ECOUL * revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală

IMPOSTURA CATOLICILOR ORIENTALI (1)

Aşa cum am mai spus în preambulul republicării studiului „Ilegalitatea cultului ex-greco-catolic“, concomitent cu acesta am publicat, sub pseudonimul Iulia Cristescu, „Impostura catolicilor orientali“, tot în revista Politica, începînd cu nr. 391, din 25 septembrie 1999, pag. 16, cu continuare în nr. 392, pînă în nr. 412, 19 februarie 2000, pag. 17 – evident, tot fără bibliografie, din motivele arătate anterior. Studiul de faţă a constituit completarea celui indicat mai sus, înlesnindu-i înţelegerea, de aceea este necesară şi republicarea de faţă, mai ales că, în perceperea fenomenului numit „cultul greco-catolic“, lucrurile sunt foarte confuze şi acum. El a fost conceput şi redactat să figureze drept capitolul 12, în continuarea celuilalt (cap. 11), în cadrul unui volum mai amplu, numit Biserica Română Unită cu Roma între istorie şi impostură. De aceea, în bibliografie fac trimiteri la note care figurează în capitolele anterioare: cap. 2, cap. 6 etc. Nu le-am eliminat pentru că nu incomodează înţelegerea – fiind vorba de presa de acum un deceniu – şi, apoi, dacă le-aş fi scos, ar trebui să le reintroduc la asamblarea în vederea tipăririi, totuşi, a volumului menţionat.

Precum şi în cazurile anterioare, studiul este republicat ne varietur. Urmează textul tipărit din 25 septembrie 1999 până în 19 februarie 2000.

***

Însăşi denumirea dată de Vatican – Biserica Catolică Orientală de rit bizantin – arată că fostul cult greco-catolic a dispărut, devenind în întregime catolic. Aşadar, catolicii orientali se află într-o situaţie de deplină impostură, fiindcă pretind că sunt ceea ce nu sunt, ex-greco-catolicii comiţând, din această cauză, ab initio, mai multe delicte: înşelăciunea, substituirea de persoană juridică, uzurparea de nume. Ca atare, fiindcă nu se mai jenează de nimic, le comit şi pe celelalte: încălcarea legilor, denigrarea instituţiilor statului, a Bisericii Ortodoxe Române, denunţarea României către forurile internaţionale pentru o pretinsă încălcare a dreptului la libertatea religioasă, a dreptului de proprietate etc.

Acţiunile lor se dovedesc a fi – fără putinţă de tăgadă – antiortodoxe, antistatale şi antinaţionale, liderii ex-greco-catolici reprezentând un risc major pentru naţiunea română. Evident, sub aspectul periculozităţii, nu punem semnul egalităţii între lideri şi simplii enoriaşi, care nici nu ştiu în ce an a fost promulgată, de exemplu, faimoasa stupiditate numită „infailibilitatea papei“. Această dogmă, se ştie, a provocat, după Reformă, o nouă schismă între catolici şi, în esenţă, a instituit apariţia in nuce a cultului personalităţii. De altfel, Eugen Drewermann afirma recent că „Biserica Catolică reprezintă autoritarismul absolut“, ceea ce explică obedienţa deplină a liderilor ex-greco-catolici faţă de directivele Vaticanului.

1. Dimensiunea antiortodoxă a cultului ex-greco-catolic

Dimensiunea antiortodoxă a cultului ex-greco-catolic, manifestată îndeosebi prin denigrarea Bisericii Ortodoxe Române, s-a manifestat eficient prin respingerea constantă a dialogului propus de către ierarhii Bisericii Ortodoxe Române, în conformitate cu prevederile articolului 3 al Decretului-Lege nr. 126/1990. Acest dialog a fost propus de Vatican şi aprobat prin semnarea Hotărârilor de la Balamand (Liban). Trebuie să remarcăm că, deşi reprezentantul Bisericii Catolice Orientale, prof. dr. pr. Liviu Pandrea, a semnat respectivele Hotărâri de la Balamand (1), liderii ex-greco-catolicilor le-au încălcat programatic, dedându-se la violenţe verbale, în mass media, la violenţe fizice, prin ocuparea forţată a locaşurilor de cult, la violentarea Justiţiei prin intentarea de procese în instanţă pentru recuperarea fostului patrimoniu la care nu mai aveau dreptul – acţiuni ilicite câştigate prin manipularea ocultă a instanţelor de judecată sau profitând de ignoranţa juridică a judecătorilor respectivi, care îşi manifestau „deplina suveranitate a gândirii“ invocând doar „sacrosanctul“ principiul al dreptului de proprietate, dar ignorând legislaţia în domeniu. În acelaşi timp, liderii ex-greco-catolici clamau dreptul exclusiv de a se intitula „creştini“, statuând că doar ceea ce fac ei reprezintă manifestarea unei autentice „dragoste frăţeşti“, refuzând ortodocşilor – sau măcar unora dintre ei – capacitatea de a se manifesta astfel. Totodată, prof. dr. pr. Liviu Pandrea, semnatarul Hotărârilor de la Balamand, nu şi-a manifestat niciodată dezacordul cu practicile „talibane“ – ca să folosim expresia de succes a lui Ion Cristoiu, preluată de mulţi ziarişti – ale liderilor ex-greco-catolici, care conduc P.N.Ţ.C.D., deşi încă este creditat ca o persoană cu discernământ, fiind premiat: «Profesorul dr. pr. Liviu Pandrea a fost declarat recent „Om internaţional al anului 1997-1998“ din partea International Biographical Center of Cambridge (Anglia), fiind distins şi cu Certificatul de Merit acordat de acelaşi institut prestigios …» (2).

