În această zi de 15 ianuarie, gândul şi simţirea noastră se îndreaptă câtre Astrul ce ne tutelează sufletele, luminându-le şi ocrotindu-le cu Lumina geniului său. Prin poezia lui Eminescu – izvor de adăpat aripa – sufletele noastre îşi păstrează nealterată tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte!.

Ziua aceasta de 15 ianuarie ar trebui declarată Sărbătoarea cugetului şi a simţirii româneşti, căci nimeni altul, prin opera sa, n-a ilustrat mai fidel spiritualitatea românească decât Eminescu. Poezia  Poetului nostru nepereche reprezintă şi rezumă tectonica sufletului românesc. Ea este apa vie, dătătoare de puteri miraculoase, vindecătoare de nevroze.

Eminescu n-a murit! El este sufletul nostru şi va dăinui cât neamul românesc! În Compendiul său de Istoria literaturii române…, G. Călinescu vorbea de cele patru mituri fundamentale, definitorii pentru spiritualitatea românească: etnogeneza (Traian şi Dochia), jertfa zidirii, pentru trăinicia atemporală a operei de artă (Monastirea Argeşului), relaţia osmotică a omului cu natura (Mioriţa) şi mitul erotic (Zburătorul). Însă, spiritualitatea românească are de mai bine de un veac un al cincilea mit, căruia îi spuneam simplu – Eminescu. El este mitul devenirii noastre întru fiinţă, căci sufletul nostru, prin sufletul poeziei sale tinde către veşnicie.

Începând de astăzi – 15 ianuarie 2007 – în loc de nemurire aş spune Eminescu, în loc de iubire – Eminescu, în locul urii – tot Eminescu. Pentru că el a fost, în egală măsură, hulit şi preţuit. Chiar şi în zilele noastre sunt spirite gregare care încearcă din răsputeri să-l nege. Dar steaua lui  „Încet, pe cer se suie”, strălucind mai tare, şi aceasta cu cât pseudovalorile se înverşunează în a-i minimaliza opera. Valoarea autentică  – cum este cea a Poetului nostru nepereche – nu poate fi sugrumată, glasul ei nu poate fi redus la tăcere, pentru că aceasta este invulnerabilă în faţa morţii.

La zi aniversară, se cuvine să rostim o rugă pentru mitul Eminescu:  

RUGĂ 

Cu fiecare an ce trece,
Devii un mit printre luceferi.

Cu umbra ta, tu mă petrece

La cei ce sunt „voioşi şi teferi”!
 
Ca tine nimeni n-o să fie,

Căci eşti „nemuritor şi rece”,

Chiar de-ar sorbi şi apă vie

Şi-ar da „scrisori” nu cinci, chiar zece!
 
Primeşte-mi ruga pământească

Şi-o lacrimă pe-al tău altar,

Din care mitul tău să crească –

E tot ce îţi aduc în dar.

CONSTANTIN MIU