, insotindu-i chipul, acum au devenit foarte dureroase. Au fost ultimile. Nu demult, neasteptat, s-a stins din viata la 58 de ani.

As fi socotit ca sunt norocoasa sa o fi intalnit pe avocata Aneta Sandu, pe Gyurka Sekely, pe Mia Zubascu, pe Dora Dot, pe tanti Nusa Necsulescu si multi alti colegi, vecini si prieteni de odinioara. In insiruirea cu care se strecurau pe dinaintea ochilor incercam sa le reconstitui chipurile la care sa le adaug anii scursi. Amintirile se invalmaseau, dadeau pe rascola sau scoteau la suprafata reziduuri de ganduri care faceau mare zgomot de fond nedeslusit si aproape misterios. Acum insa, derularea amintirilor trezea in mine o miscare ce imi crea impresia de levitatie. Parca eram eu si parca nu, cea de odinioara.

Si cum nimic nu sta in loc, nu numai oamenii si-au schimbat infatisarea, dar odata cu ei si orasul. Nu toate innoiriele orasului au fost foarte fericite. Cartierul Grigorescu unde am locuit in ultimii ani era pe atunci un cartier al lumii bune, cu atelierele pictorilor si sculptorilor, cu multa verdeata, aerat si facut cu bun gust. A fost inghesuit de constructia altor blocuri “plomba”, fara gust si fara sa tina cont de aspect de ansamblu, aratand acum ca o gura slutita cu dintii stricati si reparati prost. Unele blocuri erau atat de apropiate, incat iti lasa impresia ca pe vecinul de bloc il simti ca in apartamentul propriu.

S-au construit si blocuri frumoase, dar schimbarea cea mai mare mi s-a parut in alta parte. Nu mai era Clujul orasul clocotind de frumusetea vietii studentesti, nu mai respira aerul de oras al intelectualilor, de oras al influentelor apusene, cu oameni mai cizelati, ducand o viata mai tihnita si cu placerea taifasului in liniste si pe indelete. Aceste caracteristici de care locuitorii lui se simteau atat de mandri, socotindu-se deasupra “regatenilor”, neam de Mitici, acum erau inlocuite in buna parte de alte aspecte, cele ale vietii mai zorite, cu oameni pusi pe castiguri rapide si cat mai mari, o viata mai involburata, un oras cu oameni mai aproape de cei pe care ii privisera, si, culmea, inca ii priveau de sus. Multe nemultumiri rabufneau impotriva celor care au pus monopol pe avutul tarii.

Mergand pe strazile Clujului, parca auzeam si parca vedeam aparand dupa colt atatea chipuri de altadata. Am trecut pe langa Casa Universitarilor si am mangaiat-o cu privirea. Mi se parea ca aud orchestra Filarmonicii care mi-a incantat sufletul in fiecare sambata si nu de putine ori si duminica dimineata. Parca vedeam chipurile orchestrantilor pe care ii cunosteam ca pe degete si care ma intrebau de ce locul meu din sala a fost gol cand se intampla sa lipsesc. Parca vad pe directorul Filarmonicii, domnul Iosif Covaciu, cum intampina publicul la intrare cu zambetetul pe fata si cu urarea de bun sosit.

Alunecand pe firul amintirilor, am ajuns la Biserica Reformata Centrala, biserica cu orga unde am trait candva o stranie intamplare. Ca eleva in Bucuresti, facusem o pasiune pentru tanarul tenor Valentin Teodorian. Peste ani, mergand spre aceasta biserica cu orga, m-a prins un dor nebun de Valentin Teodorian si am inceput sa ii ascult vocea care era bine pastrata in memoria mea.

Am intrat in biserica si vocea lui Valentin Teodorian a inceput sa rasune si mai tare. M-am asezat pe banca si ascultam fascinata. Intr-un tarziu, am inceput sa simt ca se petrece ceva straniu cu mine. M-am desprins cu greu din visare si am realizat incetul cu incetul ca acolo, sus langa orga, indragitul meu tenor, era in carne si oase si facea repetitii pentru un concert de a doua zi.

Cate intamplari frumoase am retrait acum in Cluj! Oameni si locuri, intamplari si strazi, spatii si cladiri se derulau intr-o goana nebuna.

Constructiile noi, prefacerile pentru modernizarea orasului, mi-au aratat ca dorinta de innoire in om este atat de mare, incat, acel Clujulet al tineretelor mele mi-a parut invechit.

Biserica “Bob” care aminteste ca aici s-a casatorit Veronica Micle cu profesorul Stefan Micle, avand in vecinatate Scoala cu acelasi nume, unde am functionat ca profesoara cativa ani, centrul orasului, cu statuia lui Matei Corvin, Teatrul Lucian Blaga ce adapoasteste si Opera, Tribunalul, Catedrala, Gradina Botanica infiintata de profesorul Alexandru Borza,Palatul Banffy, care adaposteste Muzeul de arta, Biblioteca Universitara unde am trait atatea inaltatoare stari de spirit, Universitatea Babes-Bolyai pe coridoarele caruia de atatea ori am tremurat inaintea examenelor, strada Constanta cu numarul 10 unde locuisem candva, vecina cu Policlinica, cu Liceul Nicolae Balcescu, si cu Canalul Morii, Piata, acum modernizata si lungul sir de alte vizite au avut darul de a reinvia o lume de ganduri si trairi intense care au facut sa vibreze corzile sufletului cu ecouri peste inca multi ani inainte. Cred ca nostalgia este cel mai puternic miraj. Si totusi ceva ma stanjenea. Pulsul meu nu se mai armoniza cu pulsul orasului.

Calatorind prin anii tineretii dupa atata timp si reintalnindu-ma cu mine cea de atunci, m-am uitat sa vad ce a mai ramas din ceea ce credeam ca sunt pe vremea aceea, ce am mai adaugat de-a lungul anilor sau ce corectii am facut. Retraind atatea amintiri, am citit in mine ca intr-o carte, o lectura de care aveam atata nevoie. Ajungand acasa, am adus cu mine pentru a ma hrani in viitor multe imagini, dar si ceva din prospetimea, frumusetea si optimismul anilor de atunci.

ELENA BUICĂ

_______________

IUBIREA

Ce va vine in minte daca v-ar intreaba cineva ce e iubirea?

Inefabilul iubirii ne face sa dam fiecare raspunsuri diferite, caci iubirea nu poate fi explicata pe de-a-ntregul. Poate sa spuna cineva ca a patruns in esenta ce este iubirea? E un mister pe care il purtam in noi, e o minune, nu stii de unde vine si nu stii unde o sa te duca. Iubirea se naste in tine, o simti ca pe ceva unic, e ca o flacara, un fel de combustie interna. Cand iubesti, perceptia din jurul tau se schimba, iar starea aceasta curge prin tine. Dispare totul, nu mai exista decat dorinta ca celalalt sa te iubeasca la fel de mult si il vrei numai pentru tine. Nevoia de iubire este atat de mare, incat, si atunci cand crezi ca esti mintit, iti vine sa strigi: “Minte-ma, dar minte-ma frumos!”

Se spune ca iubirea nu este de esenta umana si ca poarta in ea ceva din puritatea dumnezeiasca. Nici un om nu se poate lauda ca a inventat iubirea, nici nu se poate transmite din generatie in generatie, nici nu se poate invata de la cineva, ori prin maturizare sau vointa si nici nu depinde de caracterul omului sau de varsta, chiar daca la varsta a treia e mai domoala, caci este compensata de lumina experientei. Oamenii au nevoie de dovezi de iubire pana in ultima clipa de viata. Acolo unde dispare, sufletul e parjolit.

Toate religiile lumii propavaduiestc iubirea ca fiind cel mai inalt mesaj, cea mai desavarsita conditie umana. Cele mai mari sacrificii omenesti s-au facut din iubire, asa cum s-a sacrificat Iisus din iubire pentru oameni. Literatura abunda de creatii pe aceasta tema.

Sensul cuvantului A-MOR (fara moarte) este iubirea. El arata ca iubirea poate sa treaca dincolo de moarte. Se spune chiar ca dragostea poate sa mute muntii din loc, caci la urma urmelor, tot ce conteaza in viata in mod deplin este iubirea.

Iubirea este o sarbatoare a firii, este ceva armonios, bland, fascinant, cald. Caldura sufleteasca data de iubire da viata infinitelor entitati ce alcatuiesc universul, creaza forme, invie, lumineaza. Iluminarea, intelepciunea, vin pe calea iubirii, tine de bucuria de a trai iluzia.

Se intampla ca uneori iubirea sa-ti aduca si suferinta, sa mai incurce itele sau sa dea nastere unor situatii mai deosebite. Mai zilele trecute, un tanar imi spunea: “iubesc doua fete in acelasi timp si nu ma pot hotari pe care sa-o aleg pentru casatorie. As putea impartasi fericirea cu oricare dintre ele.” Si cand i-am zis: “Tu ce-ai raspunde la intrebarea: Dar necazurile, cu care le-ai putea imparti mai bine?” a cazut pe ganduri.

Nu exista o reteta pentru iubire, exista doar acea chimie care se intampla intre oameni, singura valabila. E foarte diferita la fiecare cuplu de indragostiti, un unicat indescifrabil.

O amintire din perioada adolescentei care imi flutura si acum prin minte mi-o explic doar prin aceasta misterioasa chimie.