Între timp, după ce liderii ex-greco-catolici au ajuns la Putere şi au putut să îşi impună punctul de vedere în pofida legilor, au început să accepte dialogul: «Răspunzând, cu o întârziere strategică, invitaţiei din 17 martie 1998 (imediat după evenimentele penibile de la biserica „Schimbarea la Faţă“, din Cluj-Napoca), lansată de Biserica Ortodoxă Română, de a se aşeza la masa tratativelor, Biserica Greco-Catolică a trimis la Bucureşti o scrisoare de răspuns, chiar înainte de a începe lucrările Sf. Sinod (3-5 mai 1998).

Semnată la „vârf“, de I.P.S. Lucian Mureşan, scrisoarea de răspuns este astfel concepută încât acceptă – după 8 ani – dialogul cu ortodocşii, păstrând, totuşi, un singur şi important amendament: să se ţină cont, în timpul discuţiilor, de conţinutul „Legii Boilă“ şi de prevederile acesteia, care ar satisface, în opinia semnatarilor, solicitările uniaţilor transilvăneni.

De cealaltă parte, P. F. Patriarhul Teoctist consideră – în numele ortodocşilor – că „Legea Boilă“ nu reprezintă o soluţie viabilă pentru dezamorsarea şi chiar rezolvarea acestui conflict interconfesional pornit de la realităţi patrimoniale controversate. Mai mult, printr-o inteligentă deplasare de accent, Patriarhul preconizează că la masa tratativelor va participa şi un observator de la Vatican. Aceasta pentru ca „lucrările să se desfăşoare în lumina dialogului ecumenic între Biserica Romano-catolică şi Biserica Ortodoxă“. Şah-mat!, deoarece, la o citire mai atentă, Biserica Unită nu apare nicăieri în textul scrisorii. Acest fapt poate declanşa două concluzii: ori Biserica Unită este reprezentată, de această dată, de Roma, ea neputându-se reprezenta singură şi neparticipând decât în poziţie secundă la dialog, ori Biserica Greco-catolică este asimilată total Bisericii Romano-catolice şi dialogul se va desfăşura într-o altă atmosferă ecleziastică, de pe alte poziţii. Oricum, mutarea este foarte inspirată din partea ortodocşilor, iar persoane neoficiale din Biserică atribuie acest succes activităţii desfăşurate de ambasadorul român la Vatican, d-l Teodor Baconsky. Mai mult, în acceptul (!) său de a vizita România, Sanctitatea Sa Papa Ioan Paul al II-lea nu a mai condiţionat împlinirea acestui eveniment de rezolvarea problemei restituirii bisericilor greco-catolice. Aşadar, cât de curând vom asista la o domolire a tonului belicos şi a invectivei reciproce, pe care, cu „frăţească dragoste“ cele două Biserici surori şi le împărţeau cu dare de mână (sic). Atmosfera de pace confesională se va instaura mult mai uşor prin implicarea directă a Vaticanului, care va găsi abilitatea să tempereze excesul vindicativ al vechii gărzi din Biserica Greco-catolică. De altfel, această falangă zgomotoasă şi tenace a catolicismului a contribuit, în mare măsură, la tensionarea raporturilor dintre Răsăritul ortodox şi Apusul catolic, fiind tot timpul subiect de şantaj politic şi piatră de poticnire în relaţiile interconfesionale» (3).

Este necesar de semnalat că această nouă încercare de dialog întreprinsă de Biserica Ortodoxă Română este tratată la modul ironic, suspicios şi cu vădita intenţie de a fi sabotată de către „creştinii“ maghiari, care se exprimă astfel: «„Preasfinţia sa“ Bartolomeu Anania, conducătorul Bisericii ortodoxe din Cluj, îl aşteaptă cu nerăbdare pe Papa Ioan Paul al II-lea să-şi onoreze promisiunea de a vizita România. Vizita este preconizată anul viitor sau mai târziu. O primă condiţie a acestei vizite ar constitui-o reconcilierea dintre ortodocşii şi greco-catolicii din România (sau poate numai din Cluj?). Biserica ortodoxă a şi demarat măsuri în acest sens: a înfiinţat un consiliu al prelaţilor ortodocşi din Transilvania, menit să aibă un rol decisiv în atenuarea diferenţierilor interconfesionale. Printre membrii acestui consiliu se numără şi un observator din partea Vaticanului…» (4).

