ECOUL * revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală

PROFESORUL OVIDIU PECICAN, CAVALERII TEUTONI ŞI ISTORIA ALTERNATIVĂ

Profesorul Ovidiu Pecican este cunoscut ca autorul unui manual de istorie „alternativă” în care „buzele senzuale ale lui Decebal”  figurau pe un loc proeminent (ca o anticipaţie probabil la „erotizarea” lui Ştefan cel Mare de care toată lumea ştie că era un curvar, deşi a fost făcut sfînt de Biserica Ortodoxă Română!). Beneficiar a numerose granturi „europene” a devenit „sătul de România” şi un avocat al regionalizării României, denunţînd cu asiduitatea cerută de oferitorii granturilor respective „naţionalismul” românesc.

Recent a publicat o carte Între cruciaţi şi tătari. Creştinătate orientală şi nomazi în Europa central-sud-estică (1204-1241), ed Limes, Cluj-Napoca, 2006. Nu mi-ar fi atras probabil atenţia dacă nu aş fi citit o recenzie distrugătoare făcută tocmai de către „şeful” prietenilor mei paţinaki, Vladimir Agrigoroaie, Obsesia Ordinul teutonic şi începuturile ţărilor româneşti. Critica unei ipoteze propuse recent de Ovidiu Pecican în Între… , publicat în Patzinakia în 2007. Demolarea este desigur binevenită şi nu atît pentru obiecţiile privind bibliografia citată (acurate şi demonstrînd competenţa cam vagă a autorului în domeniu), cît pentru obiectul întregii cărţi care afirmă, nici mai mult nici mai puţin, că „teutonii au pus bazele organizării de tip statal a Munteniei”! Autorul face afirmaţia uluitoare: „nu este deloc sigur că, alungaţi din Regatul Maghiar şi deposedaţi de posesiunile de acolo, teutonii ar fi părăsit şi locurile sud-carpatice”. Enormitatea afirmaţiilor Profesorului Pecican este subliniată de faptul că înşişi „paţinacii” au trebuit să admită că e prea mult!

Apariţia cărţii coincide cu apariţia cărţii lui Neagu Djuvara Tochomerius-Negru Vodă. Un voivod de origine cumană la începuturile Ţării Româneşti.  Ambele apar după publicarea unei cărţi de „referinţă” : Cumans and Tartars. Oriental Military in the Pre-Otoman Balkans, 1185-1365, de Istvan Vasary, profesor la Universitatea Cambridge. Această carte, care introduce temele urmate de Pecican şi Djuvara a avut şi ea parte de un răspuns distrugător din partea Profesorului Florin Curta de la University of Florida din Gainesville (un simpatizant al paţinacilor!). Este greu să nu vezi că „tema” este una şi aceeaşi: statul românesc nu e românesc, el a fost întemeiat de unguri, teutoni, saşi, cumani, toţi catolici. „Căderea” în Ortodoxie a reprezentat o întrerupere a „legaturilor fireşti cu Occidentul” şi „civilizaţia” catolică. Vasary chiar „somează” popoarele balcanice să „aleagă” între Occident şi Orient. Pregăteau „gestul” Mitropolitului Corneanu! În realitate apariţia statelor româneşti a fost o reacţie ortodoxă la prozelitismul agresiv al regilor Arpadieni şi Angevini şi nu atît al „ungurilor” care nu de puţine ori au „optat” pentru ortodoxie.

Dar chiar dincolo de aceste teme generale, problema teutonilor în spaţiul românesc este că în realitate nu au fost niciodată acolo. Toate teoriile bazate pe prezenţa şi importanţa lor în creearea statului Ţara Românească sînt lovite de nulitate prin simplul fapt că nu au fost niciodată acolo! Şi mai mult decît atît, nici ungurii nu erau! Toate teoriile au fost bazate pe documente false, chiar falsificate cu scopul de a demonstra prezenţa ungurilor la o dată cînd nu erau acolo! Istoria „alternativă” este pur şi simplu o minciună. Acest lucru l-a demonstrat Iosif Schiopul. De aceea recomand republicarea de urgenţă a lucrărilor sale, sperînd la reluarea dezbaterii întrerupte în anii 30-40.

