Chemarea pământului, chemarea visului, chemarea idealului…
S-au scris şi se vor mai scrie multe despre “glasul” pământului care te cheamă în locul în care te-ai născut ori în alte locuri unde te-ai simţit bine.
Când eram mică şi o însoţeam pe bunica mai peste tot pe unde mergea, ţin bine minte că într-un anumit context care AR INSEMNA ce-i drept – în primul rând – înfruptare, dar nu numai, mai are şi alte subînţelesuri, dânsa rostea un vechi proverb: “mai trece lupul pe unde a mâncat oaia”.
Mă gândesc acum când se vorbeşte mult de globalizare şi vedem acest du-te-vino în lume cum n-a mai fost: fiecare pleacă ba cu avionul, ba cu trenul ori cu maşina la distanţe de mii de kilometri şi ma întreb: aic.i în ţara noastră ce lupi au mancat nişte oi grase în urmă cu sute de ani? Străbunii italienilor (adica romanii) îmi vin primii în minte, adica aceia care au facut un imperiu purtător de civilizaţie ce a durat o mie de ani, (pentru ei, pentru ca in Dacia nu au ramas decat 165 de ani) apoi devastatorii turci, lacomi după aur şi fete frumoase care se aruncau în fântâni – cum spun baladele- de teamă să nu cadă roabe la turci!( acum se duc de bunăvoie la Istambul…) şi totodată răvnitori de surse de hrană ca orice năvălitor, urmaţi de ruşi care atunci cand au devenit cetăţenii unui imperiu şi anume sovietic “eliberator” se ştie cum s-au putrat .
Dar eu şi alţii ca mine ce căutăm în Grecia, în Italia, în Franţa? Răspunsul este simplu şi poate găsi cu uşurinţă fiecare: după gradul lui de cultură- aici este toată diferenţa- aici se poate trage o linie pronunţată cu roşu ori se aşează o draperie grea ca să nu spunem chiar un zid…care-i separă pe unii de alţii, adică pe cei care acum cumpără aur de la turci şi alţii care caută comori uitate în biblioteci.
Cei care au urmat calea învăţăturii, favorizaţi de destin sau de încărcătura lor benefică din arborele genealogic, au fost formaţi în spatiul spiritual al culturii europene ale cărei nuclee au apărut şi s-au dezvoltat încă din antichitate în primul rând în Grecia, apoi în Italia, sau mai recent în secolul al XVIII-lea supranumit secolul luminilor, în Franţa., la care adăgăm bineinteles cultura germană . Să nu uitam ca Guttemberg fiind cel chemat la timpul potrivit să puna la dispozitia omenirii tiparul a realizat la Mainz prima carte tiparita ( am citit ca exista şi în România, la Iasi o cărticica doar de 1,7 grame, formată din şapte foiţe, pe care este tiparită rugaciunea Tatăl nostru. Alta asemănătoare se afla în muzeul Guttemberg, în Mainz).
Indiferent în ce ţară te naşti în Europa, te simţi fiul acestei măreţe culturi, o recunoşti ca fiindu-ţi mama spiritului tău.
În cartea sfântă scrie că la Dumnezeu o mie de ani sunt ca o zi. Porţile noastre, ale românilor au fost închise spre Europa cincizeci de ani, ceea ce înseamnă puţin raportat la timpul biblic, dar noi oamenii, socotim că este mult pentru că-l raportăm la durata vieţii noastre pe pământ!
Dar, iată! Vremurile noi cu tehnologia extraavansată a comunicării şi a mijloacelor de transport moderne , ne ajuta pe mine şi pe cei din generatiile apropiate să anulăm din pierderi. De pildă internetul este cel ce ne aduce în casă în orice minut vestea din cel mai îndepărtat colţ al pământului locuit de egali întru evoluţie ( fac această precizare ca să exclud aborigenii, ori eschimoşii, contemporanii noşti). Graţie lui am aflat de concursul “Una favola per la pace” şi m-am decis să trimit poemul meu “Iubirea împărătească” poem în care este reflectată dragostea între Creator şi planeta Pamânt Terra . Se subînţelege că noi oamenii trebuie să pricepem să avem grijă de iubita Domnului: dacă ni s-a permis să locuim vremelnic ca oaspeţi pe acest dar minunat, noi prin faptele noastre suntem obligaţi moral sa nu-L supărăm ori mâniem pe Dumnezeu, care tot din iubire ne-a creat. Prin urmare un îndemn la pace, armonie, iubire dar nu spus direct ci subliminal.
Organizatorii au sesizat mesajul şi iata-mă în drum spre festivitatea de premiere, la Lugo, în Italia.