Pe de altă parte, trebuie, totuşi, să facem câteva corectări şi la comentariul lui Nicolae Filip, de la ziarul Azi. După cum s-a putut constata atât din cele expuse anterior, cât şi din consultarea bibliografiei menţionate, invectivele erau proferate exclusiv de către ex-greco-catolici, ortodocşii fiind în legitimă apărare şi, oricum, abţinându-se de la imprecaţii – ca dovadă faptul că, pe de o parte, Mircea Ionescu-Quintus şi Petre Roman au fost nevoiţi să le „taie“ microfonul de la tribuna Parlamentului lui Matei Boilă şi Ioan Moisin (5), iar, pe de altă parte, Ziua a început să îi ia apărarea Bisericii Ortodoxe Române şi să publice, uneori, o „pagină creştină“. Apoi, din păcate, pe lângă observaţiile judicioase, redactorul de la Azi introduce ilicit o pretinsă viclenie în „manevrele“ ortodocşilor, care i-ar fi făcut „şah-mat“ pe catolicii orientali, „deoarece, la o citire mai atentă, Biserica Unită nu apare nicăieri în textul scrisorii“. Dar N. Filip, publicând pe două coloane atât scrisoarea Patriarhului Teoctist, cât şi a Mitropolitului Lucian Mureşan, ar fi putut evita să atribuie altora intenţii inexistente. Respectiva presupusă „manevră“ este produsă de insuficienta perspicacitate a ziaristului, cauzată de o anume ignorantă – ignoranţă pe care am denunţat-o anterior. De altfel, nu este proprie numai lui, căci el, în atare postură, este victima unei stări de spirit induse de unele cercuri interesate. Ziaristul a preluat – prin mimetism şi în mod necritic – idei vehiculate tendenţios, dar prelucrate foarte subtil, pentru a fi convingătoare, în publicaţiile aservite respectivelor grupuri de presiune.

Este adevărat că Lucian Mureşan îşi semnează scrisoarea ca fiind „Mitropolitul Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică“, scrisoare în care spune, printre altele: «Noi am aşteptat şi aşteptăm din partea Bisericii Ortodoxe surori, mai mari, un gest concret de caritate şi dreptate şi pentru acest motiv insistăm asupra „Legii Boilă“: am suferit cu toţii, iar suferinţa nu se poate pune la cântar». Impostura Mitropolitului Lucian Mureşan este atestată de calitatea în care semnează, iar ipocrizia se vede chiar în acest citat: pretinde – acum – egalitate la suferinţă, dar recunoaşte că Biserica Ortodoxă este „mai mare“, deci, aplică o unitate de măsură ca să evalueze cine e mai „mare“; în schimb, vrea ca numai Biserica Ortodoxă să facă „un gest concret de caritate şi dreptate“ – „dreptatea“ lui Lucian Mureşan constând în aplicarea „Legii Boilă“, deşi admite, în subsidiar, că „Biserica greco-catolică“ este, implicit, „mai mică“; şi, ca atare, nu are nevoie de restitutio in integrum. Totodată, Matei Boilă, Ioan Moisin şi ceilalţi consideră că numai ei au suferit în închisori şi „în catacombe“, în timp ce prelaţii ortodocşi „colaborau cu Securitatea şi cu comunismul“.

Totuşi, în scrisoarea Patriarhului Teoctist se spune clar: «…Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa sa de lucru din 4-5 iunie 1998, a luat act de scrisoarea de răspuns a înalt Prea Sfinţiei Voastre, nr. 626 din 29 mai 1998, prin care Vă exprimaţi disponibilitatea de a participa la dialogul cu Comisia centrală propusă de Patriarhia Română, la care Biserica Catolică Orientală de rit bizantin (greco-catolică) va fi reprezentată de întregul său episcopat.

Considerând că „Legea Boilă“ nu este şi nu poate fi calea de soluţionare a litigiilor patrimoniale existente între Bisericile noastre surori, Sfântul Sinod a hotărât ca data şi locul de întâlnire pentru dialog să Vă fie aduse la cunoştinţă în timp util, urmând ca la această întâlnire să participe şi un observator al Vaticanului, pentru ca lucrările noastre să se desfăşoare în lumina dialogului ecumenic dintre Biserica Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă…» (6). Deci, „la o citire mai atentă“, redactorul respectiv ar fi remarcat că Biserica Unită apare – atât cu numele ei real, adică „Biserica Catolică Orientală de rit bizantin“, dar şi cu precizarea din paranteză, „(greco-catolică)“, pentru ca toată lumea să ştie despre cine este vorba. Dacă ar fi dovedit ceva mai mult decât o „citire atentă“, redactorul de la Azi şi-ar fi dus până la capăt cele două concluzii potenţiale şi ar fi remarcat, într-adevăr, că: 1) Biserica Ortodoxă Română tratează cu Biserica Catolică deoarece acesteia i se subordonează „Biserica Catolică Orientală de rit bizantin (greco-catolică)“; şi 2) propune „un observator al Vaticanului“ – evident, pe post de martor – deoarece Vaticanul este autoritatea superioară a Bisericii Catolice Orientale de rit bizantin din România, de care aceasta trebuie să ţină cont, pentru că, până acum, a ignorat opinia Vaticanului în problema aplicării principiului restituito in integrum - e-adevărat, opinie exprimată doar formal -, după cum am arătat anterior, în capitolul 11 [mă refer la capitolul „Ilegalitatea cultului ex-greco-catolic - n.n., V.I.Z.].

O altă contradicţie a lui N. Filip se află în finalul comentariului său. Astfel, deşi admite – fapt veridic, de altfel – că „vechea gardă din Biserica Greco-catolică“ este „falanga zgomotoasă şi tenace a catolicismului, care a contribuit, în mare măsură, la tensionarea raporturilor dintre Răsăritul ortodox şi Apusul catolic…“ etc., presupune că tratativele cu Biserica Catolică se vor desfăşura „într-o altă atmosferă ecleziastică“. Or, tocmai Vaticanul este cel care-i manevrează pe ex-greco-catolici, această „falangă zgomotoasă şi tenace a catolicismului“.