Cam pe la 15-16 ani, Iuliei, prietena si colega mea de banca, ii sfaraiau calcaiele dupa Dragos cu care se intalnea adeseori in Cismigiu, caci pe acolo le era drumul spre casa. La inceput, conversatia lor era foarte sumara. Se intalneau, se salutau scurt: El: “Buna”, ea: “Buna”. Dupa un timp: ”Ce mai faci?” “Bine, dar tu?” “Si eu bine.” Dragos o lua de mana si se plimbau tacand, lasand doar inimile sa vorbeasca in glasul iubirii. La plecare ii inmana o scrisoare de dragoste. Iulia raspundea intotdeauna prompt cu scrisori frumoase pe care eu i le ticluiam cum ma pricepeam mai bine. Mi-amintesc cum ii spuneam cu deplina convingere ca numele Dragos s-a nascut din cuvantul dragoste. Dupa un timp, Dragos i-a facut urmatoarea declaratie de dragoste: “Stii ce-mi place la tine cel mai mult? Cat de frumoase scrisori imi scrii. Noaptea nu pot dormi pana nu citesc scrisorile tale, incat le stiu pe dinafara. N-as putea sa traiesc fara ele.” Cu vremea, Dragos a aflat cine scria acele “minunate” scrisori de dragoste. Credeti ca intre ei s-a schimbat ceva? Nici vorba. Dupa terminarea scolii s-au casatorit si eu le-am botezat copilul. Ce dovada mai mare trebuie pentru felul cum lucreaza chimia? Nu este nimic mai frumos si mai tulburator ca privirile ochilor de indragostit care spun povesti de iubire pe care cuvintele nu le pot ingana sau asterne pe hartie.

Si pentru ca iubirea ocupa un loc atat de importat in viata oamenilor, i s-a inchinat o zi din cele mai vechi timpuri, chiar inainte de crestinism, asa cum este sarbatoarea Dragobetele. E celebrata in ziua de 24 februarie, in anotimpul rece, dar tine inimile calde, caci “Dragobetele saruta fetele”, cum este vechea zicala romaneasca. Se spune ca Dragobetele, feciorul chipes si puternic al Babei Dochii, aduce iubirea in casa si in suflete. Acest tanar neastamparat si navalnic este fratele mai viril al mai firavului Sf. Valentin, Cupidonul american, care isi arata amorul cu inimioare rosii strapunse de sageti si ravase parfumate. Virilitatea Dragobetelui este o creatie in spiritul locului, tipic unei culturi dionisiace. Balcanicii sunt mai infocati, mai intaratati, mai puternici, mai voluptosi decat fratii lor de peste ocean. Zona Carpato-Dunareana duduie de forta si barbatie.

Pentru omul arhaic, ziua de Dragobete era semnul sosirii primaverii. Era prima zi cand se vorbea despre pasari si plante, semne ale innoirii naturii, cand pasarile presarau bucurie, iar plantele si florile incantau simturile pe plaiurile mioritice. In aceasta zi se “logodesc” pasarile. Datorita vechimii, aceasta zi a dat nastere la multe si frumoase obiceiuri care s-au pastrat la sate si care nu merita epitetul de “rasuflate”.

In ultimii ani, la oras, tinerii dornici de innoire, incurajati si de comert, ii fac tot mai mult loc zilei de 14 februarie, Valentine`s Day, zi inchinata iubirii in amintirea Sf. Valentin. Romanii stiu destul de putin despre acest Sfant care a fost executat in anul 269 la 14 februarie pentru ca a favorizat casatoriile interzise de imparatul roman Claudius. Acesta nu isi putea aduna ostasi pentru prea multele razboaie purtate. Socotind ca barbatii nu doreau sa isi paraseasca sotiile, a interis casatoriile. Preotul Valentin, a cununat in secret perechi de indragostiti, si-a atras moartea si a devenit martir.

Va puteti inchipui cum ar arata omenirea daca ar fi lipsita de acest sentiment de rotunjire a propriei fiinte, care sta la baza vietii, refugiul celor asupriti, acoperamantul celor dezgoliti, speranta celor deznadajduiti, hrana celor infometati, apa celor insetati ?

Dar cum ar fi daca, macar numai pentru o zi, iubirea ar fi stapana pe toate inimile, iar oamenii s-ar imbratisa si ar canta “Toti pe lume frati noi suntem”?

ELENA BUICĂ

_______________

CRÂMPEIE DE VIAŢĂ CANADIANĂ

La bazinul de inot

Imi place sa merg la bazinul de inot nu numai pentru starea de bine ce-o da organismului si placerea de a te balaci in apa dupa pofta inimii, dar si pentru ca imi ofera un fel de fereastra prin care sa privesc imagini care ilustreza la scara mica lumea in care traim, cea canadiana. Aici simti torsul firesc al lumii canadiene, redusa la dimensiunile acestui spatiu, caci firescul developarii activitatilor marunte ale zilei inchide in el insasi subsanta vietii, fara sa ne dam seama. Cand ne vin vizitatori din Romania, neaparat ii aduc si la bazinul de inot, prilejul sa le arat ca intr-o oglinda fragmente din viata canadiana in plina desfasurare.

De cum intri in cladirea complexului, transpare din tot ce se asterne inaintea ochilor domnia unei bune organizari. Totul este gandit asa cum sunt toate principiile si legile Canadei, punand accent pe prevenire si organizare, bine pus la punct, fara cusur. De aceea, activitatea se desfasoara “snur”, in modul cel mai firesc cu putinta. Programul riguros intocmit si respectat, bazinul de apa cu zone bine delimitate pentru activitati si varste diferite, pentru a nu se stanjeni unii pe altii, iti creaza starea de bine si de lejeritate pentru miscarile in apa. In uniforme, cu plutele in mana de care nu se despart nici macar o clipa, unii cocotati pe scaune la inaltime si altii raspanditi prin diferite locuri pe langa marginea bazinului, cei angajati pentru supraveghere stau cate un sfert de ora cu ochii atintiti asupa a tot ce misca in bazin. Dupa un sfert de ora, ca in schimbul de garda, isi schimba locurile, apoi pe rand, au si cate un timp de relaxare si odihna retragandu-se in cabina lor. I-am pus la incercare de cateva ori. Am gasit un unghi in bazin in care m-am pitit ca sa ies din campul de observatie al supraveghetoarei si sa vad cum reactioneaza. Aici trebuie sa mentionez ca bazinul are forma neregulata, un fel de litera L. N-am apucat bine sa numar pana la cinci, ca de fiecare data a venit la marginea bazinului sa vada unde sunt si daca sunt in siguranta. Spatiile cele mai supravegheate sunt cele unde copiii sar de la trambulina sau pe o franghie groasa in zbor larg si inalt, ca paianjanul pe firul lui. Daca un copil face eforturi prea mari la astfel de sarituri, este oprit, asa cum a facut cu nepotica mea, Mara. Si pentru ca totul decurge placut si in mare siguranta, urmaresti cu surasul pe buze copiii care se leagana in aer inainte de a-si da drumul in apa, ori sarind de la trambulina si apoi asezandu-se disciplinat la rand pentru tura urmatoare. Bazinul clocoteste de viata, de voie buna si satisfactie, fara sa auzi tipete, imbranceli sau vorbe si purtari necuviincioase. Nu am vazut nici un copil care sa incerce sa triseze si sa se aseze inaintea altora. La bazinul de inot intelegi mai bine cum se face educatia copiilor si chiar a maturilor, fara cearta, fara enervari, ci doar prin organizare si supraveghere si mai rar cu cate o atentionare verbala, dar facuta cu tact, vorba buna si calda, cu zambetul pe buze.

Calmul care e diametral opus hei-rup-ului nostru romanesc, siguranta si tolertanta de la bazinul de inot, asemanator cu cel oferit de pe intreg teritoriul Canadei, iti ofera sentimentul de confort, de relaxare, de firesc si de normalitate de care avem atata nevoie. Cand intru in bazin, sunt intampinata de cei care au sosit inaintea mea cu zambetul pe buze, cu salut si cu intrebarea “ce mai faci”, adesea urmata de o remarca referitoare la vreme. Strategia curtoaziei, a onorabilitatii si a stimei cu care esti invaluit iti amintesc cu satisfactie ca insemni ceva. Nu te priveste nimeni cu aerul inaltimilor pe unde i-a cocotat averea facuta la repezeala prin cine stie ce metode neortodoxe. Sunt oameni cu comportament firesc care cunosc masura lucrurilor, vorbesc fara indusa patima, oameni care au reusit sa transforme banalul gest al unui zambet intr-o filozofie a vietii. Nu se face simtita nici in fapte si nici in conversatii neincrederea in oameni, in legi, in autoritati, nu intalnesti acel soi de inteligenta pusa sa pistoneze in smecheria lucrativa cu care in Romania unii oamenii achita notele de plata din timpul indelungat al suferintelor din comunism. Sirul indelungat al anilor de democratie din Canada a facut posibil temeinicia bunelor moravuri, mult mai stricte decat in zona noastra balcanica unde atatea slabiciuni omenesti sunt luate drept firesti. Aici traiesti altfel ideea ca nici un om nu este mai valoros decat altul. Ca esti gras, batran, handicapat, alb, negru, maroniu sau rosu, ca nu vezi sau n-auzi bine, ca ai un handicap fizic sau psihic, nici un motiv nu iti creaza sentimentul de inferioritate. Retraiesti un sentiment pe care parca-l uitasesi, acela ca te scalzi in apele tale. Nu poti conversa lejer in engleza? Nu-i nimic, interlocutorul nu iti rade in nas sau in coltul gurii, nu ii infloreste zeflemeaua pe buze. Tot el te scuza bland: “it`s OK”, si continua cu bunavointa, “mi-e suficient ca zambesti si eu inteleg ce vrei sa spui”. N-am intalnit aici in vreun fel lipsa de respect, mai ales cea care sa duca la impertinenta nerusinata, amestecata cu aroganta idiotului sau a proastei cresteri, cu atat mai putin persistenta urii ireductibile, nici macar oameni cu ardei pe limba. N-am vazut oameni agitati, cu gesturi de dirijori electrocutati, ori oameni preocupati numai de gandul cum sa scape de frecusurile fara noima ale zilei, ori de instabilitatea principiilor semenilor lor. Sunt si aici greutati si suferinte, ca peste tot il lume, dar oamenii nu le flutura in vazul celor din jur. Isi pastreaza tinuta demna fara ostentatie si cu zambetul pe buze ca o incredere in reusita. Iesi din bazin nu numai cu trupul scaldat in ape limpezi, ci si cu sufletul spalat de zgura gandurilor nelinistitoare.