Dintre mai multe companii ale Liniilor Aeriene aveam sa aleg Al Italia, cu escala la Roma. In ziua plecarii se anunta ploaie si evident nori, turbulente atmosferice.
Ajung la timp în aeroport…, dar suntem anunţaţi că avionul nu poate decola, trebuie să ne înarmăm cu răbdare.
Aşteptarea în vederea îmbarcării ne amplifică însă nerăbdarea şi o anumită stare de nervozitate pluteste în aerul pe care-l respirăm. Doar un grup de tineri din vecinatate râd cu poftă la interval de unu sau două minute.Fără să vreau aud ce zice unul pe care-l văd aproape din profil, îmbrăcat în ţinută sport, cu ochelarii de soare asezaţi pe cap, deasupra frunţii, lăsând să se vadă atunci când întorcea capul spre direcţia mea, ochii negri, catifelaţi, plini de energie:
- Serviti mormoloci în acest restaurant?
- Servim pe oricine! Luaţi loc!
(râsete)
\- Care este deosebirea dintre un elveţian bogat şi unul sărac?
- Cel sărac îşi conduce singur Mercedes-ul.
(zâmbete)
Altul întreabă:
-Cum se deosebeşte un om de o cămilă?
-Cămila poate să lucreze o săptămână fără să bea, iar omul poate să bea o săptămână fără să lucreze…
-Asta-I bună!! Se aude cineva exclamand.
-Care este asemănarea între chelie şi prostie?
-Dacă sunt prea mari, nu pot fi acoperite.
Nu apare nici o reacţie…
Intensitatea hazului a scăzut. Cine stie ce au zis mai inainte!?
Totusi, pentru ei timpul în aparenţă conteaza mai puţin, decat pentru persoanele mai în vârstă, care de-a lungul vieţii şi-au “tocit” nervii încercând să-şi inhibe zeci, sute, mii de atitudini, tribut al unui comportament civilizat.
In sfârşit se aude vocea spikeriţei care anunţă:
-Pasagerii pentru zborul nr … în directia Roma sunt rugaţi să se prezinte pentru îmbarcare
Plecăm cu aproape o ora întârziere.
Un autobus ne transportă circa cinci sute de metri până la scara avionului prin ploaia dezlănţuită torenţial. Fiecare şi-a găsit locul, ne-am aşezat şi… în sfârşit decolăm.
Ne-am ridicat într-un spaţiu opac, care nu permitea nici o vizibilitate. Mă uitam pe gemuleţul din dreptul meu şi nu reuşeam să văd decât o pâclă deasă, de un cenuşiu închis prevestitor de ameninţare. Mă autolinişteam gândind că aparatele indică permanent cu o mare precizie altitudinea şi direcţia. Cei de la turnul de control ştiu ce avioane vin sau pleacă în acest moment. Pilotii cunosc foarte bine direcţia, coridorul de aer, de pe traseul căruia nu trebuie să se abată. Cu toate acestea au fost cazuri când două avioane s-au ciocnit în aer. Alung repede aceasta ultima variantă şi gândesc pozitiv: nu se întamplă nimic rău, am încredere în echipaj! Dar… Doamne, vreau să văd cerul! Senin! să ieşim din această ceaţă înspăimântătoare, parcă traversam Purgatoriul, am plecat aproape de cinci minute care mi se par cincizeci.
In sfarsit, iata prima porţiune de albatru, seninul meu dorit, se arată ca o fereastră a speranţei, certă, văzută, dovedită dar…. dezamăgire, din nou nori groşi , cenuşii ne învăluiesc, parcă s-au năpustit hotărâţi să ne ţină captivi in miezul lor.
Auzisem cu o oră înainte de plecare la aeroport previziunile meteo care anunţau ploi până în centrul Italiei. Incercam să nu mă mai gândesc la vreme si nici la zborul actual ci la o alta călătorie tot cu avionul de la Milano la Geneva, călătorie pe care o făcusem în urmă cu aproape un an, traversând Alpii, în apropierea vârfului Mont Blanc. Atunci am avut noroc de o zi însorită ca să-mi ofere soarta şansa de a vedea măreţia creaţiei lui Dumnezeu în toată splendoarea sa, şi să pot trăi bucuria întâlnirii cu priveliştea desăvârşită în frumuseţe, aşa cum îl bucură pe El, pe îngerii care o cunosc şi privesc în deplinătatea purităţii şi superbiei, într-un registru unic, de albă împărăţie cerească, eterică şi totodată materializată, coborâtă, proiectată deasupra Pământului. Cred că este o răsplată divină pentru clipele când înainte de a vedea aceaste minunăţii, am fost un bun receptor şi am aşternut pe hârtie “Iubirea Impărătească” unde înr-una din strofe scrisesem:
“Acolo sus pe piscul diamant înzăpezit
Spre Tine Doamne m-am dezlănţuit
Dar nu erai, erau doar mândrii zorii
Si Atotputernicia Ta-n splendorile ninsorii”.