O consecinţă în plus a violenţelor proferate şi practicate de ex-greco-catolici, a tensionării permanente a climatului social şi interconfesional, este faptul că a fost necesar ca, în iunie 1998, în Italia, la Ariccia, să se reîntâlnească unii reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe Române şi ai celei Catolice pentru a rediscuta „Implicaţiile eclesiastice şi canonice ale uniatismului“ – temă care mai fusese discutată, deja, la Ariccia şi la Balamand, unde s-a convenit că „neînţelegerile patrimoniale se rezolvă pe calea dialogului la nivel local, fără intervenţia statului“ (7).

Prozelitismul şi tensiunile interconfesionale de care se fac vinovaţi ex-greco-catolicii, la îndemnul ocult al Vaticanului, în ţările din Europa Centrală şi de Est, au fost denunţate la Graz de către Patriarhul Alexei al II-lea al Rusiei. Acestea constituie – în fond şi în mod întemeiat – şi cauza pentru care Bisericile Ortodoxe din Rusia şi din România au refuzat constant vizitele mult visate de papa Ioan Paul al II-lea.

Prozelitismul catolicismului este îndreptat spre Estul Europei pentru a compensa continua descreştere a audienţei sale în zonele tradiţionale. Inconsistenţa catolicismului în Occident este denunţată de către personalităţi care nu pot fi suspectate de comunism, din chiar ţările occidentale. Astfel, într-o carte prin al cărei stil de o ironie cruntă aminteşte de Voltaire, teologul catolic francez François Brune recunoaşte: „Este din ce în ce mai vădit că lumea aceasta nu mai are sens, că valorile care o domină sunt profund pervertite. Totul aspiră la înnoire, întocmai ca natura la sfârşitul iernii. Se ştie că nu va mai fi de ajuns o schimbare de regim, vreo revoluţie oarecare, pentru ca totul să meargă mai bine. Nu este vorba doar de o mai bună organizare, de structuri sociale mai bine adaptate.

Ceea ce împinge atâţia tineri la sinucidere sau la droguri – acelaşi lucru – e vidul, angoasa în faţa unei existenţe care nu are nici un sens, nu duce la nimic“ (8). Aceasta este consecinţa faptului că, de mai multe secole, catolicii s-au simţit tot mai dezamăgiţi şi abandonaţi, după ce au fost agresaţi cu diverse dogme, ca aceasta: «„Mai bine te înşeli împreună cu Papa, decât să ai dreptate împotriva lui“. Se ajunge, astfel, la o abdicare completă a persoanei: Nu-l mai căutaţi pe Dumnezeu, voi, personal; Biserica (adică instituţia) are grijă de voi. N-aveţi decât să o urmaţi orbeşte. Singurul vostru rol este să faceţi ce vă spune, chiar dacă este destul de departe de Evanghelie. (…) A vrea să reduci viata spirituală la o supunere a inteligenţei şi a inimii faţă de o Instituţie înseamnă a împiedica această întâlnire cu Dumnezeu. Instituţia nu mai îndeplineşte, atunci, rolul unui catalizator care facilitează această întâlnire, ci se interpune şi devine obstacol.

Slujitorul neprecupeţit al Instituţiei, la rândul său, nu mai atrage multă lume. Se vede prea bine că nu face decât să repete lozinci din care el însuşi nu se hrăneşte cu adevărat. (…) În zilele noastre nu mai sunt mulţi cei care să se înşele cu Papa. Dar asta poate şi din cauză că Papii s-au înşelat prea adesea. Pentru că, atunci când puneau să fie torturaţi şi arşi ereticii, o făceau cu convingerea că este voinţa lui Dumnezeu. Iar astăzi vorbesc cu aceeaşi siguranţă, convinşi că, în lumina Revelaţiei (şi, uneori, a lui Aristotel), nu s-ar putea înşela“ (9). Rezultatul acestui serviciu religios birocratic al catolicismului este că bisericile catolice din Occident sunt, de multă vreme, aproape goale. În Franţa, de exemplu, conform unui sondaj de opinie din 1986, doar 16 la sută dintre francezi se declarau catolici practicanţi. Fireşte că, în ţările protestante, respectiva pondere a catolicilor practicanţi este şi mai mică (10).

În consecinţă, în căutare de enoriaşi, prin reînvierea defunctului cult „greco-catolic“, Vaticanul vrea să-şi recupereze audienta pierdută şi, în compensaţie, să-şi extindă influenţa în Răsărit şi să întreprindă în ţările ex-socialiste ceea ce nu mai poate realiza în Occident. Or, aceasta nu mai este atitudine „ecumenică“, cum încearcă Ioan Paul al II-lea să prezinte lucrurile. Iar faptul că Ortodoxia din acest areal geopolitic şi geocultural refuză să se lase păcălită este catalogat de agenţii catolicismului camuflaţi sub paravanul „europenismului“ şi al „mondialismului“ – ca Lucian Mureşan, Ioan Moisin, Matei Boilă, Dinu Zamfirescu, Alexandru Paleologu, Gabriel Andreescu, H.-R. Patapievici, Dan Pavel ş.a. – ca atitudine „necreştinească, conservatoare, înapoiată, primitivă“ şi alte astfel de invective.