__________________

„MUŢUNACI“ ŞI „PAŢINACI“

Dragi tineri neliniştiţi,

Dragi tineri nelinistiti , va pot intelege grija pentru propria sănătate. Am suferit multa vreme de indigestie istorica. Am renunţat demult sa o mai consum ca fel principal. O mai păstrez totuşi pentru desert. Lucruri uşoare insotite de un vinisor spumos. Ajuta la digestie. Dar vedeţi ca in loc de pastile digestive sa nu luaţi pastile laxative (poate necesare, patzinakii suferind de flatulenta de unde si numele lor de besenyo care a dat pe mutunaca besineu). Efectele pot fi neaşteptate, nimănui placindu-i sa primească in cap produsul. Nici chiar mutunacilor.

E o linie destul de subţire intre umor si insulta. Umorul e de fapt o forma de agresiune. In alte parti ale lumii insultarea simbolurilor naţionale atrage sancţiuni penale sau reacţii singeroase. Ginditi-va la Kosovo. Ati văzut ce s-a intimplat cind « dacii » au făcut garagata de Mahomed, la ginditi-va ce s-ar intimpla daca ati face garagata de… khazari! Adio burse, doctorate, publicaţii, simpozioane. Chiar si site-urile personale ar putea fi inchise.
E adevărat ca mămăliga nu explodează. Dar cind fierbe poate improsca si opări. Genul de umor patzinak nu e prea departe de «fuck Romania » pe care l-am văzut pe alte site-uri. Nu e uşor de inghitit. Pastilele digestive nu ajuta.
Si la urma urmei si Napoleon Savescu isi finanţează site-urile din bani proprii. Asa ca daca nu va place, nu-l citiţi. Dictonul cu « gusturile nu se discuta » e valabil si in sens invers. Nu s-ar fi ajuns aici daca cu 30 de ani in urma (pe atunci era Dragan) problema ar fi fost dezbătută ştiinţific, dacomanii lasati sa-si expună tezele care sa fie discutate si ţăcăniţii sa fie lasati in pace. Lucrurile s-ar fi liniştit de la sine. In schimb problema a fost politizata (si nu atit de Ceausescu) iar dacomanii trataţi ca nişte borfaşi, criminali, fascişti, deşi mulţi dintre ei erau oameni cumsecade si inimoşi. Au fost printre ei oameni remarcabili in cultura romaneasca. Poate ca si acum soluţia ar fi sa fie lasati in pace. Repolitizarea subiectului nu poate duce la nimic bun si nu cred ca mutzunacii isi vor da seama de vina de a fi mutzunaci.
Datarea tăbliţelor de la Tartaria n-a fost făcuta de dacomani, ci de experţi de la Muzeul la care unii dintre patzinaci lucrează. Unul din aceşti experţi a fost chiar director al Muzeului. Datările si implicaţiile istorice sint acceptate de majoritatea arheologilor străini. De fapt , ei vorbesc despre tăbliţe mai mult decit arheologii romanii. Ceva e desigur putred in Mutzunakia.

_______________

„CÂINI BĂTUŢI“ SAU LICHELE?

CÎINI BĂTUŢI SAU LICHELE? CAZUL LUI HORIA ROMAN PATAPIEVICI.

Prietenul meu Alexandru Nemoianu l-a numit pe Horia Roman Patapievici „un prost”. Este el oare aşa ceva? El singur se defineşte într-un articol din Evenimentul Zilei (18 Octombrie 2007). Trebuie desigur citit cu atenţie. Dar HRP e foarte explicit şi pare că răspunde cu tupeu acuzaţiei lui Nemoianu. „Trăim într-o ţară în care dacă tragi mîţa de coadă e mai probabil datorită cinstei, decît din cauza prostiei”. Dl HRP nu trage mîţa de coadă. Departe, chiar foarte departe de aceasta! Deci nu e prost! Altfel ar fi cinstit!