Zic şansa , deoarece la întoarcere pe acelaşi traseu, am avut parte de o vreme mai puţin bună, cu văzduhul pâclos, nu am văzut aproape nimic din cele ce văzusem la ducere.
Aşa cum spuneam sunt lângă fereastră. Deodată, o rază de soare reflectată de pe aripa avionului mă izbeşte direct în ochi şi mă trezeşte din reverie.. Mă uit pe fereastră. Un alt ţinut mirific se desfăşoară de astă dată sub noi. Zburam deasupra norilor deşi, care formau un platou neregulat. Plantaţi parcă de îngeri, pe acest platou, crescuti din el, alţi nori albi, prietenosi, pufoşi, formau palate, castele ori chipuri umane magnifice care se aflau la distanta unele de altele, lăsând între ele loc de trecere pentru noi.
Dedesubt, platoul pare şi el acoperit cu zăpadă troienită care ades acoperă văi nebanuit de adânci, umbrite la propriu de alţi nori albi, fini , dantelaţi care absorb toata lumina din dreptul lor. Pe măsură ce înaintam spre Sud, Soarele a luat în stăpânire întreg văzduhul.
In apropiere de Roma, avionul a coborat spre şapte, opt sute de metri altitudine, pregătindu-se de aterizare, şi am putut astfel vedea pământul, aşezarile omeneşti, întocmai ca pe o machetă.
Care o fi proporţia între bine şi rău? Cu siguranţă dragostea este cea care domină şi în cazul acesta balanţa se înclină în favoarea binelui!
Să ne gândim că înafara iubirii carnalo-spirituale din cuplu la care poate se gândesc mulţi în primul rând, există dragostea dintre membrii familiei – maternă, paternă, filială, fraternă- cea dintre rude, caritatea, prietenia, respectful, solidaritatea întru idealuri commune, dragostea faţă de animale, plante, flori, forme de relief, de natură în general etc
Doamne! Totusi câte orgolii, trădări, înşelăciune, câtă violenţă şi chiar crimă, câtă vălmăşeală, acolo, jos!
Cu alte prilejuri, aici sus, departe de pământ, asemeni clipelor de acum, am înţeles mai mult de ce Dumnezeu văzând că oamenii nu se pot desăvârşi singuri, a trimis pe Fiul Său să ne ajute, să ne dea învaţăturile, sfaturile, “reţetele” pentru a trăi in armonie şi pace, bună înţelegere unii cu alţii. Mi-amintesc întrebarea celebră adresată de sfântul apostol Petru Lui Iisus, preluată din Biblie magistral de scriitorul polonez H.Sienkiewicz (1846-1916) răsplatit cu premiul Nobel pentru literatura în anul 1905, întrebare rămasă în mintea mea încă din adolescenţă, din vremea âand am citit romanul său “Quo vadis” pentru care a fost premiat:
-Quo vadis Domine?
-La Roma, Petre!
La Roma, capitala spre care mă îndrept şi eu acum, oraş important, apreciat chiar de Fiul lui Dumnezeu ca fiind oraşul -cheie- de răspândire a învataturilor Sale, aşa cum avea să se dovedească de altfel mai târziu ( ca au ajuns în funcţia de papă si cate unul ca Borgia dovedeşte că dracul nu face biserici, ci se bagă până în inima celor sfinte, existente, să le strice!)
Acum eu merg în ţara acelei capitale, ducând mesajul meu de pace, armonie si prietenie, pe care l-am pregatit şi în limba italiana. Il repet în gând:
Signore e Signori,
Sono realmente onorata di ricevere questo premio, che personalmente considero in realtà indirizzato alla spiritualità del popolo romeno, la dove sono nata. In Romania ho ricevuto tutti gli insegnamenti che mi hanno permesso ad apprezzare tutti valori della cultura universale.
Porto con quest’occasione il mio messaggio più sentito di pace, amicizia e benessere per tutti partecipanti e organizzatori di questo concorso ”UNA FAVOLA PER LA PACE”.
Aterizam lin, avionul atinge pământul cu o mică zdruncinătură. Toţi respirăm uşuraţi când simţim din nou sub noi tăria şi stabilitatea.
.Aveam la dispozitie o ora să urc în avionul care urma să mă ducă în Bologna, iar de acolo, mai departe cu trenul timp de cincizeci de minute spre L .