Starea de spirit care plutese in acest spatiu este cea de impacare si seninatate, stare pe care in Romania aflata intr-un prea lung curs de reasezare, aproape ca a disparut. Sunt si in Romania multi oameni cu purtare aleasa si demna, cu bun simt si vorba masurata, cu sufletul slefuit de Cineva de Sus, oameni care te fac sa te simti mai bun cand esti in prejma lor, dar acestia nu prea stau la vedere, sunt acoperiti de oamenii cu comportamentul nefiltrat, nici de educatie si nici de cultura, zbieratori de profesie, o adevarata dezlantuire a dezmatului de tot felul. Traiesc de zece ani in Canada si poate ca unii m-ar intreba, “de ce nu iti vezi de zilele care ti-au mai ramas de trait si te intorci mereu la ce ai lasat in urma?” Dar, as putea? orice as face tot nu pot sa smulg si radacinile din locul unde mi-a fost dat sa ma inalt in lume. Si acolo sunt oameni buni ca si aici, dar tavalugul vremurilor vrasmase a rasturnat multe valori. Si poti sa nu le vezi si sa nu te doara? Si mai este ceva. Chiar daca duc dorul pamantului natal si mai port in suflet dureri pentru neimplinirile din tara in care m-am nascut, vazand aici o lume atat de asezata, pot sa nu o admir si sa nu aduc multumiri pentru ca macar acesti ani imi sunt mai indulciti, mai senini si mai luminosi? Ii multumesc Canadei si pentru ca imi ofera o perspectiva despre cum va aparea si Romania in anii viitori, pentru mine poate prea indepartati, cand poate ca voi privi doar din inaltul cerului al altei lumi. De aceea, ma bucur acum de darurile Canadei, fara sa ma desprind sufleteste de Romania care imi trimite raze de lumina si sperante ce-mi incalzesc sufletul.

ELENA BUICĂ

_____________

DESPRE PRIETENIE

Am simtit toata viata o adanc omeneasca nevoie de prieteni si m-am lasat calauzita si mangaiata de raza de sentiment si suflet, de adierea calda a prieteniei. M-am nascut, fara indoiala, cu vocatia prieteniei si am crezut profund ca prietenia trebuie sa domine viata. Alaturi de prieteni am avut clipe de rara desfatare, incredere si respect. Comunicarea cu prietenii, sau numai gandul ca ei exista, mi-au strecurat in suflet stropi de fericire, de seninatate si de bucurie adevarata in oceanul de framantari zilnice. Ei mi-au fost si imi sunt cel mai bun balsam in durerile sufletesti, ei au puterea de a ma scoate din haul intunecat al gandurilor imbracate in adanca suferinta. Schimbul de idei cu ei imi lasa impresia ca imi imbraca sufletul in haine noi.

Cand mi s-a intamplat sa pierd cate un prieten, caci uneori calea de la prietenie la ura sau invidie este dureros de scurta, atunci am suferit ca si cand ar fi murit. Scotocind prin cotloanele memoriei, nu am gasit nici o vaga amintire cand eu sa fi intors fata de la vreuna din prieteniile mele. Cand s-a intamplat ca eu sa fi fost inlaturata, motivele au fost departe de a mi se reprosa mie. La mijoc au fost urzelile lui Iago, sau slabiciunile omenesti atunci cand le-a fugit pamantul de sub picioare.

Cand scriu – eu ma adresez prietenilor pe care-i adun intr-un chip comun si cuvintele mele capata sens fiindca ma adresez lor, persoane concrete. Ei imi transmit lumina si caldura pentru a inainta in lumea scrierilor. Singura, fara ei, m-as rataci. Pentru mine prieteniile dureaza si dincolo de moarte, cu o anume pace interioara si o sensibilitate aparte. Pe acei prieteni plecati pe drumul fara intoarcere, eu ii simt intr-un anume fel in prejma mea, ca pe o unduire alba si blanda care se reflecta ca in oglinda. Simt ca nu a murit si acea legatura sincera si calda dintre noi si refac dialoguri cu ei pline de savoare, fiindca nu exista nici o opreliste si nici o putere care sa rupa scara sentimentelor si gandurilor care urca pana la ei. Mai ales seara, inainte de culcare, se inghesuie la iesire multe ganduri si sentimente. Trairi adanci se ridica la suprafata, se primenesc si iarasi coboara in adancurile sufletului pentru pastrare.

Cu prietenii din copilarie, cu fostii colegii de scoala sau de facultate, colegi de catedra, vecini, cu toti cei cu care am legat prietenie si acum se afla la mare distanta, tin legatura cu adeseori printr-o conversatie imaginara si cand putem ne transmitem alese ganduri si cordiale sentimente prietenesti.

Pe masura ce trec anii, gandurile si sentimentele ma plimba tot mai mult pe malul adicerilor-aminte, printre fosti si dragi prieteni de odinioara. Intamplarile prind viata treptat, le recladesc incetul cu incetul chipurile, gesturile, vocile, privirile, punctez anumite momente, apoi locurile prind contur si culoare, ca pe scena, incep sa aud vocile lor si imi vin in minte fragmente de discutii –adevarate capcane in care te atrag siruri de amintiri. Intorc pe o fata si pe alta cate o problema discutand viu cu ei in gand, incercand sa ii conving de cate o idee anume, sa completez ceea ce pe parcurs s-a confirmat sau s-a infirmat, sa le cer o vreo lamurire, sa imi exprim o nedumerire…Uneori ii zaresc printre randurile lecturii vreunei carti, cine stie prin ce asociatie de idei, ca apoi sa trec usor peste granita capricioasa a amintirilor si iarasi sa torc cu ei amintiri in care traim si ne regasim cum am fost in acele vremuri. Uneori ma vad cum parca ii intampin la usa. Chipurile lor tesute din panza diafana a jocului memoriei imi umplu spatiul imaginatiei cu lucratura lor subtila, filigranata, cu tesaturi mereu noi care le dau o unda de prospetime. Ii vad adesea in diferite ipostaze, pastrandu-si vigoarea, plini de viata ca atunci. Calatorind cu ei in trecut, toata fiinta mi se pune in miscare si alerg nestingherita pe aripi de vis intr-o lume acum tot atat de vie ca si atunci. Pe ei poate ca ii mana mai aproape de realitatile cotidiene activitatile in care sunt antrenati in desfasurare neintrerupta. Pentru mine, stramutata pe locuri de care nu ma simt tot atat de legata, chipul prietenilor din trecut ocupa un loc insemnat. De aceea rubrica mea din ziarul “Observatorul” se numeste “Prin sita vremii” rubrica in care scriu despre aceasta lume de prieteni care au joacat roluri importante pe marea scena a vietii mele.

Partea de viata petrecuta in prezent, desi cu un cerc mai restrans, se bucura si ea de un numar de prieteni, mai putini, dar buni prieteni. Cu o parte din ei comunic mai ales prin telefon, prin email si direct cand ne intalnim cu diferite ocazii sau la intalnirile cenaclului “Observatorului”. Un loc important in prezent il acupa membrii acestui cenaclu pe care ii am la suflet ca pe niste dragi si buni prieteni. Imi place atmosfera de aici plina de afectiune. Ma simt confortabil si mi se pare ca sunt privita cu simpatie pentru ca sunt “Buni” si pentru ei, nu numai pentru cei ai casei.

Stiu ca lumea astazi a devenit mai practica, Multi oameni nu mai sunt interesati de “viata” sentimentelor care apartine modului de viata din trecut. Ei se considera adeptii vietii “moderne”, “practice” , “realiste”, “cu capul pe umeri si picioarele pe pamant”ca ceea ce spun eu despre sentimentul de prietenie este prea “siropos”, prea “dulceag”. Dar eu sunt foarte fericita ca “invechitele”, “expiratele”,”ridicolele” bunefacatoartele sentimente de prietenie nu au murit si nici amintirea lor nu a expirat. Dorinta de a avea prieteni ramane o aleasa bucurie a vietii mele si o voi duce cu mine pana la granita vietii, poate chiar si dincolo, de unde ma voi ruga pentru cei ramasi in urma mea si ii voi cauta pe cei care m-au asteptat.

