ECOUL * revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală

Ca să nu ne sufocăm în spaţiul închis, fără ieşire, al lumii „noastre”, singurul refugiu e ficţiunea. Ca să înfruntăm cu succes realităţile haotice, derutante, ameţitoare, stresante, înnebunitoare, căutăm deschideri spre o ficţiune salvatoare. Creăm ferestre, tuburi de ventilaţie, ieşiri. Realitatea, ştim prea bine, dezumanizează, striveşte, mutilează. Numai ficţiunea te poate salva. Îţi oferă spiriualizarea sau respiritualizarea, umanizarea sau reumanizarea ta, adeverirea sau readeverirea adevărurilor tale, (re)valorizarea existenţei tale prin ireal, prin vis. Asta facem: Convertim urîtul în frumos, monstruosul în sublim, diabolicul în angelic, nonsensul în sens major. Ficţiunea este replica umană la condiţia animalică, este convertirea teluricului în spiritual. Este un substitut angelic al lumii reale, infernoid-paradisiace. Ficţiunea e cultură. Cultura e ficţiune. La fel şi ideile. Şi formele artei. Avem nevoie şi de unele şi de altele. Nu numai pîine: şi duh, şi zbor, şi ieşire dincolo de noi. Deasupra noastră. Accedem la o lume situată dincolo de timp, de spaţiu, de cauzalitate. În ficţiune cucerim absolutul, transcendenţa, facem posibil imposibilul, ne depăşim limitele umane. În ficţiune (şi numai în ficţiune), cunoaştem şi realizăm iubirea imposibilă, fericirea perfectă, paradisiacă, nemurirea, puterea de a sparge barierele şi de a anula legile firii pînă la jocul cu miracolele. Dăm raită în jurul unui vis, al unui sentiment, al unei lumi existente sau inxistente, în jurul vieţilor şi morţilor noastre.

Am ales ficţiunea purificării morale? Ieşirea din eu? Transcenderea limitelor unui destin prescris? Ieşirea din ceea ce „ne-a fost dat”? Mai sînt nenumărate de ales. Meditaţia, contemplarea, elevaţia spirituală, adîncirea mistică, toate acestea şi încă multe altele, sînt porţi de ieşire din realitate. Ne ridicăm, ne cufundăm, trecem peste, dincolo, ne rupem, fugim. Fiecare îşi găseşte propriul refugiu, colţişorul de univers care îl linişteşte şi îl bucură şi-l face să încerce zboruri. Fiecare îşi caută sau îşi plămădeşte propriul paradis ficţional în care să-şi salveze/protejeze sufletul. Prietenul meu Liviu îşi găseşte asta în florile pe care le pictează, Dorel în cuvintele pe care le pritoceşte, în culorile pe care le visează. Sorel în ideile în care se cufundă, Lucian în echilibristica energiilor din sunetele muzicale. Sandu în lumea sublimului dintr-un concert de Bach. Cine nu mai găseşte altă ieşire, alege moartea, refugiul ultim, cel mai întunecat. La îndemîna oricui.

Ficţiunile omului de la începuturi sînt infinit de multe şi de variate: absenţele-prezente, prezenţele-absente, neînţelesurile gata înţelese, imposibilul făcut posibil, absolutul şi nemurirea. În acestea se află toate ficţiunile mileniilor: ochii celor defuncţi de la Fayyum, merele din tablourile lui Cezanne, frămîntarea şi nehotărârea lui Hamlet, plopii fără soţ, dulcea lună Mai, Ulise, Ghilgamesh şi Faust. Toţi locuiesc în imperiul ficţiunii. Dumnezeu nu poate lipsi din seria marilor construcţii ficţionale ale omului.

Cucerirea unui teritoriu fictiv poate să cuprindă ca etape ale istoriei sale, elanul, căderea, zborul, coborîrea, adîncirea în sine, răsturnarea, înecul, sufocarea. Totul poate fi cîştigat, totul poate fi pierdut: zborul se poate frînge, adîncirea în sine poate duce la pierderea de sine, coborîrea poate să ducă în infern sau în adîncurile germinaţiei.

Fugi din concret şi te refugiezi în abstract, sau invers. Te muţi în culori, forme, în cuvinte, în idei, în turnul tău de fildeş. În ficţiunea adevărului tău lăuntric.

Universul ficţional (al visului, al fanteziei) îţi permite să împaci cele mai antagonice contrarii: modestie şi snobism, umilinţă şi orgoliu, tăcere şi rostire, ascensiune şi coborîre, trăire şi teoretizare, gîndire şi afect, limitat şi nelimitat, posibilul imposibil.

Ficţiunile timpului: trecutul, viitorul, eternitatea, clipa. Singura realitate a timpului pare să fie prezentul. Adică timnpul care nu există. Vorbim totuşi de prezent ca real al timpului. Ficţiunile spaţiului: fantasticul proporţiilor: Alice în ţara minunilor, Harap-Alb… Acolo, dincolo, undeva, nicăieri, peste tot.

Mai poate fi şi o ficţiune a ficţiunii. Teatru în teatru. Mască a măştii. Ficţiuni de gradul doi, trei… Un regat mascat al măştilor, un imperiu visat al viselor. Ne întoarcem la basme, la mituri, la imaginaţia populară. Un palat care apare din nimic şi care se topeşte în nimic.

Mai este şi ficţiunea ludică. Ieşirea din real prin joc. O lume ireală născută din joc. Salvarea prin joc: masca şi rolul, lumea ca scenă, carnavalul, sărbătoarea. Evadări de o zi, de o noapte, de o viaţă. Jocul cu moartea, jocul de-a dragostea. În natura omului pare să fie înscrisă nevoia de a depăşi universul imediat, perceptibil, limitat, derizoriu şi fără sens.

În cazurile de eşec al evadării, are loc refugiul trist în animalitate, în instincte, în mocirlă, în haos. Ascunderea în neant. Droguri şi sînge. Aşa cum se întîmplă azi tot mai frecvent.

Uneori edifici lumea ta fictivă exclusiv în egoul tău. Faci din el imperiul tău, cetatea ta inexpugnabilă. Acolo te aperi de infernul numit Celălalt sau Lumea. Pentru om, ficţiunea este modul de existenţă care îi îngăduie împăcarea cu universul din afara lui: Concilierea dintre interior şi exterior, subiectiv şi obiectiv, libertate şi constrîngere, se realizează în spaţiul ficţiunii. E suficientă chiar şi o singură metaforă pentru a închide în sine lumea ta ficţională. Cu condiţia să fie o metaforă cu deschidere destul de mare: poate chiar o deschidere absolută. Cum este, să zicem, Dumnezeu, Metafora Metaforelor lumii. Sau Metafora Finală. Metafora Absolutului.

Unde te afli? Deasupra? Dedesubt? În tine? În afara ta? În adîncurile tale? Ale trecutului tău? Cum putem comunica? Cum ne putem întîlni, vedea, asculta şi înţelege? Tu eşti afară, eu înăuntru. Tu eşti sus, eu sînt jos. Tu eşti ieri, eu sînt azi. Sau mîine. Tu eşti mort, eu sînt viu. Tu abia te naşti, eu deja mor. Cum să ne înţelegem între noi?

ZOLTAN TERNER

18 APRILIE 2010