Pe biletul eliberat din Bucuresti era menţionată poarta 26 A, ca poartă spre noua destinaţie. După aproape un kilometru parcurs în pas alert în incinta aeroportului, ajung la ghişeul care deservea poarta respectivă, întind mâna cu biletul spre angajatul de la ghişeu, acesta verifică în calculator şi-mi indica directia Left, adică … era directia din care venisem. Privesc puţin derutată şi parcurg douăzeci de metri înapoi.Era gresit! Aici, am văzut bine, erau indicate porţile de la douazecişiopt până la treizecişipatru.
Mă întorc la acelaşi grup de informatii, dar de data aceasta ma adresez unui alt angajat. Imi repetă:
-:left!
Mai sa fie! Imi zic….
Mă mai uit o dată pe bilet şi mă luminez. In loc de 26A. era 6A, primul angajat pe care-l întrebasem, înmânându-i totodată şi biletul, fără ca eu să observ, pentru că nu i-am urmarit toate mişcările mâinilor, imaginându-mi că accesează doar computerul, facuse un x pe cifra 2. Prin urmare plecarea era de la poarta 6. Aceasta poarta 6 era indicată într-adevar la câţiva metri la dreapta mea, dar acolo erau niste scări pe care trebuia să le cobor, apoi alte indicatoare..Pentru că nu văd nici un ceas, în timp ce continui alergarea mă uit la ora indicata de telefonul meu şi văd: !7,25 Mă alarmez, fără să-mi dau seama pe moment că nu-mi potrivisem ceasul dupa ora locală aşa cum făcusem alte dăţi. Avionul trebuia sa decoleze la 17,30.
Ajung în fugă în dreptul porţii 6A, nestrăjuită de nimeni. Înaintez. Usa urmatoare era închisa. “Chiuso” scria pe uşă. Mă intorc în sala de aşteptare. Erau acolo câţiva oameni – patru sau cinci- foarte relaxaţi.
-L`avione pour Bologne a ete parti? Am intrebat eu in franceza, considerând că este o limbă din grupa celor latine de circulaţie internaţională. Dar se pare ca italienii care circulă cu avionul preferă limba bussines-man-ilor, engleza.
– From cam you? mă întreabă un domn, îmbrăcat în costum bleumarin (îmbracăminte care sugera ca este un diplomat sau un om de afaceri), făcându-mi totodată semn să mă liniştesc.
– >From Bucharest, răspund zâmbind
În sinea mea îmi zic: nu am altă soluţie, mă asez aici la coadă, explic despre plecarea cu întârziere din Bucureşti şi am să plec cu următorul avion.Doamne! mi s-a bătut ochiul stâng ( în clipa aceea mă lăsam copleşită de superstiţii şi ignoram faptul că altădată explicam celor ce se plângeau de acest simptom că el are o cauză certă şi anume lipsa calciului şi a altor minerale). Cine ştie când ajung în Bologna, apoi la gară… Daca nu mai este nici un tren spre L?. Camera, la hotel mă aşteaptă pregatită, a fost rezervata prin internet, am primit confirmarea rezervarii…
Între timp mă liniştisem puţin şi deodată îmi amintesc: Stai !nu este 17, 30 (mai trecusera cinci minute) ci 16,30. Eu nu am ţinut cont de ora noastră în avans faţă de ora Italiei. Ma relaxez de adevăratelea, zâmbesc şi-mi legăn capul uşor, stânga-dreapta, în semn de dojană.
Doamne! Capul meu uneori rămâne în nori! Azi mai mult decat oricând, pentru că am trecut printr-o “mare de lapte”, şi-mi revin în minte aici, în faţa porţii 6A imaginile din timpul zborului.
Acum am timp berechet pana la urcarea in avion. Nici nu s-a deschis inca “accesul”!
în sfârşit la ora 17,00 (ora locala), apare un tânăr în uniformă care ne invită să intrăm. Eram aşa cum v-am spus, printre primii. Trec cei câţiva bărbaţi, iar pe mine tânărul mă opreşte şi mă invită să aştept. Au prioritate oamenii de afaceri care au locuri în primele rânduri la businees class. Eu am rândul 23, la clasa oamenilor obişnuiţi. Imi trece prin minte să-l întreb pe tânăr, dacă el face pe sfântu Petru, iar avionul este paradisul? dar bineînţeles că tac, este doar un monolog interior:
– Aşa să fie şi la intrarea în rai?.
