ECOUL * revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală

Iubirea este o tăcere înaltă

Orizontul  aprins,

Departe peste păduri timpul a nins,

Focuri mocnesc in zăpada, frânte linii, luminoase, orizontal se curbează, aerul dansează printre mesteceni urme de lupi, urme de oi, urme de ani care trec peste noi, cerul este un front întunecat,  sprijinit de un             soldat. Aripi peste ceruri bat, un strigat de alb palat, goarna pentru a treia oara a sunat. Goarna de aur curat! Sunt Înger sau Împărat!? Sunt un Rob nevinovat!? Goarna a sunat! Piatră, sau aur curat, Rob sau poate Împărat! Timpul a stat, aplecat, unduit, rezemat, a stat şi s-a mirat. Pasări cântau pe cadrane solare, copii se năşteau din soare, timpul spărgea gheţuri adânci, întipărite umbre în lacul morii, se revărsaseră deasupra norii, cocorii zburau către tăcere, luna se ivea plina de miere, frunze, galbene,             violete, zburdau printre lanuri de grâu, la mijloc izvorâse un râu, puternic, lin si albastru, ferestrele luminate târau noaptea după ele, construind apoi castele, înălţând din falduri întunecate ziduri opaline, cu luciri de feline, înscrise în zăpezile milenare. Zbor şi uitare adesea se întâlneau, lucrurile toate zburau într-o lină plutire, cădeau peste lume în fluturi albi si albaştrii, rămâneau deasupra bolţi colorate, transparente, nopţi  de ivoar, lunecau  rotunde şi frânte în linii de arabesc, boltind tăcerea către asfinţit, numind lucrurile către iubire, adio uitare, adio durere, cerul era o lunecare de miere peste arcuitele             creste, zăpezile străluceau şi atâtea flori, flori, flori înmugureau. Tăcerea, tăcerea, însuşi tăcerea, tăcea,             doar mici picături de ploaie treceau peste ea.  Jucau  imagini din vis si cerul era aprins, fiecare picătură o flacără înălţa, tăcerea se apleca peste ea, line cercuri rotitoare alergau grăbite spre soare, ninsoare, ninsoare. Departe, peste păduri a nins, focuri înalte ardeau în zăpadă, peste timpuri aveau să mai cadă ploile, care, odată reci şi primitoare, străluceau în picături de soare, linii frânte, linii adânci, rotunde  sclipiri de secunde, unde, unde, ploile se aşează şi adorm în lina plutire, unde, unde ploaia este o felină, un claxon de maşină, o trecere de arabesc peste care pietonii înmuguresc, rigolele, strălucite cristaluri, peste care tăişul adânc întipăreşte liniile plutirii, orele iubirii, castanietele tremurând, paşii arzând,  tăcerea dintre clipele răsfrânte în plutiri, muzica arcuită peste iubire, ore, ore, cadrane umede lunecând             odată cu ele,  vechi şi bătrâne castele, un  Împărat purtând haine de  soldat. Un lup păzeşte turma de mioare, un soldat ce doarme în picioare, foşnetul frunzelor îl vestesc, ochii lui rotunzi ce sclipesc, tăcerea din lucruri, oile adormite şi clipele lor liniştite. Ore, ore, ce trecere lină, inimile toate sunt frunze care bat la poarta unui palat, acolo stă iubirea cuibărită, inimile bat, bat, iubirea nu minte, iubirea nu moare, iubirea nu doare… iubirea este o tăcere înaltă, şi frunzele care bat la poarta marelui palat, pe un tron de aur curat, poteci de umede batiste, pocaluri înmugurite în rostiri, albi trandafiri, frunzele  zboară linişti, un Împărat, doar un soldat ce stă de veghe la palat. Si iată goarna a sunat! Goarna de aur curat…