ELENA BUICA-PICKERING

______________

MI-E DOR DE PRIMĂVARA ROMÂNEASCĂ

Pluteste in aer mireasma primaverii si mi s-a facut un dor nebun de primavara romaneasca! Mi-e dor de primavara din timpul copilariei mele, de acel anotimp cand striga zburdalnicia copilului din noi si ne cheama indarat in tesatura de frumuseti ale primaverilor romanesti. Copil batran ce sunt! De primavara din satul copilariei mele mi-e dor, de Tiganestiul din Teleorman asezat in partea cea mai de sud a tarii unde poposea mai intai primavara si simteam ca soarelele trezea din somnul lung al iernii toate fiintele pamantului perpetuand ritualul renasterii din fiecare primavara. Mi-e dor de curtea casei cu pasaretul foind si cotcodacind, de cocosul tantos dand rotocoale in jurul gainilor, de fluturii zburand in zig-zag, de ramurelele cu muguri gata sa plesneasca, de pisica ce mergea agale prin curte pana o starnea la goana cainele suparat ca i-a trecut chiar pe sub nas, de adierea usoara a unui vanticel strecurat printre crengile incarcate de floare si de zbor de albine, de zborul bondarilor dupa care alergam rupandu-ne picioarele ca sa-i prindem si sa-i facem avioane, ori de gargaritele pe care le descantam surazand cu o retinuta taina ca sa aflam dupa directia de zbor “incotro ne-om marita”. De fiorul cantecului unui cuc ce canta ca nebunul fara oprire in nucul falnic din vecini mi-e dor, de randunelele si berzele satului care imi starneau fascinatia migratiei, ca in povestirea “Bunicul” a lui Delavrancea, de soarele care se inalta vesel si plin de viata peste casa parinteasca, de florile pomilor, ale gradinilor si ale campului si de mirosul imbatator al pamantului reavan, de zburdalniciile mieilor, iezisorilor, ale copiilor de seama mea cu care plecam la joaca si uitam sa mai ne intoarcem, iar strigatele si voia buna erau la ele acasa si de cate alte frumuseti simple, dar cu trairi adanci nu ma poarta adancul dor al primaverilor copilariei.

Si de primavara Bucurestiului tineretii mele mi-e dor. Mi-e dor de Cismigiul incarcat de florile timpurii ale magnoliilor, cu iarba cruda si cu aleile mirosind a pamant jilav, cu porumbeii gangurind, cu luciul lacului rasfrangand umbrele unduitoare ale salciilor inflorite sau apa valurind sub lopetile barcilor in care plutesc ca in vis indragostitii, cu perechile inlantuite plimbandu-se pe alei, cu toporasi si viorele si cu tigancusele vesele imbiindu-te sa cumperi flori.

Mi-e dor de acele limpezimi de soare care ne fac mai tineri si aduc in atmosfera o stare de efervescenta si o dulce nebunie. Ma trezeam facand poezii, iar inima imi canta imnuri inaltatoare in cadenta iubirii. Primavara o simteam ca pe un miracol de care aveam nevoie caci in el gaseam infinitul si simteam cum se plamadeste viata, acea viata care clocotea si in mine dand peste rascoale.

In visele mele, mai pastrez inca parfumul primaverilor tineretii mele si lumina care se limpezea si se face floare in suflet.

Si de primaverile deplinei mele maturitati mi-e dor. Le pastrez si pe ele in tainitele sufletului. Cum sa uit, cand incepand din luna martie, primavara imi trimetea primul semn – mirosul acestui anotimp, de verde crud, de vant caldicel, de pamant strapuns de firele de iarba. Apoi mi se parea ca aud cum creste firul ierbii, cum se desface floarea, cum se imprastie generoasa lumina din orice rasarit de soare. Parca auzeam urzeala vietii, iar noaptea parca auzeam muzica stelelor. Incepeam sa simt dorinta de miscare. Totul mi se parea nou asa cum nu am mai vazut parca niciodata. Redescopeream lumea cu bucurie si ma redescopeream pe mine. Aveam impresia ca eu – omul neinsemnat de pana atunci – devin alt om. Simteam ca prind puteri, ca devin mai usoara, transparenta, cu o puternica aspiratie de puritate, de generozitate. Simteam ca vreau sa darui mai mult, numai sa aiba cineva nevoie de acest dar al meu pornit din prea plinul inimii. Ma trezeam rostind cuvinte bune si frumoase si vorbeam cu sufletul in glas. Fetele vesele ale oamenilor erau oglinda sufletului meu. Imi venea sa-mi iau zborul si pasii ma duceau parca pe sus, parca nu mai incapem in mine.

Primavara imi sorbea sufletul cu culorile ei suave si imi placea sa ma scald in lumina si in culorile ei. Ma scaldam si vibram in verdele regenerarii, culoarea vietii, a multumirii, a vindecarii si a concilierii contrariilor, a expansivitatii.

Ma scaldam si traiam intens in culoarea albastra, culoarea cerului senin, a aspiratiilor inalte, a trairilor interioare, a libertatii launtrice, a calmului, a iubirii altruiste, in acest anotimp al iubirii si al indragostitilor. Imi carpeam sufletul cu petice de albastru.

Imi placea sa ma scald in culoarea galbena, culoare vesela, culoarea luciditatii, a optimismului si a dragostei de viata, a cutezantei, a generozitatii, a initiativei si inventivitatii.

Imi placea sa ma purific in culoarea alba a florilor de primavara, adevarat izvor de pace, de liniste si curatenie sufleteasca, un adevarat balsam pentru toate tensiunile emotionale care calmau gandurile si sentimentele, ma alina si ma facea sa simt incarcatura spirituala a lumii ingerilor, a aspiratiilor spre sublim.

Acum in toamna vietii, pentru mine primavara este tot primavara si retraiesc visand pe rand toate etapele primaverilor vietii mele. Acestea s-au confundat cu cele ale taramurilor romanesti pe care acum le privesc doar prin sita vremii din indepartata Canada care imi ofera multe satisfactii, dar nu si o primavara ca cea romaneasca. Aici e o primavara scurta si precipitata, n-ai timp sa gusti pe indelete, n-apuci sa ai acea stare de primavara cu acel farmec special ca in Romania si in special primavara in sat.

Si atunci, cum sa nu imi fie dor de acea primavara romaneasca ce trezea in mine o pofta Dumnezeiasca de viata si de neastampar si ma facea sa-mi ies din minti sau sa cant cu gura mare asa cum canta Tudor Gheorghe “Au innebunit salcamii/ De atata primavara/ Au innebunit salcamii/ Si tu vrei sa fiu cuminte!”

Mi-e dor, mi-e dor nebun de toate cate-am spus mai sus si de inca multe altele nespuse si care nu vor sa mai stea cuminti in acele cuibare de taceri ale sufletului acum prins in vraja primaverii!

ELENA BUICA-PICKERING

____________

SEPTIMIU BUCUR – UN CRITIC PE NEDREPT UITAT (28 MARTIE 1915 – 7 MAI 1964)

In perioada interbelica, semnaturile lui Septimiu Bucur sunt foarte frecvente in reviste de mare prestigiu: “Gandirea”, “Romania literara”, “Gand romanesc”, “Azi”, etc. A scris cronici literare, recenzii, mici eseuri, toate ramase risipite in presa vremii. El nu a reusit sa le adune intr-un volum, de aceea posteritatea l-a pierdut din vedere. A fost foarte apreciat in cercurile intelectuale pentru adancimea gandirii sale si pentru rafinamentul dat de cultura. Blaga i-a trimis toate operele lui cu autografe. Pe unul dintre exemplare scrie: “Lui Timi Bucur, bunului si stralucitului meu prieten.” Constantin Noica ii scria de la Sinaia: “Felul exact si adanc in care ma intelegeti constituie, pentru mine, o rara satisfactie de autor si…daca ma puteam astepta sa fiu priceput in ce afirm, cu greu as fi crezut sa fiu priceput chiar si in cele ce subanteleg in chip atat de sters…” Vasile Bancila, unul din primii exegeti ai lui Blaga ii scria: “Stimate Domnule Septimiu Bucur, Prin aceasata imi ingadui sa trimit expresia celor mai bune felicitari pentru admirabilele D-voastra articole despre Lucian Blaga.”

Dupa instalarea comunismului nu i s-a permis sa mai publice si a fost trimis pe santier “la munca de jos”, atat de departe de firea si preocuparile lui. Era prin excelenta un “om al cartii”, “un om de biblioteca”, un rafinat ganditor, facut pentru studiu.

Eu l-am cunoscut pe fratele lui, medicul oftalmolog Coriolan Bucur, care povestea despre aceasta etapa din viata criticului cu glasul tremurat si stapanindu-si cu greu lacrimile. Luptand pentru existenta zilnica, intr-un mediu total neprielnic, era departe de viata literara si de dezbaterile epocii, dar pe care le cunostea si le judeca. A scris in aceasta perioada studii ample dedicate valorilor exemplare ale scrisului romanesc: Eminescu, Caragiale Blaga, Goga, Rebreanu, Sadoveanu, etc… ramase aproape necunoscute cu toata valoarea lor deosebita.

A venit pe lume intr-o familie numeroasa cu 8 copii. Parintii erau intelectuali cu traditie. Tatal sau, Iuliu Bucur, a fost preot si apoi profesor de latina la liceul din Targul Mures. Mama, Veturia, era o femeie energica, si-a strunit bine copiii. Copiii s-au nascut la Gambut, o mica localitate din judetul Mures, unde tatal era preot, cu oameni de toata omenia, asa cum isi amintea fratele lui, Coriolan (Lanu) Bucur.

Acolo s-a sadit in ei dragostea si pretuirea pentru folclor si pentru taranul cu suflet curat si cuget limpede. Lanu imi povestea ca atunci cand se intalnea cu Timi, aveau marea placere de a evoca oamenii si locurile satului natal Gambut. Timi isi amintea cum o biata femeie ramasa vaduva, cand o napadea durerea cea mare, iesea pe prispa casei si dadea drumul unui glas sfasietor : “Cine n-are noroc, n-areeee,/ de cand naste pana moareeee.” Alteori Lanu canta: “Vai, incins-is cu doru/ Ca mandra cu brau rosu” si intotdeauna adauga: “Cantecul asta il canta Timi”.