– Dacă ai carte verde, intri primul! A…. nu cred !Iisus a spus: ultimii vor fi cei dintâi. Pe drept, această credinţă a fost considerată a celor săraci, ca un balsam pentru viaţa mizeră de aici, de pe pământ, în speranţa că în eternitate vor avea parte de locuri la “superclass”.
Dar crima, violul, furtul, alte păcate fundamentale, unde se înfăptuiesc? In rândul mizerilor. Cum vor mai ajunge ei acolo?
In fine, tânarul îşi aduce aminte de mine şi mă invită să trec, întrerupându-mi firul gândurilor.
-Grazie! Rostesc şi îi zâmbesc în trecere. Bineînţeles că el habar nu avea de ce-i zâmbeam “pazitorului” intrării.
Ajung în avion, călătorim şi aterizam din nou cu bine în Bologna. Ies din aeroport şi mă interesez de un mijloc de transport spre gara feroviară. Găsesc un taxi convenabil. Era deja noapte, dar o noapte luminoasa, cu luna plină, la care am privit mai tot timpul când traseul îmi permitea. Lumina lunii atragea privirea ca un magnet, era o noapte specială.
In gară, mă îndrept spre biroul de informaţii. îl întreb pe omul de la ghişeu:
-când şi de la ce linie pleacă primul tren spre L? Acesta murmură ceva din care nu înţeleg decat: oto, oto, oto, (opt, opt , opt). (ăsta nu ştie să zică decat opt ? îmi zic), şi nedumerită îi spun:
-Prego!
Nervos, (înaintea mea îl sâcâise cu întrebările ei insistente, o negresă ), ia o foaie de hârtie şi scrie: 20.08`/8. Inteleg …plecarea era la ora opt si opt minute de la linia opt.
Opt culcat pe orizontala reprezinta semnul infinitului. Am trei cifre de opt. E de noroc! Conjugat cu luna plină care ne veghează, şi fenomenul de aliniere al planetelor care va fi vizibil cu aparatura necesară peste două zile, creeaza o atmosfera de aventură a cunoaşterii, o călatorie mai mult spre suflet, spre teritoriile simţirii, aşa cum mi-am dorit mereu să mi se întâmple măcar o dată.
După o primă noapte petrecută la hotel am parte a doua zi într-adevar de o primire prietenească şi răsfăt spiritual. A avut loc festivitatea de premiere la Teatrul din localitate, într-o sală arhiplină, unde au fost acordate premile participanţilor din mai multe tări, acolo fiind invitaţi şi multi jurnalişti, oameni de televiziune de la canal 24 N, care au purtat un dialog pe tema păcii. Bineînţeles că a urmat şi un spectacol, a cărei regie a fost orientată pe aceeaşi temă. Teatrul este situat in vecinatatea unei cetati medievale, din balconul căreia, aşa cum am aflat de pe o inscripţie afişată pe clădire, Garibaldi a chemat voluntarii la revoluţie. A urmat o cină, aşa cum se obisnuieşte în timpul căreia se stabilesc legaturi mai trainice de comunicare, împrejurare în care am cunoscut-o pe Chiara, o fiinţă minunată, aşa cum aveam să mă conving mai bine a doua zi. Seara, târziu când s-a terminat masa festivă, ne-am despărţit cu greu, pentru că fiecare voia să spună ceva sau să întrebe ceva. Mi-am amintit de întâlnirile literare din ţară, unde se întâmplă acelaşi lucru, care întăreşte concluzia bazată nu numai pe criteriul lingvistic ci şi pe cel comportamental, că noi românii facem parte din aceeaşi gintă – ginta latină cu oameni prietenoşi, primitori, comunicativi, care sunt înzestraţi cu umor, iubitori de petrceri. În această atmosferă de bun rămas, am fost invitata de Fulgida iniţiatoarea şi organizatoarea concursului, pentru a doua zi să vizitez oraşul Ravena şi împrejurimile. Următoarea zi, a treia a calatoriei este cea in care cifrele de opt, prevestitoare îşi arată împlinirea.
Coform înţelegerii, la ora 09.00 Fulgida vine la hotel, de unde plecăm împreună la Ravena. Aveam de străbătut o distanţă mică, de aproximativ 30-40 Km . Dimineaţa însorită, lumina care se revarsă din belşug peste împrejurimile împovărate de mulţimea florilor multicolore ce mărgineau drumul dominat de leandri albi şi mov, ne creează o stare de relaxare extraordinară.