Dl. HRP ştie că trăieşte într-o ţară în care „oamenii nu sunt decît ori cîini bătuţi ori lichele”. Face el oare parte dintre „cîinii bătuţi”, adulat, autor de kilometri pătraţi de maculatură „boieresc-intelectuală” publicată şi răspublicată pe bani frumoşi, proclamat „geniu”, membru în diferite „comitete şi comiţii”, beneficiar al multor „scholarships”, conferenţiar, „visiting professor”, „media personality”? Nu, e dintre cei care ţin ciomagul în mînă. Ciomag cu care loveşte, cu superbul curaj şi siguranţă a celor care ştiu că pot lovi fără să păţeasă nimic, în nefericiţii „căţei” care nu mai pot muşca: „un mic grupuscul violent şi tenebros”, în cei care cu peste 50 de ani în urmă „dădeau afară din slujbe pe cetăţenii de altă origine decît cea română” şi îi scoteau pe stradă să dea zăpada (şi care şi-au luat porţia de bătaie după victoria comunismului în România- toţi aceştia fiind în realitate „cîinii bătuţi” la care se referea Ernest Bernea pe care HRP îl citează cu maliţie).

Deci dacă într-o ţară în care nu sunt decît „cîini bătuţi şi lichele” din ce categorie face parte Dl. HRP dacă el nu e cîine bătut? Nu e decît un răspuns. Tertium non datur! LICHEA. Către care orice „apel” e inutil, cum vedea bine şi prietenul D-sale Liiceanu, celălalt mare filosof cu care a fost binecuvîntată România pre şi post-ceauşistă. Şi să nu-l nedreptăţim şi pe Dl. Pleşu care şi el a ştiut cînd „să se desprindă de Noica”.

_____________

MITOCĂNEASCA „ACADEMIA CAŢAVENCU“ DREPT MODEL

Dragi tovarăşi “patzinaci”, am dat intimplator, mai demult, peste acest site. Si deoarece prezentarea “alternativa” a istoriei evoca neseriozitate din capul locului nici nu l-am deschis. Cineva care se recomanda drept un “Mutunache” nu prea poate fi luat in serios. Am dat insa de curind, tot din intimplare, peste un articol serios publicat in “Studia Patzinaka”. M-am hotarit sa arunc o privire mai atenta asupra intregului site. Am fost uimit sa vad ca sunt o serie de studii serioase. Păcat ca treaba buna se ineaca in “alternativa” infantila. Nu este asta o dovada a influentei “autohtonilor” mutunaci asupra nobililor patinaci? Cum de si-au luat tocmai mitocăneasca “Academia Catavencu” drept model? Păcat.

Indrăznesc sa va fac o recomandare. De ce sa va pierdeţi vremea reactualizind « poemele » despre sexul la daci care circulau prin anii ‘80 (din vremea marelui război pentru apărarea patinacilor de protocronism)? Exista excelente site-uri patzinace in care putem vedea urmase ale unor renumite familii patzinace (contese) si bajtok-i cu tatuaje patzinace dind lecţii (si ce lecţii! ,adevărata clasa !) in materie unor mutunaci si mutunace (fara cojoace) sub harta Patzinakiei mari (dinainte de Trianon). Sint si site-uri gotice si frincesti la fel de bune. Succes,

