ECOUL * revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală

Nu spera când vezi mişeii /La izbândă făcând punte, / Te-or întrece nătărăii, /De-ai fi cu stea în frunte; /Teamă n-ai, căta-vor iarăşi/ Între dânşii să se plece, / Nu te prinde lor tovarăş: / Ce e val ca valul trece./ Cu un cântec de sirenă,Lumea-ntinde lucii mreje,Ca să schimbe-actorii-n scenă,Te momeşte în vârteje;Tu pe-alături te strecoară,Nu băga nici chiar de seamă,Din cărarea ta afarăDe te-ndeamnă, de te cheamă.De te-ating, să feri în lături,De hulesc, să taci din gură;Ce mai vrei cu–a tale sfaturi,Dacă şti a lor măsură; Zică toţi ce vor să zică, Treacă-n lume cine-o trece, Ca să nu-ndrăgeşti nimică,Tu rămâi la toate rece. ( Eminescu: „Glossa”)

Prof. Dumitru Buhai

Dacă ar fi trăit în vremurile patriarhale, Mihai Eminescu ar fi împlinit, la 15 ianuarie a.c., 157 de ani!… N-a trăit atunci… şi a vieţuit doar 39 de ani (1850-1889), dar a rămas, în istoria neamului românesc, ca poetul nostru naţional, iar noi: românii trebuie să ne aducem aminte de el, să-i citim poeziile şi proza cu bucuria descoperirii „poetului nepereche al literaturii române”.

Luceafărul i-a strălucit atât de puternic deasupra capului, când s-a născut, încât acum este cel mai mare poet român din toate timpurile: „ sfântul preacurat al ghiersului românesc”, cum îl numea Tudor Arghezi. Este considerat, pe plan naţional, un exponent nedezminţit al pământului românesc, mai întâi prin limbă şi apoi prin stilul său unic în literature universală. Versul eminescian este un cântec sfânt ce atinge sufletul la citirea lui prin îmbinarea sunetelor aşezate cu migala geniului celui mai mare scriitor român, care „a căzut – cum spune criticul literar Garabet Ibrăileanu – în sărmana noastră literatură de la 1870 ca un meteor din alte lumi”.

Apariţia meteorică a tânărului poet Eminescu a salutat-o – cu nobleţe şi admiraţie – „bardul de la Mirceşti”: Vasile Alecsandri, scriind poezia „Unor critici”, în care versurile sale profetice ne sugerează răsăritul unui tânăr „luceafăr al poeziei româneşti”:

„E unul care cântă mai dulce decât mine?

Cu-atât mai bine ţării, şi lui cu-atât mai bine.

Apuce înainte s-ajungă cât mai sus,

La răsăritu-i falnic, se-nclin-al meu apus…”

Eminescu este geniul culturii româneşti, făuritorul limbii noastre literare.

Poetul scria despre sine: „Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor, cum soarele soarbe un nor de aur din marea de amar”. Din acest popor înţelept şi bun şi din visteria creaţiilor sale artistice a cules, a şlefuit şi a creat giuvaieruri literare, de care m-am bucurat şi eu din tinereţe, pe care le-am citit, le-am îndrăgit, le-am studiat şi le-am transmis elevilor mei, la lecţiile despre misteriosul poet Eminescu, sau despre care am scris, în cursul anilor ce s-au scurs… Eminescu a fost poetul tinereţii mele.

O admirabilă descriere a poetului, pe când acesta avea doar 17 ani, o face marele Caragiale (în: „Opere”, vol.3): „Era o frumuseţe. O figură clasică încadrată de nişte plete mari negre: o frunte înaltă şi senină, nişte ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând şi adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuiri viitoare… Aşa l-am cunoscut atuncea, aşa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel şi trist; comunicativ şi ursuz; blând şi aspru; mulţumindu-se cu nimic şi nemulţumit de toate; aici o abstinenţă de pustnic; aici lacom de plăcerile vieţii; fugind de oameni şi căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic şi iritabil ca o fată nervoasă – Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nenorocită pentru om!… Acest Eminescu a suferit multe, a suferit şi de foame. Da, dar nu s-a încovoiat niciodată: era un om dintr-o bucată şi nu dintr-una care se găseşte pe toate cărările…”

