ECOUL * revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală

Între multele teme biblice aflate în poezia lui Eminescu se regăseşte şi aceasta a fiului risipitor. În cele ce urmează voi scoate în evidenţă această temă, dar nu în toate aspectele ei, ci cu referire la unul din ele, şi anume la faza în care fiul risipitor îşi vine în fire sau întru sine.

După cum se ştie, fiul risipitor îşi cere partea de avere de la tatăl său, părăseşte casa părintească şi pleacă într-o ţară îndepărtată cheltuindu-şi banii în desfătări, după care începe să ducă o viaţă de mizerie.

Când ajunge în punctul culminant al acesteia, unde păscând porcii nu putea mânca nici măcar din roşcovele pe care aceştia le mâncau, fiul risipitor “şi-a venit întru sine”, adică a avut un moment de iluminare, în care s-a văzut, s-a redescoperit pe sine cel adevărat şi s-a comparat cu cel ce ajunsese în această ultimă fază de mizerie şi suferinţă. În urma acestui fapt a hotărât să se pocăiască şi să se întoarcă acasă, şi făcând aceasta a fost mântuit.

Plecarea fiului din casa părintească, din locul unde era  în siguranţă, unde era respectat şi iubit este echivalentă cu plecarea din Kairos, din timpul şi starea kairotică a Împărăţiei, sau cum ar spune Cioran, cu dezertarea fiinţei, a firii, a faptului de a fi, deci cu începutul nimicirii. Aceasta este, totodată, o cădere din sens în non-sens, din Kairos în Chronos, unde existenţa omului sub specie eternitatis devine Sein zum Tode, existenţă spre moarte, după expresia lui Heidegger.

Faptul că în lume nu e sens, cum Eminescu spune în poemul Egipetul ca şi în multe alte locuri, nu face decât să indice prin contrast o existenţă a sensului pe care poetul o intuieşte şi o doreşte ca atunci când, în poemul De câte ori iubito, vorbeşte cu un fel de nostalgie paradisiacă de “pierderea”, de scufundarea “în zarea eternei dimineţi”, ca într-un fel de întoarcere din Chronos în Kairos, de intrare în ceea ce Sfinţii Părinţi numesc ziua a opta a creaţiei lumii, adică ziua eternă a existenţei în Împărăţia lui Dumnezeu.

Această căutare a Împărăţiei, a condiţiei existenţiale kairotice validează credinţa poetului în Dumnezeu.

În confruntările sale, Fericitul Augustin reproduce dialogul său interior cu Dumnezeu. În urma permanentei căutări a divinităţii, Dumnezeu îi zice Fericitului: “Nu M-ai căuta dacă nu M-ai fi găsit”. La fel se poate spune despre Eminescu în limbaj parmenidean: “Împărăţia există tocmai pentru că o caută. N-ar exista dacă n-ar căuta-o.”

Faptul că Eminescu crede în Dumnezeu nu mai trebuie demonstrat. Aceasta este o evidenţă pe care am discutat-o în altă parte¹. În Rugăciunea unui dac însă, poetul ne dă o impresionantă mărturie a credinţei sale atunci când, probabil inspirat din foarte popularele imnuri creştine, Dumnezeu este numit, în mod paradoxal, moartea morţii şi învierea vieţii, fapt ce trimite direct la cântarea triumfală din noaptea Învierii Domnului în care ni se spune că Hristos a înviat “cu moartea pe moarte călcând”, dar şi la cântarea prohodului din Vinerea Mare unde Mântuitorul este plâns astfel: “În mormânt viaţă/pus ai fost Hristoase”, adică viaţa a fost dată morţii şi ca atare în Învierea Domnului, viaţa înviază, El fiind Viaţa, adică izvorul vieţii, deci nu viaţa ce se stinge, ci viaţa care nu se stinge.

Pe cât de paradoxală este învăţătura de credinţă creştină în aceste aspecte, pe atât de paradoxală este şi mărturia lui Eminescu privitoare la aceleaşi.

Aceste două coordonate, existenţa sensului şi a non-sensului pe de o parte, şi existenţa lui Dumnezeu şi credinţa poetului în El, pe de altă parte, constituie cadrul ce fundamentează ideea imaginii fiului risipitor în poezia lui Eminescu, în aspectul menţionat la început, acela al venirii întru sine sau în fire.

Unul din elementele esenţiale ale venirii întru sine sau ale regăsirii sinelui autentic este speranţa.

Când reintri în fire găseşti acolo speranţa şi implicit şi credinţa care au stat acolo în aşteptare. Omul fiind chip al lui Dumnezeu, speranţa, care, ca şi credinţa, te leagă de Dumnezeu, este un dar al chipului. Ieşirea din chip este ieşirea din dar. Regăsirea sinelui este o regăsire şi a darurilor conţinute de sinele autentic, de chip.