După ce parcurgem câţiva kilometric, Fulgida se scuză că trebuie să ne oprim puţin la ea acasă. Eu am vrut s-o aştept în maşină, dar ea insistă să urc. Sunt invitată în living. Pe masă, rezema pe un suport ascuns vederii, o carte veche, de mari dimensiuni ca un liturghier medieval, ca o carte bisericească, deschisă şi te îmbia la răsfoit. O biblie ilustrată, mi-am zis eu în gând, şi am cerut îngăduinţa s-o cercetez. Surpriza a fost enormă: era Divina comedie opera ilustră a lui Dante Alighieri, care era într-adevăr ilustrată cu o grafică de excepţie. Iată! marii poeti sunt consideraţi sacri de poporul din care au facut şi fac parte şi acum de acolo de unde se află, din lumea de dincolo de moarte. Cu spiritul lor nemuritor ajută în continuare naţiunea. Imi vine în minte Eminescu. Portretul şi opera lui au fost aduse în prim plan în momentele noastre de mare frământare, când ne-am aflat la intersecţiile istoriei, unii neştiind pe ce cale s-o apuce… S-a apelat la Eminescu, la Stefan Cel Mare şi Sfânt, să ne aducem aminte cine suntem! Din nefericire, în timpul ce a urmat acestor evenimente, eroii noştri sunt minimalizaţi. Mai mult decât atât, îngăduim să fie defăimaţi de detractorii naţiei şi istoriei. Popoarele cu adevărat mari ( nu neapărat numeric!) totdeauna si-au glorificat eroii şi înţelepţii! Cred că ste imperios necesar să dăm şi noi viaţă îndemnurilor lui Perpessicius de a urma ” exemplele altor literature şi mai vechi şi mai aşezate decât a noastră, unde cultul marilor creatori naţionali, ba chiar universali, nu cunoaşte răgaz şi unde se poate vorbi de întregi biblioteci, închinate nu numai marilor genii, dar şi încă celor de al doilea raft”.
Absorbită de contemplarea cărţii, nu ştiu când a plecat şi revenit Fulgida, gata de plecare.
-Mi-am luat costumul de baie, îmi spune ea, ne vom întâlni cu Chiara care te va însoţi prin oraş, iar eu voi merge la plajă, să privesc marea apoi să adorm acolo pe nisip, să-mi refac energia.
- Ai dreptate, i-am răspuns, ai consumat multă, multă energie cu organizarea. Ştiu ce înseamnă, mai mult decât o nuntă cum se zice la noi.
Mă informasem înainte de plecarea de acasă cu privire la locurile unde urma să merg. De altfel, în urmă cu câţiva ani mai vizitasem oraşul câteva ore, dar timpul s-a dovedit total insuficient să vedem ce este important. Acum voiam să completez “golul” de atunci…Inafară de faptul avusesem parte de o zi ploioasă, catedrala San Vitale, important monument de mare atracţie, atunci se afla în renovare. Rămăsesem datoare şi cu o floare pe care s-o depun la mormântul florentinului Dante, exilat în Ravena! Azi mi-a harăzit Dumnezeu o zi minunată şi timp să le îndeplinesc pe toate!
Ne întâlnim cu Chiara în frumoasa Piazza del Popolo din centrul oraşului, plină de lume bine dispusă, numeroase grupuri de prieteni aşezaţi la mesele amenajate în faţa restaurantelor.
Acolo, la una din mesele situată sub o boltă umbrită de iederă ne aştepta Chiara, care ne întâmpină cu mare încântare. Este un mod de a fi, de a exista, de a răspândi armonie, atitudine pe care o constat la toţi ceilalţi. Se crează o adevărată comuniune între arhitectura clădirilor din jur şi oameni, ceea ce face să se degaje o învăluitoare atmosfera de prietenie, de calm. Aici realmente simţi alt ritm al vieţii!
După ce bem împreună o cafea, Fulgida ne părăseşte, urmând să ne întâlnim la ora şase după amiază. Mă supun programului conceput de Chiara şi plecăm în primul rând spre monumentele paleocreştine. Bisericile San Apolinar ( veche şi nouă), Baptisteriul şi Biserica Arriano, Mausoleul regelui Teodoric.
Chiara propune o pauză de masă. Am aflat imediat de ce a iniţiat acest traseu, prin faptul că m-a invitat acasă ( casa era la două minute de locul unde ne aflam!) . Am avut astfel prilejul să-i cunosc şi familia (soţul şi fiul), care m-au primit cu prietenie. În timpul prânzului am avut interesante discuţii, începând cu războaiele daco-romane până la preocupările noastre culturale de azi, dovedindu-ne reciproc cultura noastră europeană.