NOTE

1) Vestitorul Ortodoxiei, nr. 100, august 1993, pag. 8.

2) Virgil Lazăr, «Un preot greco-catolic declarat la Cambgridge „om internaţional al anului“», în România liberă, nr. 2502, 20 iunie 1998, pag. 14.

3) Nicolae Filip, „Începe dialogul dintre ortodocşi şi greco-catolici, în Azi, nr. 1752(23235), 19-20 iunie 1998, pag. C/7.

4) Kisgyorgy Reka, „Înăbuşirea conflictului?“, în Romaniai Magyar Szo (Bucureşti), nr. 2740, 17 iunie 1998, pag. 2.

5) Vezi supra, cap. 2, nota 18, cap. 6, notele 34 şi 36.

6) Nicolae Filip, supra, nota 3; vezi şi articolul redacţional „Încă un pas pe calea dialogului dintre Bisericile Ortodoxă şi Greco-Catolică, în Curierul Naţional, nr. 2211, 17 iunie 1998,  pag. 11.

7) Corneliu Ciocan, „În Italia, catolicii şi ortodocşii discută despre Biserica Greco-Catolică“, în Evenimentul zilei, nr. 1814, 16 iunie 1998, pag. 4; vezi şi supra, cap. 2, nota 15.

François Brune, Hristos şi Karma. Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997, pag. 7-8.

9) Idem, pag. 34-35.

10) Vezi L’État de la France et de ses habitants, Sous la direction de Minelle Verdié. Éditions la Découverte, Paris, 1989, pag. 461.

(Continuare în episodul următor)

Postarea anterioară on line aici

Colonel (r.) Vasile I. ZĂRNESCU

_______________

IMPOSTURA CATOLICILOR ORIENTALI (2)

Vasile Zarnescu

Episodul 1

2. Dimensiunea antistatală a cultului ex-greco-catolic

După Revoluţia din decembrie 1989, despre care Mihai Ungheanu crede că ar trebui redefinită drept „Un război civil regizat“, s-au întâmplat unele fapte care au fost prezentate, declarativ, ca având rolul aparent de a contribui la susţinerea mersului României pe calea democraţiei şi a dezvoltării, dar care, în realitate, aveau rostul de a-i controla democratizarea şi dezvoltarea, pentru ca acestea să fie orientate în direcţia pierderii unor atribute ale suveranităţii. Printre aceste fapte pernicioase se înscrie, după opinia deputatului P.U.N.R. Petre Ţurlea, şi «acţiunea perseverentă a Bisericii greco-catolice pentru transpunerea în practică a formulei restitutio in integrum, privind fostele sale locaşuri de cult, care astăzi sunt ortodoxe, ca şi majoritatea credincioşilor români; în spatele acestei ofensive se află vechea rivalitate dintre catolicism şi ortodoxism, tendinţa de prozelitism catolic având, în Transilvania, şi o evidentă notă antiromânească; ea se corelează cu ştiuta dorinţă a Ungariei de a redeveni „apostolică“, de a avea iar misiunea de „civilizare“ a ortodocşilor români, pentru a putea redeveni „Mare“, în graniţele de sub coroana Sfântului Ştefan» (11).

Acţiunile antistatale ale ex-greco-catolicilor constau, în primul rând, în faptul că aceştia încalcă legile statului în încercarea, de multe ori reuşită – prin utilizarea diverselor subterfugii avocăţeşti -, de a-şi apropria fostul patrimoniu. Apoi, subminând prestigiul şi atribuţiile statului, Biserica Catolică Orientală de rit bizantin apelează la diverse organisme internaţionale, de sorginte francmasonică, pentru a face presiuni asupra României în acelaşi scop: aplicarea principiului restitutio in integrum.

În acest mod s-a creat un precedent folosit de alţi minoritari. Exemplul cel mai cunoscut şi cel mai periculos este al minoritarilor evrei. Aceştia se împuţinaseră până în decembrie 1989, însă au început să revină – masiv, dar aproape întotdeauna discret! – în România; cum se ştie, au o diasporă puternică, cu ajutorul căreia impun României condiţii inacceptabile. „Restituirea bunurilor comunităţii evreieşti a constituit principala temă a discuţiilor de ieri dintre premierul Vasile şi vicepreşedintele World Jewish Restitution Organization (W.J.R.O.), Naphtali Lavie. Radu Vasile a spus, ieri, că pe masa de lucru a Executivului există un act normativ care va reglementa problema restituirii bunurilor care au aparţinut unor minorităţi sau culte. În acest sens, o comisie alcătuită din reprezentanţi ai Guvernului şi ai unei fundaţii, nou create, din membri ai Federaţiei Comunităţii Evreieşti din România şi ai W.J.R.O., va verifica toate documentele pentru accelerarea restituirii bunurilor evreilor din ţară şi străinătate“ (12). După cum se vede comparând textele, în presa din anul 1997 se comenta Ordonanţa referitoare la restituirea „unor“ bunuri; în 1998 declinarea substantivului a ajuns la forma de plural articulat: „bunurilor“ – ceea ce, în conformitate cu logica formală, înseamnă „toate“. Presiunile grupurilor evreieşti sunt conjugate cu acelea ale maghiarilor, deja arhicunoscute.