Poemul Înger şi demon reprezintă în acest sens un discurs despre speranţă dar şi despre lipsa ei care în contextul istoriei fiului risipitor s-a numit disperare.

În poemul menţionat Eminescu prezintă speranţa ca pe un dar ce transcende lumea aceasta şi a cărui valoare poate fi realizată mai bine atunci când este comparată cu lipsa speranţei.

Lipsa de speranţă este echivalentă la poet, ca şi în teologia creştină şi cu plasarea speranţei unde nu trebuie. Cel fără speranţă se simte “neliber, mic”, întocmai ca fiul risipitor în adâncul căderii lui, dar a-ţi pune speranţa unde nu trebuie, în cazul acestui poem, ca şi în altele de altfel, a-ţi pune speranţa în lumea aceasta este zădărnicie. Lumea aceasta este lipsită de sens, de aceea, a trăi cu speranţa în ea poate însemna neputinţa de a i te opune, de a te opune non-sensului şi de aici irosirea. O astfel de viaţă înseamnă moarte, în sensul negativ al cuvântului (căci la Eminescu moartea are şi sens pozitiv), înseamnă infern.

A-ţi pune speranţa în lumea aceasta, adică a fi om al vremii tale, al lumii tale, în sensul limitat al cuvântului, a ţine de Chronos, înseamnă a fi contra cerului, ca demonul din poezie, mai ales când omul realizează, aşa cum indică Tudor Vianu, semnificaţia legendei lui Chronos, cel care-şi mănâncă copiii (cu excepţia lui Zeus), deci alegoria timpului care condiţionează apariţia şi dispariţia lucrurilor trecătoare, inclusiv a fiinţelor muritoare (Tudor Vianu, Filozofie şi Poezie, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1971, p.71).

Dimpotrivă, cel ce trăieşte în lumea aceasta dar care-şi pune speranţa în cealaltă care o transcende, acolo trăieşte descătuşat, în libertate, aşa cum învaţă şi Evanghelia creştină atunci când vorbeşte despre a fi în lume dar a nu fi al lumii. Cu alte cuvinte, obiectul în care-ţi pui speranţa îţi dovedeşte apartenenţa, aşa cum fiul risipitor a realizat că de fapt nu aparţine decât casei părinteşti atunci când pocăit şi sperând se îndrepta spre ea.

Cel ce-şi pune speranţa în realitatea metafizică ce nu cunoaşte contradicţii şi care este opusul nimicniciei deplânse îndelung de poet, trăieşte viaţa de aici altfel, evident, în perspectiva celeilalte.

Este interesant de remarcat cum rebelul sau demonul din poemul la care ne referim, în mod paradoxal, nu este condamnat de cer, ci dimpotrivă, ca într-un gest apokatastatic, cerul îi trimite un înger, purtător de veste bună, de vestea bună a mântuirii. Cazul este foarte asemănător cu cel al căderii omului primordial care s-a aflat tot într-un fel de răzvrătire contra lui Dumnezeu, deci contra ordinii metafizice, dar care, chiar în însuşi momentul căderii primeşte făgăduinţa unui răscumpărător (Facere 3,15) aşa după cum, fiul risipitor a părăsit casa părintească fără însă ca posibilitatea reîntoarcerii şi a reprimirii să-i fi fost anulată.

O altă ipostază a fiului risipitor apare în poemul Răsai asupra mea. Aici, poetul, fiul risipitor, omul obosit de atâta necredinţă este prezentat în faza trezirii sale la timp din îngroparea în Chronos, şi deci a conştientizării acestei stări, începutul mântuirii sale. În poem poetul îşi plânge pierderea credinţei, dar se roagă ca aceasta să-i fie redată, o vrea, o caută, o cere. Această căutare izvorăşte din deşteptarea sa care nu este altceva decât venirea întru sine, sau în fire. Îngropat în Chronos fiul risipitor deodată aude sunetul clopotului kairotic care rezonează în sufletul său determinându-l să înceapă căutarea căii spre casă.

Maica Domnului pe care poetul o invocă aici este îngerul menţionat mai sus, trimis de Dumnezeu ca mijlocitor şi ajutător pentru a-l călăuzi pe risipitor spre braţele deschise ale tatălui.

Alte trăsături ale portretului fiului risipitor în completarea celor de până acum apar în poezia Glossă, unde poetul previne asupra riscului de a te lăsa prins de mulţimea lucrurilor lumii acesteia; a te pierde în ele, ca fiul risipitor departe de casă, înseamnă a te lăsa posedat de lucrurile pe care le posezi, fapt ce duce la depersonalizare sau dezumanizare.