La Tg. Mures toti copiii au urmat cursuri liceale si apoi cele superioare. Lanu a urmat medicina si ca frate mai mare, il indemna si pe Timi sa urmeze aceeasi facultate incercand sa ii arate frumusetile, nobletea si avantajele acestei profesii. Dar Timi era atras de literatura si se opunea cu vehementa. “Ce frumusete vezi tu in a fi <belitor> de oameni?” Si si-a urmat chemarea. A urmat cursurile Facultatii de litere si filosofie din Bucuresti, frecventand cu asiduitate cursurile lui N. Iorga, D. Caracostea, C. Radulescu-Motru. De timpuriu a dat dovada de o remarcabila maturitate in gandire si de un stil limpede si curgator. A citit mult si a inceput colaborarea la diferite reviste inca de pe vremea studentiei. A fost foarte apreciat in cercurile literare pe care le frecventa impreuna cu Ion Chinezul, cumnatul sau. Uneori ii insotea si Lanu si mai tarziu imi povestea multe intamplari, dezbateri, sau imi descria chipurile scriitorilor sau a oamenilor de cultura din acea epoca stralucita a culturii noastre. Timi il aprecia in mod deosebit pe Blaga despre care vorbea cel mai des. O atmosfera deosebit de placuta era in casa Domnitei Gherghinescu-Vanea, care avea un farmec deosebit, pentru care si Blaga a nutrit alese sentimente. Adeseori se intalneau in casa criticului Ion Chinezu.

Intre 1941-1944, Septimiu Bucur a fost consilier de presa la Legatia romana din Budapesta, unde Ion Chinezu era prim consul general. La 23 august 1944, impreuna cu sotia sa, Valeria si cu ceilalti functionari ai Legatiei, e deportat de autoritatile germano-hortiste din Ungaria, apoi predat guvernului hitlerist si internat in mai multe lagare in Germania. A fost eliberat in 1945 si s-a intors in tara. A fost animat de puternice sentimente umanitariste si a salvat viata mai multor evrei. Dupa intoarcerea in tara, s-a stabilit la Tg. Mures. A fost trimis ca muncitor pe santierul de constructii pentru vina de a fi colaborat la reviste de dreapta. Aici lucreaza ca muncitor pana in 1964 cand se imbolnaveste – cancer al pancreasului – si se stinge din viata la 49 de ani, in ziua de 7 mai 1964.

Unele textele critice ale lui Septimiu Bucur au fost stranse prima data in volum de catre Serafim Duicu, in 1978, atribuindu-i titlu “Banchetul lui Luculus” si semnand prefata si nota asupra editiei, in colectia “Restituiri”. Aceasta a stat la baza acestor adnotari. Este o editie selectiva. O editie completa ar include alte texte inedite despre M. Eminescu, T. Arghezi, M. Sadoveanu si cronici literare la volume semnate G. Calinescu, M. Eliade, L. Blaga si multi altii, texte ramase necunoscute pana astazi .

In textele critice despre Eminescu, Septimiu Bucur se ocupa inainte de toate de poezia sociala, desi structura lui sufleteasca l-ar fi apropiat mai mult de poezia filosofica sau cea de iubire. “Cu toate acestea, modul de a trata depaseste net nivelul epocii”, ne spune Serafim Duicu, “el ridicand interpretarea socialului eminescian in zonele filosoficului.”

Serafim Duicu crede ca Septimiu Bucur a intentionat cuprinderea monografica a operei eminesciene, asa cum se desprinde din unele sintagme: “cum vom mentiona in alta parte”, “cum vom arata cu alta ocazie”…

Septimiu Bucur face din textul critic o pagina de referinta pentru cine doreste sa se confrunte cu textul eminescian.

Studiul despre I.L.Caragiale ii da prilej unei polemici cu G. Calinescu si dreptatea este evidenta de partea lui Septimiu Bucur. El respinge de la bun inceput asertiunea calinesciana dupa care dramaturgul ar fi cultivat lumea lui Catavencu “din curata simpatie de comediograf” si nu din spirit critic. “De ce vrea sa uite Calinescu ca toti scriitorii mari din literatura noastra si cu atat mai mult din literatura universala, au avut convingeri si idealuri politice? Unii din ei au pecetluit cu, sangele lor, aceste idealuri. Sunt sigur ca nu a fost plasmuita nici o opera literara de mana intai care sa nu rasfranga in cuprinsul ei inalte aspiratii ale aceluia care i-a dat viata, intocmai cum nu s-a nascut un copil care sa nu poarte in vinele lui mostenirea parintilor”.

Este primul critic care a scos in lumina ideea ca Cetateanul turmentat din “O scrisoare pierduta”, nu este ”singurul om cinstit” din piesa si posesor al acelui ”fond de umanitate nealterata”, cand, de fapt, e “alterat” de bautura, nu stie cu cine sa voteze pentru ca nimeni nu stia, iar restituirea scrisorii n-o face din scrupul moral, ci in virtutea unui automatism profesional, asa cum arata si Mircea Tomus in “Opera lui I. L. Caragiale”.

Despre poezia lui O. Goga considera ca “expresia dominanta” este “fiorul”, o sugestie a dorului, iar finetea analizei este remarcabila. “Criticul <nareaza> mai toate poemele importante ale lui Goga, facand apel la sugestia psihologica, la trairile sufletesti pe care le evoca ele, insistand asupra sentimentului naturii” – S. Duicu.

Marea atractie intelectuala a lui Septimiu Bucur a fost opera lui Blaga. Toate operele filosofului au fost comentate patrunzator, fapt apreciat in repetate randuri de Blaga insusi. “Criticul este un adevarat ghid fermecator printr-o lume ale carei secrete le detine suveran. Cu cheile sistemului filosofic blagian in mana, el deschide lacatele poeziei acestuia, edifica asupra <intelesurilor> ei adanci. E o critica de <initiere> de <lamurire> intelectuala… El citeste dincolo de cuvinte, traducand in concepte metaforele, simbolurile si sugestiile acestora.” S Duicu

Prezentand romanele esentiale ale lui Rebreanu, Septimiu Bucur face critica sociologica, tematica, genetica, tipologica, psihologica si literara. Este un bun cunoscator al epocii si de aceea critica sa se remarca prin fidelitatea interpretarii, precum si prin realismul ei. Criticul este atent la gesturile marunte, dar semnificative, carora le descopere suportul psihologic, intelegerea dramelor fiind astfel mult facilitate. Criticul are puterea de a face judecati nu numai penetrante, dar si frumoase. “Viata e necrutatoare cu Ion. Nu i-a ingaduit nici un moment de fericire deplina. <Glasul pamantului> l-a muscat necontenit ca un sarpe, iar <glasul iubirii> l-a rapus.”

Cronicile literare dinainte de razboi ne arata acelasi comentator distins, preocupat de obiectivitatea operei, cu fraza limpede curgand lent ca o apa din campie.

Este un critic al <filosofiei> operei, al tendintelor ei ideatice, dar si al frumusetii ei. Cultura, simt critic, rafinament, fraza seducatoare, judecati pertinente, informatie, pasiune literara, in fine, cam tot ce ar trebui unui critic, Septimiu Bucur avea cu prisosinta si daca nu ar fi avut un destin atat de nedrept, putea sa straluceasca in galeria marilor critici.

ELENA BUICĂ

_______________

VACANŢĂ ÎN CAROLINA DE SUD

Myrtle Beach

Incercam in fiecare an sa ne facem o vacanta diferita de celelalte, sa ne incarcam de nebanuitul prea plin al noutatilor si totusi ne place sa reintalnim si cateva din frumusetile pe unde am umblat, frumuseti care s-au calificat ca intr-o competitie, pentru turul urmator. Ne balacisem noi de mai multe ori in apele Atlanticului, dar de fiecare data a fost altfel. Asa ca, si in vara aceasta, impreuna cu Andaluza, Mara si Tibi, am zis intr-un glas ca ne vom petrecem concediul tot in preajma lui, in statul Carolina de Sud, la Myrtle Beach, statiune cu faima in lume.

Prima impresie n-a fost prea favorabila. Ne-am intrebat in ce-i consta faima. Nu ne-a intampinat cu frumuseti la prima vedere, cu explozie florala sau vegetala cum credeam noi. Doar plaja ne chema diafan si imbietor, iar vocea oceanului din timpane era singura hrana pentru spirit. Atunci mi-am zis ca si scriitorul Tudor Octavian ca “turismul nu inseamna numai peisaje si cladiri, ci mai curand experienta contactului cu alti oameni si alte civilizatii, descoperirea unor noi moduri de viata si chiar experimentarea lor pentru putin timp, sa traiesti un pic ca ei”. Si gandul mi-a fugit la imaginea salbelor de orhidee de gatul nostru cand ne aflam in Hawaii. Asa ca, mi-am facut curaj. Nu mi-a fost dat pana acum sa vad la americani ceva lasat la voia intamplarii. Am strabatut chiar acum cu masina noastra o mare parte din America de la nord la sud si peste tot am vazut ca mintea si mainile lor au lucrat uneori cu har divin. Am vazut cum au sters urmele ranilor uraganelor trecute. Multe localitati erau noi, alcatuite din case pe roti, stralucind de frumusete, parca razand in soare, incapatoare si cu toate utilitatile.