Pe 15 ianuarie a.c., se împlinesc 157 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850 – 15 iunie 1889): poetul genial, prozatorul, gânditorul, omul politic, conservatorul, gazetarul erudit, redactorul şef al ziarului „Timpul”, „luceafărul poeziei româneşti”. La acest popas, de aniversare, recitim poeziile şi proza eminesciană, simţind cântecul poeziilor sale ce ne emoţionează şi ne încântă, simţindu-ne fericiţi să vorbim limba în care a scris – aşa de frumos! – autorul versurilor, scrise pe când avea doar 16 ani:

Cum mângâie dulce uşor

Speranţa pe toţi muritorii!

Tristeţă, durere şi lacrimi, amor

Azilul îşi află în sânu-i de dor

Şi pier, cum de boare pier norii…

Eminescu a fost un magician al cuvântului românesc. Sub condeiul său, cuvintele se lăsau înfrumuseţate, prin schimbare şi îmbinare, iar consoanele şi vocalele, aşezate şi parfumate la locul lor cu migală găsit, apar, sub vraja cuvintelor potrivite, ca nişte petale frumos aranjate, încântându-ne privirea şi auzirea, din şoaptele lor fericite…

Poetul îşi mărturiseşte truda, ca să găsească sensul şi forma potrivită:

De mult mă lupt cătând în vers măsura,

Ce plină e ca toamna mierea-n faguri,

Ca s-o aştern frumos în lungi şiraguri,

Ce fără piedici trec sunând cezura.

(Iambul, s.1)

„Ceea ce cracterizează – scria Titu Maiorescu – mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu, este o aşa de covârşitoare inteligenţă, ajutată de o memorie, căreia nimic din cele ce-şi întipăreşte vreodată nu-i mai scapă, încât lumea în care trăia el după firea lui şi fără nici o silă, era aproape exclusive lumea ideilor generale ce şi le însuşise şi le avea pururea la îndemână”. Cu această „covârşitoare inteligenţă” şi cu talentul său înnăscut, Eminescu a creat valori literare “nepereche”, în care a valorificat creaţiile folclorice, dar şi ideile epocii, fiind influenţat de filozofia lui Kant şi Schopenhauer, dar şi de cea indiană. A scris enorm de mult, într-o viaţă scurtată, de o boală necruţătoare. O viaţă de om nu ajunge să fie descifrate caietele eminesciene. Aceste manuscrise – în număr de peste 15.000 de pagini – la care se adaugă miile de pagini ale gazetelor ce le-a scos, ne arată nu doar un geniu poetic, dar şi un sârguincios prozator, un gânditor profund, un visător, un critic vehement al relelor din societatea vremii sale, un sârguincios semănător de mirabile seminţe pe firmamentul literaturii noastre, un făuritor de valori, create printr-o muncă neîntreruptă, începută din anii tinereţii şi până ce ceaţa necruţătoare a bolii i-a întrerupt izvorul inspiraţiei şi l-a trecut în lumea tăcerii…

Cu gânduri şi cu imagini

Înnegrit-am multe pagini;

Ş-ale cărţii, ş-ale vieţii,

Chiar din anii tinereţii.

Eminescu a scris multe pagini, cu scrisul lui frumos şi cu migala creatorului de valori estetice, a unui artizan de cuvinte. A scris enorm, într-un timp scurt, dar a vrut să lase la lumina tiparului doar giuvaierurile creaţiei sale. Eminescu are un singur volum de poezii, pe care l-ar fi vrut intitulat „Lumina de lună”, dar a lăsat în manuscrise comori literare, pe care le-au cercetat, le-au transcris şi le-au adus la lumina tiparului urmaşii lui, care au înţeles că tot ce a scris Eminescu era de valoare şi trebuie cunoscut.