Un alt pericol important îl reprezintă ideologia catolicilor orientali, conform căreia Transilvania ar face parte din civilizaţia catolică a Occidentului şi, în consecinţă, i-ar sta mai bine într-o euroregiune care să ajungă până la graniţa propusă de Samuel P. Huntington – după cum a opinat în mod expres un Gabriel Andreescu, de exemplu (13). Prin promovarea unor astfel de idei, ex-greco-catolicii intră sub incidenţa Legii siguranţei naţionale, mai ales că ele se subsumează propagandei revizioniste maghiare. Deoarece, chiar dacă par benigne, unele idei – ca „spiritualizarea graniţelor“, propusă de către unguri în modul cum o înţeleg ei pentru ei, căci românii sunt ciomăgiţi când traversează teritoriul Ungariei -, ele, ideile, trebuie analizate în corelaţie cu alte aspecte, cu care, aparent, nu au legătură. De exemplu, cu sărbătorile „nevinovate“, dar confecţionate din orice pretext, pe care nenumăratele asociaţii „culturale“ ale minoritarilor maghiari le fac la bornele fostei frontiere a Imperiului Austro-ungar.

Un alt gen de acţiuni, cu mult mai periculoase, o reprezintă mutarea acestor borne în favoarea etnicilor maghiari (14). Dar această „favoare“ nu înseamnă doar urmărirea foloaselor aduse de sacrosanctul principiu al proprietăţii, ci, la o analiză mai atentă, dezvăluie îndeplinirea consecventă a etapelor unor planuri vechi, aşa după cum relevă articolul lui Ştefan Munteanu, trecut cu vederea: „În urmă cu 5 ani, primarul Gheorghenilor, maghiar de origine, l-a determinat, ca să nu spunem că l-a prostit, pe prefectul judeţului Neamţ să accepte mutarea plăcutei indicatoare a localităţii Bicazul Ardelean cu 7 kilometri mai spre Est. Aparent o problemă locală. În realitate, mişcarea are consecinţe nebănuite, arătând că gândul ungurilor este departe. Concret. Localitatea Bicazul Ardelenesc este o fostă localitate de graniţă a fostului Imperiu austro-ungar. Valoarea strategică, militară a acestei zone este incalculabilă. Fiindcă este singura trecătoare, în munţi, în partea locului. Este celebrul Defileu al Bicazului, pe care acum, prin această „nevinovată“ stratagemă, ungurii au pus mâna la propriu. Deşi terenurile în cauză aparţin nemţenilor, ele au fost deja cumpărate de numeroşi cetăţeni unguri, cei mai mulţi dintre ei cu domiciliul la… Budapesta. Iar pe români i-au pus pe fugă. Nu i-au mai lăsat nici să păşuneze oile. Pe cei care au mai făcut-o, i-au pedepsit, dându-le foc la stâni. Acolo este pământ unguresc! Pe locul fortăreţelor ungureşti de graniţă cu Moldova, maghiarii se simt la ei acasă, în Ungaria Mare. Ceea ce, în definitiv, şi sunt. Autorităţile din România chiar nu au nici un cuvânt de spus? Ei bine, chiar n-au“ (15). Presupunerea ziaristului nu este prea departe de realitate, căci, după cum se semnalează într-un material cu titlu ironic – „Statul român este în continuare «Frumoasa adormită» în relaţia cu Ungaria / Terenuri strategice din Transilvania sunt achiziţionate mascat de firme ungureşti“ -, între timp, consecinţele acestei atitudini nu întârzie să apară: „Jurnalul Naţional sesizează C.S.A.T. asupra pericolului ca punctele strategice din Transilvania, atât din punct de vedere militar, cât şi economic, să fie efectiv cumpărate mascat de statul ungar. În baza unei documentări temeinice, ziarul nostru este în măsură să prezinte date care ar trebui nu numai să îngrijoreze, dar să impună şi unele măsuri, astfel încât siguranţa naţională să nu fie afectată. Sau să nu fie prea târziu. (…) De asemenea, am vrea să aflăm dacă este întâmplătoare construcţia unor staţii de distribuţie a carburanţilor în apropierea unor platforme de importantă deosebită, a unor instituţii care apără statul de drept (Serviciul de Informaţii Externe, unităţi militare). Mărturisim că, pentru noi, mult mai interesante ar fi răspunsurile venite din partea tolerantelor autorităţi ale statului român…“ (16).