Soluţia este sugerată de autor: “tu aşează-te deoparte/regăsindu-te pe tine”, vers care reflectă pe un altul: “pe mine, mie redă-mă”. Se simte dorul de sinele adevărat, necorupt, care este chipul cel dintâi al omului, chipul lui Dumnezeu. “M-am regăsit/ce dor mi-era de mine/Copilul visător de altădată” zice un alt poet, fericit la constatarea marii descoperiri, a chipului celui dintâi în adâncul indestructibil al fiinţei.

Această salutară descoperire însă, după Eminescu, este datorată aşezării deoparte, adică retragerii contemplative din lumea Chronosului zgomotos: “căci cu zgomote deşarte/vreme trece, vreme vine,” zice poetul. Deci nu numai că lumea e zgomotoasă, dar zgomotul este şi deşert sau deşertăciune, ceea ce duce la nefericire.

Vremea care trece şi vine sau “clipa ce se schimbă” , în vers eminescian, este asociată în poem cu masca fericirii. Cu masca, nu cu fericirea adevărată, ca şi cum Chronos ar fi doar masca lui Kairos, seducţia, înşelarea.

Poezia Glossă ne prezintă lumea şi ca pe un teatru, ca pe o scenă unde se petrec multe lucruri şi la care tu poţi participa în calitate de jucător sau de spectator.

Indiferent de modul cum participi însă, poetul te sfătuieşte să faci loc şi exerciţiului contemplaţiei în viaţa ta, pentru că numai aşa poţi discerne binele de rău.

“Tu în colţ petreci cu tine” sună îndemnul care se referă la retragere, la crearea perspectivei, la intrarea, cel puţin din când în când, în grădinile metafizice ale fiinţei, ceea ce nu este altceva decât venirea întru sine, sau în fire a fiului risipitor. Cu alte cuvinte, când eşti al lumii eşti în afara ta; când ieşi din lume, intri în tine însuţi, te regăseşti pe tine cel adevărat. Mesajul aici este de factură evanghelică: câtă vreme realizezi zădărnicia şi vanitatea tuturor lucrurilor lumii acesteia, îţi fixezi ochiul interior pe realităţile netrecătoare ale spiritului autentic, necorupt.

Aşa cum precizează corect D.Murăraşu, în concepţia lui Eminescu asta nu înseamnă necesarmente îndemnul de a trăi absent, neimplicat în mod adecvat în viaţa de zi cu zi, deoarece, aşa cum scrie poetul în ziarul Timpul din 11 februarie 1863, ar fi ridicol să trăim în sistemul politic din ţară – aşa cum era el în acel timp – şi să fii doar privitor ca la teatru. (M.Eminescu, Opere III Poezii (3), Editura “Grai şi suflet – cultura naţională”, Bucureşti, 1995, p.278).

Distincţia trebuie făcută aici cu claritate: implicat, dar nu pierdut; activ dar nu fără a fi şi contemplativ. Îndemnul ca să petreci în colţ cu tine însuţi este pe linia distincţiei dintre eul fals şi cel adevărat, dintre adevăr şi masca acestuia, sau dintre orice lucru trecător din lumea aceasta şi esenţa sa netrecătoare. Realizarea faptului că metafizica este esenţa fizicii, deci acordarea unui loc special concentrării pe esenţe, pe dimensiunea transcendentă a lucrurilor, generează un mod de a fi, cel dorit de poet.

Rolul contemplaţiei, al ieşirii din timp, al tăierii timpului, al ieşirii din Chronos şi înaintării spre Kairos, fapt ce se face în templu, în locaşul sfânt – de aici înrudirea semantică dintre templu şi con-templaţie – era apreciat în mod deosebit şi de Socrate, activ practician al contemplării naturii.

Odată, fiind întrebat de unde ştie atât de multe, el a răspuns: “din lucrurile care nu ştiu să mintă”, referindu-se la contemplarea dimensiunii transcendente a lucrurilor.

Eminescu o spune în felul său: Când vreun lucru încearcă să te distragă de la pelerinajul tău dinspre Chronos spre Kairos, “Tu pe-alături te strecoară”. Cu alte cuvinte, pentru a păstra distanţa faţă de lucruri ca să nu rişti a te confunda cu ele, a te reifica, deci depersonaliza, şi deci pentru a-ţi păstra integritatea existenţială, “Ca să nu-ndrăgeşti nimică/Tu rămâi la toate rece”. Opusul acestui sfat îl avem în fiul risipitor tot mai mult ataşat de cele ale lumii, şi tot mai mult căzând şi dezumanizându-se. Aplicarea sfatului corespunde cu venirea lui întru sine, care implică abandonarea lucrurilor şi recuperarea sinelui: “M-am regăsit, ce dor mi-era de mine.”

Dorul de Kairos, de meta, de ziua a opta a creaţiei lumii.

THEODOR DAMIAN