Ne-am despărţit, după ce m-a condus până în apropierea bisericii San Vital, construită de Justiniano I, urmând să rămân s-o vizitez singură. Până spre ora şase am avut timp sufficient să admir mozaicurile vestitei catedrale, cunoscând pe scurt istoricul său, din care rezultă că Ravena a fost capitala bizantină a Italiei, unde arta cunoaşte o înflorire strălucită, la fel ca în Imperiul Bizantin propriu-zis. Biserica “San Vitale” este o biserică octogonală, cu plan central, acoperită de cupolă. Prin analogie cu bisericile bizantine, exteriorul acestei biserici e simplu, neornamentat, dar în interior sunt dispuse splendide mozaicuri asemănătoare cu cele din Roma, din biserica Santa Maria Magiore a secolelor V şi VI d.H.
Culorile vii, strălucitoare ,îmbinarea lor asemeni celor din natură, abundenţa, opulenţa prezentă în fiecare registru, crează o atmosfera angelică, ideală. Artiştii au redat fructe şi flori veşminte împărăteşti, ofrande şi vase de cult, cer înstelat, îngeri, respectând ierarhia pământeană şi cerească totul inclus în peisajul creştin aşa cum îl cunoaştem din Noul Testament. Privirea este atrasă de celebrele tablouri: Iisus Pantocrator, Justinian şi sfetnicii săi şi cel care o reprezintă pe împărăteasa Teodora şi cortegiul doamnelor însoţitoare, numeroase şi cunoscute scene biblice.
Seara la ora şase mă întâlnesc cu Fulgida în locul unde parcase maşina, dar nu plecăm, mă invită la o ceainărie amenajată într-o clădire care avea o grădină superbă, unde erau aşezate mesele. De altfel , Italia excelează prin grădinile şi grădiniţele – adevărate opera de artă vegetală – realizate cu pomi şi flori exotice: ficuşi, palmieri, leandri, orhidee…
Personalul deosebit de amabil ne serveşte cel mai parfumat ceai din cele peste o sută de varietăţi pe care le prezentau elegant într-o mapă multicoloră, alături de o delicioasă prăjitură. Bine hidratate şi cu glicemia echilibrată, pornim spre casă, dar cum aveam să remarc, nu pe aceeaşi cale.
Regiunea Romagna este străbătută de râul Po care înainte de a se vărsa în Marea Adriatică, creează o adevărată deltă, o zonă lagunară nebănuit de întinsă. Era amurg, momentul acela magic al asfinţitului, şi lăsarea serii, indiferent în ce loc al pământului te-ai afla, îţi induce o stare specială, de reverie prin simpla diminuare progresivă a blândei lumini solare care lasă loc întunericului. Străbatem drumul sinuos prin lagună cu viteză de croazieră şi admirăm acest peisaj al lumii dintre ape. Fulgida îmi povesteşte despre Garibaldi, unul din eroii lor naţionali, care (asemeni lui T Vladimirescu) a adunat revoluţionari din satele din jurul locului său natal, şi despre tânăra lui soţie Ana care a fost adăpostită o perioadă într-o casă la ţară, suportând toate lipsurile, iar în final a murit de tuberculoză. Tristă Poveste! Ascultăm apoi muzică, multă muzică italiană care ne poatră din nou în spaţii neatinse.
La un moment dat trecem printr-o pădure de şes, de foioase. Trunchiurile copacilor dinspre drum pe care le puteam vedea din fuga maşinii, păreau nişte fiinţe vii, care te invitau la un festin misterios, dar îmi creau totodată şi o stare de nelinişte. Erau acei arbori, întocmai ca oamenii, unii mai viguroşi, drepţi ori uşor încovoiaţi probabil forţaţi de setea pentru lumină din timpul creşterii, alţii mai firavi. Umbrele lor alungite, aruncate pe asfalt pe care le traversam, le “călcam”, creau un fel de joc fantast, iar când priveai din nou spre pădure, uneori credeai că năluci voalate puteau răsări din spatele fiecărui copac.
- Aceasta este silva oscura, pădurea descrisă de Dante în Divina comedie, îmi şopteşte Fulgida, cu grijă parcă să nu tulbure starea aceea învăluitoare în mister care se instalase în sufletul nostu „ la selva erronea di questa vita “ adică pădurea greşelilor vieţii acesteia, simbol al corupţiei dar şi al ignoranţei umane (Convivio, IV, 24).
- Incredibil! Nu-mi vine să cred! rostesc eu tot şoptit, cuprinsă de un adevărat extaz. şi gândul mă duce spre trilogia: Infernul, Purgatoriul şi Paradisul.