Aplicarea ideilor europenismului, ale multiculturalităţii şi, de aici, ale autonomiei culturale exclusiviste a dus la situaţia absurdă, dar nu mai puţin periculoasă, ca foştii călăi unguri sau doar promotori ai ideologiei acestora să fie omagiaţi prin confecţionarea de plăci comemorative sau chiar prin ridicarea de statui în România. În acest sens, elocvent este acest protest: „Din informaţiile primite din ţară, în oraşul Dej urmează a se instala o placă comemorativă în memoria lui Daday Lorand, fost primar al oraşului în perioada comunistă. Sub pseudonimul Ducso Csaba, numitul Daday Lorand este autorul celebrei cărţi publicate la Budapesta, în 1939, cu aprobarea regimului Horthy, sub titlul Nincs Kegyelem! (Fără milă!), prin care maghiarii au fost incitaţi la genocidul împotriva poporului român în timpul ocupaţiei Nordului Transilvaniei, între anii 1940-1944. (…) Cartea lui Ducso Csaba a fost folosită ca manual pentru instruirea formaţiunilor paramilitare care au însoţit şi ajutat armatele de ocupaţie la înscăunarea administraţiei ungureşti în Nordul Transilvaniei. (…) Instalarea unei plăci în memoria lui Daday Lorand reprezintă nu numai o jignire de neconceput adusă întregului popor român, dar ea mai indică şi reînvierea manifestărilor de tip fascisto-horthyst în sânul poporului maghiar, la peste 50 de ani de la genocidul împotriva românilor. Protestăm cu toată vehemenţa împotriva proiectului de instalare a plăcii comemorative în onoarea lui Daday Lorand, alias Ducso Csaba, autorul lozincilor de mai sus, lozinci care sunt expresia celui mai criminal şi mai dement şovinism care a înfiorat vreodată Europa. Cartea lui Daday Lorand reprezintă o insultă de neconceput şi de neadmis la adresa poporului român. Ea ar trebui să fie, în acelaşi timp, o ruşine şi o insultă aduse însuşi poporului maghiar, care, cu toate că în trecut a încercat să nege existenta unei astfel de cărţi, acum vrea să-l ridice pe autor pe piedestalul unui erou naţional. Dar această încercare de a onora autorul cărţii Nincs Kegyelem cu o placă comemorativă este şi o brutală sfidare a spiritului comunitar al popoarelor europene, spirit pe care se încearcă să se clădească viitorul acestui continent. Protestăm, de asemenea, şi împotriva proiectului de ridicare în Şimleul Silvaniei a unui obelisc impozant de granit în cinstea generalului care, în 1848, a condus luptele împotriva românilor, favorizând, astfel, uciderea a peste 40.000 de civili români, conform documentelor care nu pot fi puse la îndoială“ (17).

Prin ridicarea unor monumente şi plăci comemorative, prin denumirea unor străzi etc., a semnalat Petre Ţurlea, „se inaugurează cultul unor criminali“ (18).

Oricum, nu se poate trece cu vederea peste semnificaţia unor corelaţii cum sunt acestea: Dinu Zamfirescu, unul dintre liderii Partidului NAŢIONAL Liberal din România, denigrator violent şi consecvent al Bisericii Ortodoxe Române – în consonantă cu atitudinea unui Dan Pavel, Gabriel Andreescu, Matei Boilă, Nicolae Manolescu ş.a. -, este şi semnatarul Declaraţiei de la Budapesta (19), prin care Transilvania este considerată un „spaţiu de complementaritate“ – adică de federalizare, idee în convergenţă cu scenariul conţinut în Planul Habsburg sau promovat de Huntington et comp. (20). Un alt exemplu de corelaţii între fapte aparent disparate: Ion Raţiu, ex-greco-catolic, ex-diplomat, ex-legionar, ex-agent „prin toate reţelele, pe faţă sau mascat“, ex-preşedinte al Uniunii Mondiale a Românilor Liberi etc., s-a întâlnit, la 11 noiembrie 1989, la Frankfurt, în calitate de preşedinte al U.M.L.R., cu Tibor Hodicska, consilier în Ministerul de Interne al Ungariei. „Argumentele d-lui Hodicska l-au convins pe d-l preşedinte Ion Raţiu şi pe ceilalţi membri din Conducerea U.M.L.R. să sprijine ideea independentei Transilvaniei, ca o variantă tactică de moment, vizând scoaterea de sub influenta comunismului, într-o primă fază, a unei părţi din România şi integrarea în Europa Unită“ (21).