Aş putea spune că Eminescu a fost un miracol al culturii româneşti, care a făcut pe cercetători să se dedice muncii migăloase de scoatere la lumină a operei sale, care este „un spectacol extraordinar ce ţi-l dă o conştiinţă de cultură deschisă către tot”. A fost „omul deplin al culturii românşti”, dar a rămas „luceafărul nemuritor şi rece” prin limba literară, creată de el cu sârguinţa lui genială: o limbă română dulce, ca un figure de miere, curgătoare şi armonioasă, un cântec sfânt, iubit şi păstrat, cântat şi adorat de orice român adevărat, oriunde ar vorbi limba frumoasă şlefuită cu migală şi de Eminescu. Românul recunoaşte versul eminescian, când îl citeşte sau îl aude, oriunde s-ar afla pe pământ.

Spune-mi cititorule, nu recunoşti că-s eminesciene, versurile de mai jos? Nu-ţi pătrund în suflet şi-ţi fac inima să tresalte de emoţie şi – poate – de bucurie că vorbeşti şi tu limba aceasta dulce şi sfântă: limba română?…

O, mamă, dulce mamă, din negura de vremi,

Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi;

Deasupra criptei negre a sfântului mormânt

Se scutură salcâmii de toamnă şi de vânt,

Se bat încet din ramuri, îngână glasul tău…

Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu.

Prin creaţia sa poetică, Eminescu poate fi pus alături de cei mai mari poeţi din literatura universală. Gama sa lirică este impresionantă, iar versurile din poezia eminisciană sunt de o frumuseţe unică. Mijloacele sale artistice sunt ale unui geniu, sub pana căruia cuvintele se transformă, devenind „fiinţe” ce se lasă sculptate, ca să germineze idei, sentimente: bucurie şi nostalgie, durere şi speranţă…

Eminescu reprezintă ce este mai bun în literatura română. În scrierile lui, găsim frumuseţea formelor, realizate prin folosirea unei limbi curgătoare, dulci şi armonioase, teme complexe, un spirit critic necruţător, ironia subtilă, inspirate elogii aduse poporului, din care s-a ridicat, descrieri neîntrecute ale naturii, scene istorice, miturile, pe care le leagă de istoria poporului nostru.

Poezia lui Eminescu are un ton melancolic de dezamăgire şi de tristeţe. Cred că melancolia era parte din sufletul poetului, dar dezamăgirea s-a cimentat la contactul cu realitatea crudă şi nedreaptă. Multe poezii scrise de Eminescu, în prima tinereţe sau în anii de apogeu creativ, au tonul de tristeţe şi de dezamăgire, caracteristic celui mai mare poet romantic de la sfârşitul secolului al 19-lea.

Când tot se-nveseleşte, când toţi aici se-ncântă , /Când toţi îşi au plăcerea şi zile fără nori, /Un suflet numai plânge, în doru-i se avânta /
La patriei dulci plaiuri, la câmpu-i râzător. (Din străinătate, s.1, 1866)

Mai am un singur dor; /În liniştea serii /Să mă lăsaţi să mor /La marginea mării; /Să-mi fie somnul lin / Şi codrul aproape, /Pe-ntinsele ape /Să am un cer senin, /Nu-mi trebuie flamuri, /Nu voi sicriu bogat, /Ci-mi împletiţi un pat /Din tinere ramuri. (Mai am un singur dor, s.1, 1883)

Dar nu mai cade ca-n trecut

În mări din tot înaltul:

Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,

Dac-oi fi eu sau altul?

Trăind în cercul vostru strâmt

Norocul vă petrece,

Ci eu în lumea mea mă simt

Nemuritor şi rece.

(Luceafărul 1883)

Eminescu este un exponent al poporului român, mai întâi prin limbă, apoi prin stil. Gama sa lirică cuprinde istoria şi natura românească, trecutul, prezentul şi viitorul poporului român, ecoul miturilor din folclorul nostru şi din literatura universală, filozofie, ştiinţă, înţelepciunea populară. În scrierile eminesciene, găsim sentimente de exaltare, de extaz, de visare, de duioşie, de revoltă, de sarcasm. Poezia sa este realizată în forme diverse, dar perfecte, cuvintele fiind închingate în structuri fixe, dar armonioase, ca în sonet sau în versuri libere, ori în proza ritmată.