Ziua în care trec cocorii…

Culcat pe dimineaţă cerul tăcea, o eşarfă roz purpurie care peste pământ flutura, înmugurise către miază-noapte o stea, foşnetul înalt înstelat al eşarfei întunecate, încetul cu încetul se lumina,  albastrul se apleca spre pământ, sublinia câte un cuvânt, venise un vultur la fereastră, apa lacului înălţa către cer mici mandoline, cântece de dor şi suspine, ciripit vesel se auzea, lumea, lumea, încetul cu încetul se trezea. Aveau să vină cocorii, vor acoperi cerul, un foşnet întâi moale, discret, apoi asurzitor, o tresărire a frunzelor va miji şi ferestrele se vor deschide, vor privi prin ele copii. Concave gânduri vor izbucni, vulcani de nori, roşu aprins, fiecare gând care stins coboară spre seară, şi poarta  săpată cât mai adânc, cu şanţuri de izvoare şi coborâşuri către mare, largi oceane de  grâu verde unduind, fluturi aprinşi care pe ceruri sclipesc, valurile, care calde pleznesc, piatra neagră, purtată la mal de un imens carnaval,  muzele ameţitoare lumini,  vapoare albe spre maluri vin,  alb, alb, alb, fiecare copac poartă o salbă, frunze de aur, pictograme întipărite în iubire, cerul se oglindeşte în ele, cocorii se aud îndepărtat, toată ziua au venit şi au plecat. Ferestrele s-au luminat, roşu, albastru aprins, toată dimineaţa a nins, cu fulgi albi înmiresmaţi, petale de flori au căzut din cireşi, au înmugurit merii, şosele cenuşii amintind de zăpezi căzute peste universuri albastre, iepurii aleargă peste ele târând faldurile nopţii înstelate. La uşa cerului un strigăt bate, Amin, Amin, se aude şoptit, bat inimile care au iubit. Ninge  cu petale înmiresmate, se aud cocorii, mereu venind, mereu lunecând peste cerul de argint, peste lacul de aur curat, orele pe cadrane au stat, răsucite către mirare, şi aerul , doar o pulbere uşoară din care păsările zboară spre răsărit, acolo unde au adormit vânturile uşoare la sânul tăcut, unde palate din noapte  răsar, doar stele la sânul unui hoinar, călătorind mereu spre răsărit.  Toată ziua cocorii au plecat şi au venit!

Iubirea este un Delfin

Marea, se aşezase cuminte la uşa mea, dintre multe valuri  striga cineva, cu glas cuminte de iubire,  cu surâsuri multicolore, cu salturi de fericire, vorbea mereu despre iubire, despre iubire, iubirea este un surâs de floare, iubirea este o tăcere mare, iubirea este un delfin, veşnic este ceea ce iubim… nimic nu trece din iubire, ci doar întipărit în univers un veşnic vers… iubirea este doar o lunecare în unde adânci şi legănare, iubirea se odihneşte în toate, iubirea este un delfin care saltă printre valurile înalte ce spală plajele fierbinţi, şi-n urmele trecute, de paşi multicolori, seamănă flori… iubirea este un delfin, ce vine zilnic către mal, privind spre esplanadele scăldate-n soare… ai cui paşi oare … ai cui paşi oare… cine îi cunoaşte cum vin, încet pe lemnul ars de soare, învăluiţi parcă-n ninsori, învăluiţi parcă în flori… purtând tăcerile rostirii … doar clipe arse de vânturi şi ploi,  noi şi delfinii… cerul este  o coajă de măr curbată peste infinit, atâtea lucruri care s-au oprit să asculte tăcerea .şi sunetul îndepărtat de vapoare, care au stat să aştepte călătorii, vapoare care lin plutesc, la maluri se adăpostesc… timpul este doar o aşteptare curbată lin peste mare, valurile aduc la mal scoici şi alge multicolore, cerul este un miez de măr dulce, curbat peste o inimă de Împărat, clipele tăcute au stat, plajele întinse gemeau, durerile peste ele pluteau, nisipul fierbinte purta doar paşii întipăriţi undeva departe, undeva aproape… undeva deasupra lucrurilor stăteau paşii trecuţi, uitaţi, întipăriţi, paşii celor loviţi, paşii celor ucişi din ură, paşii celor doborâţi din iubire, paşii celor căzuţi, purtaţi prin nisipul aspru şi fierbinte, paşii purtaţi de iubire, paşii ce ne feresc de amăgire, paşii care ne poartă spre Dumnezeu, mereu, mereu… şi delfinii aurii, plajele întinse şi pustii, singurătatea este un vapor de pe care călătorii au plecat, fără să privească înapoi, purtând cu ei cuvintele, misterioase căi, tăcute, multicolore poteci…  paznici pentru Împărat,  toate Cuvintele au stat… se  aşezau pe ferestre, ningeau peste pomii înfloriţi, desenau dungi multicolore pe cerurile ferecate, iar ploile cădeau dese, aspre si întunecate, şoptind malurilor despre zăpezi, despre tăcere, desenând ierburile pline de miere şi florile, înmiresmate de fân, coborau în miresme adânci, legănau prunci, purtau oile spre lacul cu apă, aduceau oamenii obosiţi de la sapa,  într-un Cuvânt iubirea se odihnea şi, peste toate, ploua, ploua…

