ECOUL * revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală

DOI LUCEFERI AI ORTODOXIEI

În timpul rezemat pe Eternitate, Ava Antonie şi-a răstignit ispitele până la ultima suflare, după ce l-au călăuzit spre marele Urcuş al învierii, fără toiagul dreptăţii sale, fără mantia trecutului, fără merinde de drum, fără clevetire, doar cu paşii smereniei, cu cinstirea aproapelui, cu pogorământ la fraţi, răbdând dispreţul, înfrângând năzuinţele trupului, purtând chipul lui Dumnezeu în pântecele inimii şi deschizându-şj toate ramurile sufletului întru sfinţenia minunată a mugurilor lubirii.

Dacă Monahul este Poemul tainic al lubirii Dumnezeieşti – Poetul prin excelenţă ; Poetul-mirean este mirabilul ascet al Imnului religios – Monahul întru devenire şi împlinire ca jertfă”.

“Dumnezeui geniului m-a sorbit din popor, cum soarbe soarele un nour de aur din marea de amar”

Mihai Eminescu

Luceafărul culturii universale – Mihai Eminescu a primit de la Ava Antonie focul neostoit al Ortodoxiei şi a aprins în limba noastra Românească limbajul divin aI Rugăciunii. Acelaşi fir al veşniciei – Teologia, îi înfrăţeşte: Călugărul este un “Theogolos”, iar Poetul se defineşte ca “Theologoi” semnificând pe cel ce vorbeşte (vorbesc) despre zei (despre sacru).

Lumea trebuie înţeleasă de !a Rădăcina ei (de la Scriptură ), nu de la înfăţişarea ei”

Mihai Eminescu

Mistica Monahului şi a Poetului este lupta pe viaţă şi pe moarte, pentru purificare, pentru curăţenia sufletului, care să ne apropie de Esenţă prin mântuire. Amândoi Luceferii şi-au asumat mântuirea: Antonie prin isihasm, prin iubirea de Dumnezeu (mântuirea proprie şi indirect a multora); Mihai Eminescu – mântuirea Neamului prin jertfa sa întru Dumnezeu şi Glie.

Mihai Eminescu este un trăitor profund al Ortodoxiei, al Românismului (naţionalismul regal pur-sânge). A brodat pe limba Românească Chipul dumnezeiesc al Mirelui Vieţii – lisus Hristos: “Limba Românească este cumpăna Ortodoxiei, Este Crucea izbăvitoare Neamului. Este viaţa mea şi Raiul meu” (Augustin Z. N. Pop -Mărturii… Chişinău 1989).

Întruparea Domnului pune în lumină Iubirea lui Dumnezeu, iar Crucea reprezintă şi rezumă ispăşirea, condiţia de dreptate a creştinului ortodox: “Nu este mai mare Dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi” (loan 15,13),

CRUCEA celor aleşi de Bunul Dumnezeu şi sub binecuvantarea pururi fericită a Sfintei Fecioare Maria – Crăiasa Neamului Românesc în special, deschide o nouă cale de nepieritoare si veşnică mântuire Neamului nostru strămoşesc întru Mântuitorul nostru.

<< Rugăciune

Crăiasă alegându-Te, Noi cei din mila Sfântului

Îngenunchem rugându-Te, Umbră facem pământului,

Înalţă-ne ,ne mântuie Rugănu-ne-ndurărilor

Din valul ce ne bântuie , Luceafărului mărilor,

Fii scut de întărire Ascultă-a noastre plângeri,

Şi zid de mântuire , Regină peste Ingeri

Privirea -Ti adorată în neguri Te arată

Asupră-ne coboară, Lumină dulce, clară,

O, Maică prea curată O, Maică prea curată

Şi pururea Fecioară, Si pururea Fecioară,

Marie ! Marie !

MIHAI EMINESCU (1880)>>

Cu câteva zile înainte de omorârea sa la Spitalul ,, Suţu”, alias “Caritas”, Luceafărul nostru a scris pe nisip în curtea spitalului ultimele cuvinte: “lisus Hristos -Regele Daciei!”

Eminescu este pentru Neamul Valah nemuritor o Confesiune, o Tară de lumină, o Doină supremă, un Potir albastru de nobleţe, o Horă veşnică a Unirii, o Răstignire a Smereniei, o Rugăciune a Primăverii, o Psaltire a sufletului, o Dedicaţie a Veşniciei, o Dimineaţă a Cugetului, un Nume al spiritualităţii, o Bucurie a Rugăciunii, o Demnitate a Ortodoxiei, un Argument al existenţei milenare, o Bunăvestire a Rezistenţei creştine, o Liturghie a Poeziei, un Psalm al Prieteniei, un Cântec de leagăn al Crăciunului, o Solie a Maicii Domnului şi o Cosânzeană a lui Făt-frumos-Neamul daco-român .

Prof. GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

Teolog ,licenţiat în filozofie, drd istorie

Preşedintele Fundaţiei Ecumenice “ Sfântul Apostol Andrei “