_____________

PROSTUL NU E PROST DESTUL DACA NU E SI FUDUL. CAZUL BADILITA

Ca mulţi din cei aflaţi în străinătate la data răsturnării regimului comunist din România am fost întărit sufleteşte de siguranţa cu care poporul român s-a îndreptat imediat către Biserica strămoşilor. Biserica a fost repusă în drepturile ei şi autoritatea ei a fost recunoscută. Mii de tineri s-au dedicat adîncirii adevărurilor spirituale ale Credinţei, unii luînd chiar calea aspră a monahismului, alţii luînd calea mai puţin aspră, deşi deloc uşoară nici ea, a studierii erudite a Tradiţiei. Am urmărit cu emoţie şi cu speranţă această mişcare, care de la bun început s-a aşezat cu adîncă intuiţie duhovnicească sub aripa celui care a fost pentru atîţia dintre noi părintele de taină, maestrul spiritual, cel care ne-a schimbat viaţa, Părintele Dumitru Stăniloae. Cel care, cu blîndul său cuvînt, cu îndrumări de lectură sau cu îndemnul de a merge măcar la părinţii înduhovniciţi de la Antim şi de la Sihăstria, a descoperit multora inepuizabila bogăţie a Ortodoxiei. Am urmărit cu aceeaşi emoţie şi mîndrie evoluţia unor tineri care s-au afirmat în cîmpul studiilor patristice, luîndu-şi strălucitoare doctorate la Sorbona. Iată ce pot face românii, îmi spuneam mie şi altora ! Îi dădeam de exemplu australienilor atraşi de Ortodoxie (sînt neaşteptat de mulţi care au îmbrăţişat Ortodoxia cu tot sufletul şi cu toate consecinţele sociale negative pentru ei, dar conştienţi şi bucuroşi că îşi agonisesc comoară în Ceruri). Dar vai şi iar vai ! Minunatul avînt de mai an s-a întîlnit cu exigenţele « integrării europene » şi s-a topit la prima suflare de vînt « european ». Ortodoxia nu are ce căuta în « Europa ». E « mîna Moscovei » care o şantajează cu « gazele ». Sînt sîrbii care vor să-i extermine pe blînzii albanezi musulmani care aprovizionează Europa cu droguri şi curve şi se opun « doar din naţionalism » distrugerii bisericilor şi mănăstirilor din Kosovo. Sînt grecii care se opun integrării europene a turcilor musulmani într-o Europă care s-a dezis oficial de tradiţia sa « judeo »- creştină şi nu vor să recunoască independenţa Kosovei (împiedicînd astfle traficul de droguri şi curve atît de necesare « Europei »). Ah ! şi sînt şi românii « asta împuţit » care nu « inţeleg » că nu au ce căuta în Transilvania « noastră europeana» (care e moşia lui Otto de Habsburg).

Aici apare cazul unui tînăr care promitea enorm. Strălucit clasicist (a studiat în România cu elenişti de cea mai înaltă clasă -are şi România din ăştia – ca Francisca Băltăceanu şi regretatul meu prieten Ghighi – Gheorghe – Ceauşescu), luînd un doctorat la Sorbona – nu puţin lucru -, admis în sanctum-ul Patrologiei, cu nenumărate publicaţii de certă valoare, s-a lansat, sau a fost lansat, într-o antrepriză de imensă anvergură, traducerea Septuagintei. Să fi fost dificultatea inerentă a unei astfel de antreprize, enormele presiuni pe care oricine se aventurează în astfel de lucrări le suferă, nenumăratele preocupări care îl solicită concomitent – e şi poet şi eseist şi filosof şi polemist – care i-au zdruncinat mintea? Numele lui e Cristian Bădiliţă.

Spre stupefacţia tuturor celor care îl cunoşteau, Cristian Badiliţă a luat-o deodată razna. Creştin ortodox după propria admisie, s-a declarat deodată admiratorul lui Harry Potter şi a lui Dan Brown cu al său Da Vinci Code, adevărate manifeste anticreştine, menite să zdruncine orice urmă de creştinism în sufletele “omului nou European”. Probabil că în România aceste jalnice excremente ale unei culturi intrate în putrefacţie au fost apreciate la adevărata lor valoare, dar nu în Occident unde au produs « irreversible damage » (o teorie neconfirmată dar credibilă, află cauza demenţei în ingurgitarea de către copii a propriilor excremente. Bine cunoscuta expresie românească care descrie minciuna e o dovadă însă, mincinosul e mîncător de…). Lăsînd de o parte mesajul « ascuns » al acestei « psyop » impusă cu miliarde de dolari (de care voi vorbi altădată) graba cu care tînărul nostru s-a raliat la propaganda deşănţată (şi de adevărat prost gust) anticerştină (articolele de presă care denunţau Biserica pentru “ascunderea adevăratei istorii a creştinismului”, publicate zi de zi, depăşind orice siplă descriere a “operei” în sine) nu ne poate face decît să ne gîndim că a luat şi el ceva bănişori (dece nu, nu?) şi nu puţini.

Nu mă îndoiesc că atitudinea faţă de Da Vinci Code a fost un « litmus test ». A fost o chemare finală : « acum trebuie să arătaţi cine este cu noi ». Din acest moment căderea lui Bădiliţă a devenit de neoprit. Luările lui de poziţie au devenit tot mai iraţionale. A început să-i ia de barbă pe ierarhii BOR că nu serbează Paştile d