Tăcerea este un leagăn colorat

O alergare pe malul marii este timpul trecut. Toate păsările au strigat, şi au vrut să înceapă lumea de la început. Să  audă glasul, de frumuseţe plin, care rostea, şi lucrurile erau făcute deja. Să audă porunca, odihna mâinilor care toată ziua au lucrat, şi apoi au stat, au privit, şi lucrurile Le-au Iubit. O mână de Împărat este tăcerea, cu ea se odihneşte mângâierea… litere rotunde cad, raze de soare, strălucesc pe o floare, trezesc lacul adormit, hrănesc păsările, care în zbor poartă uitarea… ierburile, care au crescut, vor face, pentru noi, din vară scut… spaima, doar o umbră ce peste noi a trecut. Tăcerea este umbra unui cuvânt… tăcerea este un leagăn colorat, în care Cuvintele s-au aşezat… ea stă la masă de Împărat. La  umbra munţilor vor creşte, din cireşii înfloriţi, mănunchiuri colorate, cinci inimioare, aşezate în buchet, cireşe coapte, rotunde, tăcute, dulci acrişoare… Tăcerea este o picătură rotundă, strălucitoare, din Marea cea mare… avioanele trec în zbor peste ea, vapoarele navighează, în lungi drumuri, străjuite de vulturi, târând după ele cărările spre asfinţit, împrăştiindu-le în raze colorate, peste lume curbate. Toate lucrurile au tăcut şi au iubit… din răsărit, spre asfinţit, purtând povara de mărgele colorate, ce timpul le presară, peste zăpezi, peste pustii, peste ierburi înmiresmate… tăcerea, scăldată-n iubire, ridică fruntea spre stele, se loveşte tainic de ele, străpunge cu privirea-i întunecată cerurile înmugurite, străluceşte în lina-i cădere, în nuanţe calde de miere, pluteşte în linii frânte şi curbate… tăcerea este o aşteptare înmugurită peste mare, un strop din marea întunecată care ne iubeşte, tăcerea  răsfrântă în ochii unui copil scrie pe nisipul fierbinte…

lumea uneori ne minte,

lumea uneori ne iubeşte,

lumea uneori ne aşteaptă,

lumea uneori ne goneşte,

lumea este o tăcere înmugurită din stele… ce tainic ninge cu petale de flori, ce tainic ne aşteaptă zăpezile de altă dată, lumea este o tăcere care pluteşte spre mal, un vapor ce saltă peste un val, deasupra pescăruşii plutesc, cu tainică tăcere ne însoţesc…

O gazela este gândul despre Iubire. Prin hăţişuri înalte adeseori răzbate, speriată şi uneori veselă adăpându-se din izvor, ascultând păsările ce cântă pe crengi, sau foşnetul de felină, ce către izvoare suspină. O gazelă trezită cu botul în roua de argint. Picioarele tremurătoare înspăimântate, sprijinind pământul, şi botul umed, adulmecând ochii umbriţi de soarele ce răsare, o aprigă înălţare şi picioarele  zvelte, care iarăşi ating pământul, ca într-o fugă, ieburile înalte, ce din miere răzbat, cu miresme ademenitoare,  iarăşi soare şi umbră, păsări zburând, lumina, ce aduce roua în fiecare dimineaţă,  racoarea apei ce curge din munţi, cuvintele minunate din care ne-am născut şi toate, toate cele ce, la început, de Dumnezeu au fost numite, de Dumnezeu au fost iubite.