M-a incantat motto-ul statului Carolina de Sud aplicat pe toate masinile: “Lucruri frumoase si feţe zambitoare”. Concretizarea acestui motto s-a aratat chiar de la granita intre cele doua Caroline, de Nord si de Sud, unde se afla un complex turistic mexican, numit “Pedro”, impanzit cu imaginea palariei mexicane si de multe pancarde nostime. “Stop, intoarce-te ca ai trecut de Pedro si se supara daca pleci”, glumea nu prietenie un panou urias la iesirea din complex. Alt panou in forma de caine, te intampina cu rugamintea sa mai stai, si daca totusi pleci, te saluta calduros: hau-hau.”

Peste tot ne-au intampinat oameni cu feţe vesele, prietenosi, gata sa iti sara in ajutor, intr-un cuvant oameni cu mult sarm.

Satisfactia cea mai mare ne-a dat-o apartamentul in care am stat, situat direct pe plaja. Un perete intreg de sticla ne-a oferit privirilor cea mai apropiata vecinatate posibila a oceanului Atlatic, cu viata lui mereu in miscare, tocmai buna pentru talasoterapia atat de dorita. Am urmarit cu ochii plini de uimire mareea, despre care prea bine stiam din carti, dar acum se desfasura ca intr-un tablou urias, chiar la picioarele noastre. Fluxul aproape ca ne inghitea plaja, iar refluxul trimetea apa la distanta apreciabila. Amplasarea hotelului ne creea impresia ca ne aflam pe un vapor, parca simteam si leganarea apelor de pe vas, respirand aerosolii si lasandu-ne mangaiati de clima oceanica. Nesfarsitul zarilor in care se imbratisa apa si cerul cu nuantele albastrii era aproape ametitor. Rasaritul si apusul soarelui aruncand fasii de foc sau aur stralucitor, ori risipa luminii solare din timpul zilei, dadeau impresia plutirii ca in vis. Am facut poze continuu. In fiecare noapte, de pe balcon, priveam cum sclipirile cerului se intalneau cu luminile incendiare ale bucuriei si dragostei de viata, artificii cu infinite forme desenate in vazduh alungand intunericul in scurte fulgerari. Pe nicaieri in lume nu am vazut oameni traind cu atata voluptate distractia in fiecare seara cu artificiile.

In imediata apropiere era larg un pod, un fel de dig din lemn construit cu impletituri ca o panza dantelata pe care te plimbai ca pe bulevard. Podul inainta in ocean terminandu-se cu un restaurant, iar din loc in loc, cochete chioscuri ne oferau odihna si privelistea spre nemarginirea apelor. Pescarii amatori aveau amenajari speciale. In timpul noptii ne fascinau luminile nocturne care se jucau in apa miscatoare de sub el.

Ne lasam rostogoliti de valuri ori cutremurati de nisipul curgator de sub talpi in iuresul talazurilor oceanului, priveam plini de uimire mareea, ne lasam prajiti de soare, ne balaceam in bazin si obositi, ne mai trageam putin sufletul in apartament fara sa pierdem din ochi miscarea apelor. In apa, Mara statea mereu in preajma mea. Venise vremea schimbului, nepoata isi ajuta bunica.

Plimbarile prin imprejurimi ne-au adus peisajele, cladirile si vegetatia specifica zonei, ceea ce ne lipsea pe plaja noastra, acele noutati asteptate. Andaluza are talentul neintrecut al interesantelor descoperiri, al ineditului, Tibi pe cel al unor detalii semnificative si ascunse privirilor fugare, iar Mara pe cel al nostimadelor, in timp ce eu “filosofez”. Terenul era noutatea cea mare. Era alcatuit din mai multe fasii subtiri de pamant intre ape, ca niste virgule uriase, dispuse paralel ca dintii unui pieptene. Fasiile astea aveau o lungime de 2-3 kilometri si se terminau cu varful in apa. Pe mijoc aveau o strada si pe ambele parti cate un rand-doua de case asezate pe piloni de lemn, imputinandu-se treptat spre varf. Pe aceste strazi erai avertizat prin panouri: “Strada inundabila”.

Peste tot prin orǎşele dominau inepuizabile parcuri de distractie. “Tibi, nu te duci cu Mara in leaganul acela urias?” l-am intrebat eu stiind placerea lui de a sterge diferenta de ani intre el si Mara in fata unor asemenea distractii. “Nu, la asa ceva mergem in Wonderland, acasa in Toronto. Aici cautam ceva nou”. Trebuia sa ne facem o selectie serioasa ca sa nu regretam ca am pierdut ceva interesant. De pierdut, sigur ca am pierdut multe, dar era de asteptat. Cea mai mare satisfactie ne-a dat-o minigolfurile. Era atata fantezie in constructia fiecarui teren pe care l-am vazut, incat te ia cu valul, nu alta, ca sa ma pastrez in termenii locali. Coboram, urcam, intram in pesteri sau urcam in prepeleac, ajungeam la marginea apei, ne intampinau stanci, priveam caderi de ape, paseam printre flori si boscheti de leandru, nici nu mai aveai timp sa de uiti la detalii care numai ele singure formau un rai de frumusete. Un joc dura cate o dupa amiaza intreaga si era foarte relaxant si amuzant, iar miscarea ne inviora. Desi am vazut si facut multe pe-acolo, minigolful ramane distractia de capatai si ceea ce ne vine intai in minte. Acasa, dupa un timp, am facut un scurt sondaj in familie: ce va amintiti cel mai pregnant de la Myrtle Beach? Toti trei mi-au raspuns in cor: fascinantele maree si inepuizabila fantezie a minigolfurilor.

Sa mai adaugam ca am mai vrea sa ne intoarcem, desi mai vrem si altceva? Ajunsi acasa, am si luat globul in mana si am inceput sa-l rotim sa vedem unde punem degetul data viitoare. Kenya cum vrea Andaluza, exotic? Noua Zeelanda cum vrea Mara, surpriza noutatilor? Germania cum vrea Tibi? Poate Mexicul la care visez de mai multi ani? Orincotro vom porni, stim ca vom intalni iarasi frumuseti inmanuncheate intre ele de mana dumnezeiasca si de cea omeneasca. Nu stiu cum sa ii multumesc Domnului pentru norocul ce mi-a fost harazit de a ma putea bucura de darurile calatoriilor.

ELENA BUICĂ

_____________

WASHINGTON

In vara aceasta a anului 2007, cand ne-am intors din vacanta facuta in Carolina de Sud, pe plaja la Myrtle Beach, fiindca ne aflam pe coasta de est a USA, impatimiti cum suntem de calatorii, cum era sa ocolim Washingtonul care ne statea in cale, orasul puterii mondiale? Asadar, ne-am lasat masina in prejma Washingtonului, la un hotel unde poposisem pentru noapte si in zori de zi, urmarind linia albastra a metroului, i-am dedicat o zi de vizita. Stiam ca va fi obositor, fiindca tot ce aveam de vizitat era de facut cu piciorul, cu masina nu ne permintea parcarea, dar fiind invatati cu heirupismul turistic, ne-am aventurat. Si aventura a tinut 9 ore de alergatura pe jos, cu rare si scurte pauze pe cate o banca ce ne iesea in cale, nici macar pauza pentru masa.. Asa ca a fost o rupere de picioare, iar mie, daca mi-ar fi facut cineva o caricatura, cred ca apaream cu limba scoasa de atata oboseala. Dar a meritat si acum cand scriu incercand sa astern pe hartie multele impresii acumulate in vara asata, intai imi pica la mana dorinta de a scrie despre Wasington. . Alergand incolo si incoace, ma opream uneori pentru a cumpani imaginile si a le aseza in ferestrele sufletului ca sa le duc cu mine pentru a le pastra multa vreme.

Cu toate ca imi erau familiare cladirile celui mai important centru de putere al lumii, totusi contactul nemijlocit imi impune alte puncte de vedere decat cele pe care le aveam. Calatoriile si vizitele intotdeauna iti dau la o parte valuri de pe ochi si de pe creier create de stereotipii greu de explicat, mai ales ca nu au legatura cu realitatea. Asa sunt si multe din antiamericanismele unor europeni care sufera de complexe de superioritate si care nu pot fi justificate prin nimic.

S-a nimerit o zi cu cerul acoperit, ba ne-am strecurat si printre picaturi de ploaie, dar si cu pete albastre de cer senin. Am binecuvantat norocul de a nu ne dobori caldurile cotropitoare ale acestei veri nastrusnice.

De unde am sfarsit calatoria cu metroul, cu pliante in mana, am plecat pe jos spre centrul Wasingtonului, unde stiam ca sunt concentrate cele mai importante cladiri si obiective turistice, zona numita The National Mall, care nu e un magazin, ci o fasie de catva kilometri patrati de spatii verzi delimitate de bulevardele Constitutiei si Independentei, parc dedicat eroilor. Aici sunt concentrate toate monumentele si cladirile cele mai importante din Washington: Casa Alba, Captoliul, Monumentul Washington, Memorialul Lincon, Memorialul eroilor Razboiului din Vietnam, Memorialul Razboiului din Coreea, in preajma se afla si Pentagonul. Aici se afla presedintele, guvernul, Senatul, Camera Reprezentantilor, sediile centrale ale FBI sau CIA. Washingtonul este o concentrare de simboluri, care iti ofera un adevarat spectacol cu regie americana.

Washingtonul a fost construit special pentru a indeplini functia de centru al guvernului. Prin votul din 16.07.1790, Congresul a aprobat legea privind constructia unui oras care sa devina noua capitala a SUA. In 1793 G. Washington, primul presedinte al USA, pune piatra de temelie a Capitoliului construit dupa planurile lui George Hadfield. In 1800, Guvernul este mutat de la Philadephia la Washington, primind numele primului presedinte.