Lirica eminesciană este o bogăţie estetică a culturii noastre. „Din această lirică – notează criticul literar Edgar Papu – se înalţă cele mai nebănuite sunete: ecouri depărtate, chemări care se sting, murmure de ape, cântări furate de vânt sau absorbite de lăcomia depărtărilor, voci şoptite, foşniri de frunze, fâşâit de ierburi, şopt de izvoare,, ropot de cascade, glasuri înăbuşite parcă din adâncul pământului sau funduri de abisuri, dar în acelaşi timp şi tunete, şi furtuni nimicitoare, şi muget de valuri. În poezia sa, doarme fluierul, plânge clarinetul, geme violoncelul, izbucneşte orga, tună surlele apocaliptice. Se modulează infinit, cu sunetele, toate stările, toate senzaţiile, toate simţirile, toate nuanţele lăuntrice, a dorului, a urâtului, a aleanului, a pustiului, toate la cel mai înalt grad de perfecţiune.” Nu-i o simfonie a înserării poezia „Somnoroase păsărele?”

Somnoroase păsărele / Pe la cuiburi se adună, / Se ascund în rămurele – / Noapte bună! /Doar izvoarele suspină, /Pe când codrul negru tace; / Dorm şi florile-n grădină – / Dorm în pace! /Trece lebăda pe ape / Între trestii să se culce – / Fie-ţi îngerii aproape, /Somnul dulce! /Peste a nopţii feerie /Se ridică mândra lună, /Totu-i vis şi armonie – Noapte bună! (1883)

Poeziile eminesciene au o frumuseţe aparte, iar muzicalitatea lor a încântat generaţii de cititori fideli. Multe poezii ale bardului de la Ipoteşti au fost transformate în cântece. Mai ales poeziile sale de dragoste pribeagă, ce emană tristeţe, dezamăgire, dor şi singurătate… Ne amintim de romanţele şi cântecele de vioară, pe versurile eminesciene: „Mai am un singur dor”, „Pe lângă plopii fără soţi”, „Somnoroase păsărele”, „De ce nu-mi vii”, „Sara pe deal”, „Departe sunt de tine”, „Te duci…”, „Ce te legeni…”, „De-oi adormi…”, „O, mamă, dulce mamă,…”

„Eminescu – scria Tudor Vianu – a dat poeziei româneşti dimensiunile care îi lipseau înainte. Lumea în care ne introduce Eminescu este o lume de mare vastitate în spaţiu şi în timp, şi în care privirea cugetătorului pătrunde până în punctele cele mai tăinuite ale sufletului omenesc şi până în conceptţiile cele mai înalte ale raţiunii.”

Mihai Eminescu este valoros nu doar prin poezia sa lirică, ci şi prin scrierile lui politice din proza sa gazetărească sau prin poeziile în care îşi exprimă dragostea şi admiraţia lui pentru trecutul ţării, ca în „Rugăciunea unui dac” sau frumoasa urare adreastă patriei iubite, din „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”:

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,

Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?

Braţele nervoase, arma de tărie,

La trecutul mare, mare viitor!

Eminescu şi-a iubit patria. A fost un mare naţionalist. A admirat trecutul ţării şi pe înaintaşii, care şi-au apărat glia sau au contribuit la propăşirea neamului şi a culturii sale, dar a criticat viciile contemporanilor. Să ne amintim finalul din „Scrisoarii a III-a”:

Dar lăsaţi măcar strămoşii, ca să doarmă-n colb de cronici;

Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.

Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,

Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,

Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,

Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!

Eminescu a fost deschizător de drumuri şi în proză. El este considerat creatorul basmului cult („Făt Frumos din lacrimă”) şi a nuvelei filozofico-fantastică („Sărmanul Dionis”, „Umbra mea”).

Eminescu a lăsat – deşi a murit la 39 de ani – o operă literară impresionantă ca valoare şi volum, strălucind pe „orbita valorilor româneşti şi universale”.

Aş fi dorit să scriu mai mult despre Eminescu ca poet romantic de excepţie, şi mai ales să analizez frumuseţea versurilor sale, metrica versurilor, mijloacele artistice mânuite cu dibăcia unui talent de geniu, să analizez filonul epic al celor cinci scrisori (satire), imensa proză ziaristică, dar – la acest popas în timp – doar strecor dorinţa mea ca cititorul să-şi reamintească sau să fie dornic să cunoască valoarea estetică a operei celui mai mare poet român din toate vremurile.

Prof . DUMITRU BUHAI , SUA