Doar roua, strălucind, mai poate întelege seninul care deseori adie, şi, peste cerurile azurii, aduce zăpezile tăcute şi sclipitoare, diamantele rupte din soare, pe pământ răsfirate, ne construiesc adeseori palate. Şi gazela, liberă şi fericită, aleargă către munţi, doar ierburile o mângâie şi miresmele de fân adormit pe câmpii, alergare, alergare, şi roua, peste ceasurile care răzbat, o floare, o margaretă mică, o margaretă mai mare, o raza pe o picatura de apă, atâta frumuseţe nouă, şi cerurile care doar răzbat în muzica înstrăinată  către tăcere murmurată. O atingere de apă şi setea răzbate, şi florile înmiresmate peste ape legănate, şi iată, totul a tăcut, e totul liniştit şi mut. O fiară poate,  sau durerea, ce se ascunde printre lucruri, ea stă la pândă, ca o foame, întâi micuţă şi plăpândă, apoi din ce în ce mai mare, apoi arată a strigare, a durere,  a sfâşiere şi a moarte. Dar inima la Dumnezeu, ea străjuieşte, nici cerul nu se mai opreşte, vom fugi, vom alerga , până sus, la stâncile înalte, acolo Îngerul aşteaptă, şi mica-i şoaptă, de izvor curat, ce  îndată cu Iubire s-ambătat. Adevărat, Adevărat, s-a strigat ! Şi Îngerul cel Sfânt cu rana Sa, de Iubire curată, îndată înspre Iubirea Adevărată a urcat ! O aripă plăpândă mi-e iubirea, plecată  peste Soare, spre Izvor, acolo lacrimile mor şi roua dimineţii înfrunzeşte ! Ce spaimă mă curpinde oare, adie orice răsfirare din apele năvalnice ce vin, şi curg la vale înspumate purtându-le spre lume toate. Sub stânci am să mă adăpostesc, acolo florile–nfloresc şi greierii şoptesc despre iubire. Să fug acum de amăgire, căci aripa înfiorată mă ocroteşte cu Iubirea Sa îndată. De foc este săgeata, cu venin  şi răurile care vin sunt amuţite, pe veci din lume, azi  răurile sunt gonite !

Viaţa, toată, este o lacrimă adevărată. Un şotron peste inima mea este tăcerea. O fetiţă trece adesea peste el, în cercul ultim fredonând, mereu, acelaşi cuvânt. Sfânt, sfânt, sfânt e Dumnezeu! Un pas înainte, un pas înapoi, apoi iarăşi înainte doi, doi paşi laterali şi teiul înalt, din care ninsorile aurii cad, mereu peste copii, mereu peste parinţi, mereu peste copii, mereu peste părinţi, ceas dupa ceas, an dupa an, o iubire care nu se poate măsura, nici cu un ban, nici cu o bancă, nici cu tăcere, nici cu durere, ci doar in Inimă de Dumnezeu,  născând şi renăscând.  Întotdeauna lupta e mai mare decat tine, dar Dumnezeu ca Înger vine,  sterge lacrimile din ferestre şi, începe, iarăşi, o poveste, în care, biruieşte cel mai bun, cel care a iubit, cel care a crezut,  cel care a nădăjduit şi, spre Iubire, în zenit pierdut fiind, s-a despărţit de lume, pentru a se arunca în ea, ca într-un ocean, peste care străluceşte o stea, doar o sclipire, o secundă, şi o plecare, undă cu undă, îţi pui o dorinţă, şi, dacă înţelegi ceva, este toată averea cu care vei pleca. În urmă este viaţa ta, înainte este mereu Dumnezeu.  La mijloc este Iubirea, un şotron ce poartă formă de om, cu braţele larg desfăcute, pătratele mari şi încapătoare, ca o îmbrăţişare, în care,  sprijinit cât mai tare, te arunci. Un salt, o iubire, un salt, o oştire, un salt, un nume nou, o casă, o grădina un copac, o carte cu paginile răsfirate, numele care a iubit, numele care a minţit, numele care a povestit şi, peste toate, Iubirea de la Dumnezeu razbate. Mereu un Înger împlineste dorinţele adevărate ce sunt din Inimă înălţate. Durere, ură s-au pierdut, rămane astăzi doar un cântec,  în care lacrima de la fereastră  doarme, strălucitoare şi sărată, o lacrimă adevărata. Peste timp o să răzbată doar strălucirea ei  de diamant,  tăcerea ca o ninsoare, şi un strigăt peste mare. În zbor de pescăruş  lumina trăieşte, un delfin este lunecarea undelor către adânc, lungi esplanade, de aur,  peste ocean s-au înălţat. Punţi către soare cerul înalţă peste ocean, în nisip întipărite liniile unui şotron, fin desenat, o mână albă,  un palat de cer curat, peste el păsările, în largi rotiri, foşnetul de albi trandafiri. La  poartă de Sfânt  Împărat toate inimile bat !

MARIA-EUGENIA OLARU