Situat pe malul raului Potomac, la confluenta cu Anacostia, in apropierea tarmului Atlantic, Wasingtonul formand de unul singur Districtul Columbia (DC) are un farmec aparte. M-a impresionat deosebit de placut, curatenia, aerul putin auster si monumental, impus de caracterul administrativ. A fost gandit sa fie asa. Chiar si casele mai mici, ingrijite si placute ochiului, degaja solemnitate. Pe langa faptul ca orasul adaposteste sediul guvernului, multe constructii importante, cu multe monumente, este si un oras turistic important.

Am avut satisfactia sa vad ca si la Barcelona ca Wasingtonul are un sistem de strazi foarte simplu. Aproape toate strazile sunt paralele sau perlendiculare, ceea ce face ca spatiile intre strazi sa para niste dreptunghiuri uriase facute din dreptunghiuri mai mici, insa neegale. Strazile care merg de la Nord spre Sud sunt notate cu cifre, exemplu: Strada 25, iar strazile de la Est la Vest, sunt notate cu litere, ex. Strada D. Ca si in Canada, distanta de la o strada la alta, se numeste “block”. Strazile sunt taiate de bulevarde diagonale ce se intalnesc in piete largi, circulare si se numesc Avenue.A fost proiectat de arhitectul francez Pierre Charles L`Enfant, la sfarsitul secolului al XVIII-lea. Al doilea arhitect mare a fost senatorul Mc Millan care a respectat ideile predecesorului sau.

Arhitectura este mai apropiata ceva de cea europeana, fara zgarie-nori – nici o cladire nu depaseste inaltimea Capitoliului – Nu sunt cartiere de blocuri si ce m-a surprins, lipsec total afisele de orice fel. Cladirile destinate bussinesurilor din centru sunt relativ vechi, dar acum le-am vazut renovate complet, aratand ca noi. Arhitectura impresioneaza prin caracterul rafinat al designului, cautarea acelei linii si acelui material care sa puna in valoare un anumit spatiu. Peluzele sunt incantatoare, fantani arteziene incantatoare si cu multa fantezie, bordurile si trecerile de pietoni atent facute, semnalizarea strazilor impecabila. Au mii de parcari si 250 de piste pentru biciclete, dar si programe elaborate de educare atat a biciclistilor, cat si a soferilor cu privire la comportamentul in trafic.

Nu exista zone industriale si ca atare, nici poluare, nici constructii sau alte lucrari abandonate. Pietonii sunt putini, iar vizitatorii sunt concentrati asupra cladirilor si monumentelor istorice.

Locuitorii sunt imbracati decent si cu o mare simplitate. Imbracamintea femeilor, desi lejera, nu le da aer vulgar, obscen, sau de femei usoare. Sunt prietenosi, deschisi comunicarii, cu dragoste de viata si de semeni, te privesc in fata intr-un dialog mut facut din zambete si vorbe nespuse, doar sugerand ca exista ceva frumos in acel loc numit suflet. Sunt oameni care nu-si fura singuri caciula, oameni care isi pastreaza omenescul, generozitatea, modestia, ospitalitatea, traind firesc, murind linistit, oameni carora poti sa le spui: “va multumesc pentru cum mi-ati atins viata.”

Una din virtutile pricipale ale societatii americane, dupa cea religioasa si aproape tot atat de importanta ca familia, este munca. La ei totul functioneaza precis, sigur, fara ezitari, ca un mecanism din care au fost eliminate toate componentele inutile si acum lucreaza cu maximum de viteza si de precizie, fara vorba multa. Nu am vazut sa fi batut pe undeva vant de boema sau de grotesc. Visurile lor de viata au fost ca ale noastre, ca ale tuturor oamenilor, dar ei au stiut sa le dea viata, sa faca adevarate minuni, in timp ce in alte parti ale lumii au ramas numai pareri. Americanii acum 150 de ani traiau ca si romanii si in acest scurt rastimp au putut sa-si schimbate radical viata. Romanii nostri nu sunt prosti, multi primesc vorbe de lauda pentru inteligenta si perspicacitatea lor, dar te intrebi, de ce nu se vad si la noi minuni, fie ele chiar si mai palide?

Numarul de locuitori si suprafata locuita sunt mai mici decat ale altor orase mari.

Din tot ce te inconjoara, odata cu aerul pe care il respiri, simti ca oamenii acestor locuri si-au dorit mai mult ca orice libertatea si adevarul si ca sunt foarte mandri de istoria lor, iar tu ca oricare vizitator, aici te poti simti liber, indiferent cat esti de visator, romantic, sau realist. Pentru ei istoria este un cult, o preocupare permanenta. Cultul pentru tara, pentru istorie incepe devreme, in familie, continua apoi in scoala, la orele de voluntariat, la biserica si la unuversitate. Ca sa faca cunoscuta istoria lor, stiu sa puna in valoare tot ce este demn de vazut si retinut, iar muzeele toate au intrarea libera. Gasesti pliante si harti turistice locale gratuite si peste tot. Ghizii unii de specialitate, altii voluntari, iti raspund la cele mai curioase intrebari cu cea mai deplina seriozitate si cu un aplomb de te lasa fara replica. Mi s-a strecurat in inima un fior rece la gandul ca istoria noastra nu va fi niciodata tratata cu o astfel de seriozitate. Respectul lor pentru adevar infloreste chiar si atunci cand este dureros, sau a fost provocat din greseala de propria tara, asa cum am vazut mai ales la Memorialul ostasilor cazuti in razboiul din Vietnam. Acest monument unic in lume m-a impresionat cel mai mult. Este un loc de pelerinaj cunoscut in toata lumea. Este atat de original, incat, iti trebuie un timp ca sa poti receptiona ceea ce vezi.

Am inaintat pe o alee si am gasit pe o parte si pe alta cate o carte ca cea de telefon, inchise in cutii transparente, ca niste pupitre. Aceste carti au paginile imbracate in plastic, laminat, cum se spune pe aici Iti bagi mainile in pupitru si le rasfoiesti in interior. Nu pot fi scoase afara. Astfel sunt ferite si de intemperii. In aceste carti sunt trecute numele victimelor din razboi si locul unde pot fi gasiti pe placa de marmura. Paginile lor aratau ca au fost rascolite de multe maini.

Acest monument este unic fiindca nu se ridica spre cer ca celelalte monumente, ci se afla construit sub nivelul solului. Spre deosebire de alte monumente inchinate eroilor cazuti in lupta pentru tara lor, acest monument este complet desprins de aspectul religios. Sunt niste placi de marmura neagra slefuite ca o oglinda, in care ti se oglindeste chipul, contopindu-te cu ei. Aceste placi sunt asezate pe o taietura verticala in pamant, pornund de la inaltimea de o jumatate de metru si inaltandu-se in forma curbata depasind de doua ori inaltimea unui om. Pe aceste placi sunt inscrise cu alb numele celor cazuti in lupta, insirati ca intr-un pomelnic. Ca sa citesti, cobori sub firul ierbii si constati cutremurat ca si tu esti acolo jos cu ei ca sa le citesti numele, sa faci fotografii sau sa filmezi. Membrii familiei vin cu hartii, le lipesc de marmura si imprima numele prin apasare cu degetul, incat au o amintire direct de la acest monument pe care o pastreaza acasa cu sfintenie. Asociatii de voluntari sau reprezentanti benevoli stau solemn la fata locului pentru a da informatii, sa povesteasca la prima mana ceea ce Memorialul nu poate face, ori sa se fotografieze cu vizitatorii. Andaluza l-a intrebat cati eroi sunt trecuti pe aceste placi. A cuprins-o un fior si i s-a oprit un nod in gat cand i-a raspuns un veteran pe un ton sobru, retinut, solemn, fara nici un cuvant de prisos, ca si cand s-ar fi aflat in fata ostasilor cazuti: 58.256. Forfota multimii care cauta numele unor cunoscuti se desfasoara in liniste deplina. La baza placilor se afla un santulet. Acolo vizitatorii depun flori, steguletele USA, am vazut depuse scrisori sau obiecte mici care au apartinut soldatilor.

Im marmura ca oglinda se rasfrande imaginea de la distanta a Monumentului lui Wasington, numit si Obelisc in care vizitatorii se pot urca cu liftul pana in varf, de unde li se deschide o privire panoramatica impresionanta asupra orasului asa cum au descris-o Mara si Tibi, cu picioarele mai iuti decat ale mele.

Nu departe de acest monument se afla Lincoln Memorial, o cladire mare, impunatoare, construita in stilul templelor antice grecesti, cu o impozanta statuie a lui Abraham Lincoln in interior, asezat in jilt, cu fata incruntata si usor asimetrica, asa cum apare si in fotofrafii. A fost cel de al 16-lea presedinte al Amrticii. Americanii ii pastreaza astfel amintirea si ii dau cinstirea considerandu-l unul dintre cei mai insemnati presedinti. Lincoln a condus tara in timpul Razboiului de secesiune pe care el l-a numit “razboiul ivil”. A unit nordul cu sudul si a abolit sclavia. A fost primul presedinte asasinat in 1865 – abia se terminase sangerosul razboi, care durase 4 ani.