Infernul… Dante se rătăcise asemeni nouă cei din societatea de azi, în pădurea aceea întunecată simbol al vieţii sale pline de păcate, în care se scufundase după moartea Beatricei, rătăcirea morală şi intelectuală care l-a condus la conflictul cu autorităţile vremii, soldat cu exilul. El s-a lăsat ademenit de iluziile înşelătoare ale vieţii terestre, s-a scufundat în somnul sufletului, în păcat. Spre deosebire de mulţi dintre noi, el a conştientizat această rătăcire.
Călătoria poetului creştin începe sub auspicii cosmice vaste şi favorabile pe lumina vie a credinţei care călăuzeşte sufletele pe căile drepte ale mântuirii. Noaptea-ntreagă: Noaptea de joi spre vineri din Săptămâna Patimilor (7 spre 8 aprilie 1300!), dar şi noaptea simbolică în care fusese scufundat moral până la apariţia zorilor. Călătoria sa în cele trei regate ale lumii de dincolo va dura Şapte zile, un alt număr magic care poate însemna şi şapte ani, interval de timp prezent în canonul creştin ca perioadă de purificare. Doar cei care-şi dau seama că au greşit cărarea găsesc drumul corect: ieşirea din pădurea întunecată a nopţii, simbolic, în contrast cu păcatul, mersul spre viaţa simplă, viaţa curată, în plină lumină:
Ci-albea pe cer o altã dimineaţã
Şi soarele urca cu-aceleaşi stele
Ce-l însoţeau pe Cel ce-mparte viaţã
Ce-l zãmisli pre dânsul şi pre ele”
Era în zori şi soarele răsărind se afla în constelaţia Berbecului, ca şi în clipa creaţiunii lumilor, după Biblia creştină. Ora senină a zorilor şi primăvara îi dădeau încredere şi nădejde că va putea scăpa de această primejdie- capcană.
Îmi mai amintesc o idee esenţială, profund creştină: să treci râul iertării, apoi să bei apa sfântă. Lumea e perfect orânduită dacă într-însa domneşte justiţia! Şi ordinea! Adică ceea ce este sus este şi jos, precum în cer, aşa şi pe pământ, cerem noi, aşa cum ne-a învăţat Iisus, în rugăciunea domnească!
Iată! mi-am zis, de ce trebuia să vin în Italia, să primesc acest dar divin! După cum ştim, Dumnezeu lucrează prin oameni. Fulgida, mi-a făcut cea mai mare bucurie posibilă pe care o simt ca o binecuvântare, să fiu aici, în această noapte magică a alinierii planetelor, când sub lumina generată de aştri nopţii, traversăm pădurea ca într-o transă. Se ştie că starea aceasta de “ieşire din sine” se declanşează fie în urma unei iniţieri, fie atunci când în mod neprevăzut, intempestiv, întâlneşti o persoană sau primeşti o veste bună, nemaipomenită, care te-a luat prin surprindere, la care nu te aşteptai, întocmai cum mi s-a întâmplat mie acum când am aflat prin ce loc ne aflăm.
Cu siguranţă, Dante plimbându-se prin împrejurimile oraşului Ravena unde fusese exilat fără drept de întoarcere în Florenţa, şi-a petrecut zile şi nopţi în pădurea amintită. Noi oamenii avem un mare dar, o mare calitate, de a putea lărgi şi înălţa propriul orizont în lumina unui avatar cum este Iisus, sau a unor mari personalităţi cum are fiecare popor, care nu numai că ne arată Calea, dar ne şi ajută fie prin faptele lor care devin modele de urmat, fie cu sfaturile lor înţelepte (în cazul scriitorilor – rezultate din operă), să urcăm povârnişul vieţii pe versantul luminos.
Oraşul vizitat în timpul zilei cu monumentele sale care aparţin universalităţii, oamenii întâlniţi de-a lungul întregii zile, laguna, muzica şi lumina difuză coborâtă dinspre luna plină şi multitudinea stelelor care ard ca nişte cărbuni aprinşi pe vatra albastră a cerului mediteranean, a spaţiului care a născut marile religii şi civilizaţii (egipteană, iudaică, creştină – greacă şi romană- plus cea islamică) iar acum pădurea aceasta, asociată cu informaţia ultimă privitoare la unicitatea simbolică a locului, au sporit magia acestei fantastice nopţi, care rămâne pentru totdeauna noapte dantescă!
Se împliniseră cei trei de opt! Restul nu mai contează…puteam merge la culcare să prelungim în vis călătoria, urmând ca zorii să-şi mai pună încă o dată amprenta lor de lumină pentru totdeauna pe mintea şi sufletul meu!
ELENA ARMENESCU

_______________________


Revolta fondului neconsumat>>>>.pdf



______________________
____________________

____________________________
____________________________
_________________________