Spatiul larg din fata acestui monument este scena protestelor pacifiste. Nu poti calca peste aceste pietre fara sa iti amintesti de cea mai stralucita personalitate, Martin Luther King care si-a tinut discursurile sale in fata a mii de oameni. El a inceput ca un simplu pastor, dar a ajuns cunoscut datorita ideilor politice si a discursurilorsale, dintre care cel mai cunoscut “I have a dream” (“Am un vis”) tinut pe treptele monumentului lui Lincoln, in fata a 250.000 de oameni. ”Visul meu este ca intr-o zi aceasta natiune se va ridica si va trai conform cu cele afirmate in crezul ei: toti oamenii se nasc egali.”

Capitoliul – sediul Congresului federal, de culoare alba, stralucind sub bolta albastra a cerului, are o asezare impunatoare, pe o colina si aminteste de izvorul de inspiratie roman. Parintii fondatori ai USA au subliniat cu permanenta prezenta decisiva a ideilor romane sau grecesti in constructia lor politica. Increderea americanilor in Senat este considerabila. Cladirea Capitoliului are o cupola rotunda, uriasa, care se termina cu un tugui asezat pe un fel de palarie. Acolo este instalat un bec care se aprinde cand alesii poporului sunt la lucru, spre multumirea contribuabilor care stiu ca banii lor nu se risipesc in vant. Americanii sunt foarte mandri de acest bec de pe varful Capitoliului considerand ca el este un semn de respect pentru poporul american. Citind aceste informatii in pliante, am oftat dureros si nu m-am putut opri sa compar si sa meditez cu amaraciune si cu tristete la diferentele astronomice create pe malul Dambovitei, la indelungata si dureroasa criza de valori si de credinte.

In fata Capitoliului se desprinde o pajiste de cativa kilometri, numita The National Mall, cu pomi pe margine si cu banci pentru odihna, pe care imi venea sa ma arunc precum bolovanul de atata oboseala. Multe vietuitoare animau spatiul, gaste rate, veverite care primeau mancarea din mainile noastre etc. Spatiu acesta larg, complet liber, este cu siguranta gandit ca un punct strategic, un sistem de protectie foarte simplu, un loc absolut deschis pe care orice gest si orice miscare pot fi detectate cu cea mai mare usurinta. . Aici nici o miscare nu ar putea scapa supravegerii pentru asigurarea securitatii importantelor cladiri. In aceste spatii, securitatea stricta se impleteste cu multe feluri de libertati ingaduite vizitatorilor. La muzee trebuie sa iti treci sacosele prin detectorul de metale. Toate muzeele sunt gratuite, precum si pliantele pentru informatii.

Casa Alba, – White Hous – sediul presedintelui tarii, situata in acelasi perimetru, avand adresa: 1600 Pensilvania Avenue, este, cred, cea mai cunoscuta dintre toate cladirile USA, cu vestitul “Birou Oval in aripa de Vest. Initial, cladirea aceasta in stil neocolonial a fost denumita “Conacul Executiv” si a capatat numele de “Casa Alba” dupa ce fatadele au fost restaurate cu marmura alba pentru a acoperi urmele razboiului din 1812. Aici s-au succedat toti presedintii tarii, incepand cu primul presedinte, George Wasington.

Casa Alba este punctul de la care s-a inceput constructia orasului, denumirea si orientarea strazilor, distributia functiilor. Sunt perioade cand este deschisa partial pentru vizitatori, dar trebuie sa te inscrii cu o luna de zile inainte. Vizitatorii stau buluc zilnic la porti, privesc si isi fac fotografii. Chiar si exteriorul este expus vederii partial. Frumusetea acestei cladiri impresionanta mai ales seara cand este perfect luminata din toate unghiurile.

Cand credeam ca pot sa-mi mai trag putin sufletul dupa vreo 6 ore de alergatura, spiridusii din calcaiele alor mei, i-au manat spre alte strazi pentru alte vizite. Cand am ajuns in fata cladirii din care era emisa “Vocea Americii” in toate limbile pamantului, avand motoul “Vom spune adevarul”, un fior m-a scuturat reamintindu-mi o pagina grea din viata mea. Numai Bunul Dumnezeu stie cum am scapat din ghearele securitatii pentru vina de a fi avut numai eu din toata comuna unde ma aflam la inceputul carierei dicactice, un aparat de radio, de la care – desigur – ar fi putut sa se raspandeasca zvonul VIN AMERICANII transmis la Vocea Americii. Era asta cam pe la inceputul anilor `50. In acei ani oamenii sperau, devenise chiar o psihoza colectiva, ca americanii nu vor lasa Estul Europei in mainile rusilor si nadajduiau intr-o interventie armata. Aceste emisiuni transmise din cladirea care acum statea in fata mea, devenisera un pericol si de aceea au fost multe arestari si unii au platit cu viata, iar pentru mine a fost un moment de extrem de periculoasa primejdie din care cu mare greutate am scapat. Starea aceasta a tinut pana cam prin 1956-68 dand au fost miscarile din Ungaria si Polonia inabusite de tancurile rusesti si americanii nu si-au facut prezenta. Le-am inchinat un gand de recunostinta celor care au lucrat cu riscul vietii lor pentru a ne transmite emisiuni, adevarate ferestre pe unde se mai putea strecura o unda de speranta in acei ani cuprinsi de adanca disperare.

Nu am mai avut timp sa vizitam si Cimitirul Aringto, cimitirul eroilor. Am aflat din pliante ca toti cei care sunt inmormantati aici au acelasi tip de piatra funerara, din marmura alba, cu dimensiuni standard, indiferent de grad si de merite. Aproximativ 250.000 de suflete impart linistea si solemnitatea acestui cimitir. Eroii fara nume sunt onorati prin MonumentulEroului Necunoscut. Pe placa memoriala se poate citi: “Numele lor ii este cunoscut doar lui Dumnezeu”.Garda de Onoare de la Monumentul Eroului Necunoscut este asigurata de militari din “Vechea Garda” de infanterie. Schimbarea garzii, un ceremonial riguros si complicat, atrage zilnic sute de turisti. Aici este inmormantata si familia presedintelui Kennedy.

Tarandu-mi picioarele acum parca muiate si fiorul amintirilor acelor ani, speram sa ma vad sezand intr-un restaurant pentru odihna si ceva mancare dupa o pauza neintrerupta din zorii zilei. Dar nu mi-a fost dat. Cotrobaind pe strazile parca pustii, rar vedeai cate o persoana de care nu puteam sa ne apropiem sa ne informam pe unde se afla un restaurant in apropiere, fiindca, nu stiu cum se facea ca disparea pana sa ajungem la el. Zob facuti de oboseala, credeam ca ne raman oasele pe-acolo, nu alta, dar, este o vorba romaneasca, sa nu dea Domnul omului cate poate indura. Am batut calea manzului cum se spune, ratacind pe strazi, incat nu mai stiam daca nu-mi sunt totuna calcaiele cu genunchii, spatele, cu pieptul, ori nasul si gura. Imi ramasesera treji doar ochii care umblau inca vii dupa cele ce se perindau prin fata lor, cu dorinta fierbinte de a avea o inghetata care sa imi potoleasca fierbinteala oboselii, dar si sa-mi inghete in minte frumusetile ce se derulau inaintea lor.

Si asa, sprijinita cand de Andaluza, cand de Mara, m-am trzit inaintea cladirii Watergate, devenita foarte cunoscuta datorita acelui scandal care a facut sa cada presedintele tarii, Nixon. Watergate, fiind un mare complex hotelier, ne-a trezit si mai mult pofta de mancare, mai ales ca eram asa de flamanzi. Unde sunt hoteluri, desigur ca sunt si restaurante. Si erau, de toate categoriile, dar… toate inchise. Frumosul Watergate in forma circulara, cu cladiri de inaltimi si forme diferite, intr-o deosebita armonie, cu multe caderi de apa, pentru un moment a facut ca se invarte in cercuri pe creierul meu. Mi-am gasit un loc de stat si cladirile inca se invarteau in capul meu. Am sta acolo mai mult si ca pentru un ramas bun, si pentru a ne regasi puterile pentru a ajunge la metrou. Admirand frumosul Watergate si rememorand cele vazute astazi, muti de admiratie, stam ca incremeniti in afara de timp si spatiu.

Mi-am adunat ultimile ramasite ale puterilor mele, dar ca niste pisici lesinate aratam cu totii, am plecat la metrou, tinand fiecare in maina, cu mare grija, biletele pentru calatorie pe care trebuia sa le prezentam la iesire, conditia impusa pentru a iesi din metrou. Am ajuns la restaurant, am mancat tremurandu-ne mana cand cuceam mancarea la gura si ne-am tarat abia-abia la hotel, numai noi stim cum. Traiam si acceptam aceasta oboseala intr-un amestec cu deplina satisfactie pentru ce am vazut. Ne-am zis un mare bravo pentru eroismul de care am dat dovada si am inghitit putin in gol ca nu am vazut cate ne-am fi dorit. Facuti zob de oboseala, dar fericiti, ne-am lasat purtati de gandul dorului de duca ce ar trebui sa ne aduca peste catava vreme iarasi printre aceste frumuseti carora parca le auzeam glasul chemandu-ne inapoi. Nu dupa multa vreme alunecam iarasi printre coline si paduri, prin panza de sosele a Americii depanand sub pleoape frumuseti care imi pareau acum ca numai le-am visat. Abia asteptam ca, indata ce ajung acasa, sa astern pe hartie cateva din imaginile care vor sa-mi stea cuminte inainte ca sa le pot prinde si astfel sa le fixeze cat pot eu de bine si pentru timp mai lung, si de ce nu, poate si pentru satisfactia celor care ar avea rabdare sa le citeasca.

ELENA BUICA-PICKERING

________________