Pericolul federalizării Transilvaniei sub acţiunea perseverentă a U.D.M.R. a devenit atât de manifest încât mai multe partide au început să fie preocupate de problema Transilvaniei. Fostul partid de guvernământ, P.D.S.R., a lansat deja mediatizata „Proclamaţie pentru Transilvania“ (22) de la Oradea, din 19 iunie 1998. Trebuie să ne reamintim că, în vremea în care a fost la guvernare, a manifestat multă circumspecţie în abordarea acestei probleme, probabil şi din considerente de politica externă. Acum, unele publicaţii prezintă orientarea în această direcţie ca pe o problemă de politică internă. «Magistraţii Tribunalului Bucureşti respingeau vineri cererea lui Gheorghe Funar de înscriere a Partidului Alianţa pentru Unitatea Românilor. În aceeaşi zi, la Oradea, Ion Iliescu lansa Manifestul pentru Transilvania. O coincidentă, bineînţeles, care a trecut neobservată, dar care dă semnalul luptei pentru recuperarea electoratului lui Gheorghe Funar. Dispariţia acestuia din lumina rampei a determinat o parte din partide, A.p.R., P.D.S.R. şi, cu discreţie, P.A.R., să înceapă o ofensivă de cucerire a electoratului din Ardeal. A.p.R. a simţit primul aroma voturilor şi a prezentat, imediat după scindarea P.U.N.R., o Declaraţie pentru Transilvania. (…) Mult mai agresivă este „Proclamaţia pentru Transilvania“, lansată vineri de P.D.S.R. Definitorii pentru acest document sunt caracterul electoral şi naţionalismul antimaghiar. P.D.S.R. îşi propune să revigoreze retorica lui Funar, aducând în prim-plan pericolul secesionismului de tip Kosovo. Ion Iliescu a descoperit inamicul numărul unu împotriva căruia trebuie să se coalizeze forţele politice. Ion Iliescu a dezvăluit planurile U.D.M.R.: „A devenit foarte clar că miza politicii promovate de U.D.M.R. nu o constituie nici plăcutele bilingve, nici învăţământul în limba maternă, ci toate acestea nu sunt decât paşi în realizarea obiectivului final al U.D.M.R.: federalizarea României, urmată de secesiunea teritoriilor cu majoritatea maghiară. Ceea ce se întâmplă în Kosovo ni se poate întâmpla şi nouă, dacă nu vom dovedi maximă responsabilitate şi fermitate fată de pretenţiile U.D.M.R….“» (23). Fireşte, pentru adepţii doctrinei mondialiste, ca Mircea Mihăieş, lucrurile nu ar fi atât de grave, dimpotrivă: „(…) Catastrofa României de azi e în egală măsură consecinţa politicii lui Iliescu şi Constantinescu, dar, mai ales, a anilor în care Vadim, Păunescu şi oameni de teapa lui C. Stănescu vegheau cu băţul ideologic idiotizarea unui întreg popor.(…) Rămân la părerea că starea generalizată de criză a României poate produce în orice moment o tragică alunecare spre extremismul de stat.

(…) E îngrozitor de deprimant să vezi că destui români nu au înţeles nimic din lecţia istoriei. Dacă nici cincizeci de ani de comunism, dublaţi de vreo două decenii de acut naţionalism de partid şi de stat, nu i-au lecuit de soluţia grotei şi a insularităţii pustiitoare, înseamnă că nu mai e nimic de făcut. Sigur că Adrian Păunescu are o agendă ascunsă atunci când declară fără ruşine că Transilvania e deja pierdută. (…) Oamenii din această categorie nu pot trăi decât într-un mediu de ostilitate. Atunci când duşmanii nu există, şi-i creează. Iar după ce i-au inventat, ne arată triumfători că dreptatea s-a aflat mereu de partea lor…“ (24).

Totuşi, în pofida a ceea ce aclamă un Mircea Mihăieş, un Gabriel Andreescu, Dan Pavel, Smaranda Enache ş.a., o privire fie şi sumară asupra presei atestă că tot mai mulţi ziarişti sunt profund neliniştiţi de neorevizionismul ungar, sprijinit pe politica autonomistă – şi, în perspectivă, secesionistă – a U.D.M.R. Unul dintre aceştia este editorialistul Dragomir Horomnea: «Pericolele cele mai mari vin, însă, tot dinspre Transilvania, unde promotorii deznaţionalizării României şi ai distrugerii entităţii sale dispun de un program riguros, de experienţă în „bătălia etnică“, de acceptul mai mult sau mai puţin tacit al Vestului şi de un sprijin stăruitor al Ungariei, mai cu seamă acum, când acolo au venit la putere ultranaţionaliştii, care ţin să spargă graniţele actuale ale statelor din zonă, mai întâi cu momeala extinderii oficiale a spaţiului de „spiritualitate etnică“. Evident, prima vizată este România! Dar, atenţie: zona de referinţă are numeroase similitudini frapante cu cea din Bosnia şi Kosovo! La noi multe capse fiind deja puse, mai trebuie doar o „simplă“ scânteie pentru ca asemănarea să fie cvasitotală» (25).

De asemenea, Ion Cristoiu, un analist politic de mai mare audientă – în ciuda tribulaţiilor sale, cauzate, mai degrabă, de anumite raporturi cu Puterea decât de o insuficientă racordare la realitatea istorică -, acum, „trezit la realitate“, remarcă o stare de pericol în inflamarea conflictului din Kosovo, care prezintă o mare similitudine cu situaţia din Transilvania: «(…) Uluitoare, stupefiantă rămâne, însă, politica României faţă de acest conflict. Kosovo este un fel de Covasna-Harghita a Serbiei. (…) Şi aici, aşadar, s-ar putea naşte într-o zi o Armată de Eliberare a Covasnei-Harghita, ale cărei acţiuni teroriste să beneficieze de sprijinul S.U.A. şi al marilor puteri europene. De la preşedintele României până la ministrul de Externe, politicienii aflaţi în fruntea ţării noastre ţin partea iredentiştilor albanezi din Kosovo. (…) Dirijată de la Cotroceni, Televiziunea publică se pretează la o manipulare grosolană a românilor în ceea ce priveşte conflictul din Kosovo. Nu mai departe de marţi seara, la Jurnal, cei ce luptă în Kosovo pentru Albania Mare erau denumiţi „aşa-zişi terorişti“. Cât mai e până când preşedintele Emil Constantinescu, ministrul Apărării, ministrul de Externe, Guvernul României să-şi declare disponibilitatea de a participa la o intervenţie a N.A.T.O. în sprijinul Armatei de Eliberare a Covasnei-Harghita?! Doar un pas! Iresponsabila politică dusă de noua Putere faţă de conflictul din Kosovo ne reaminteşte de multe alte momente din istoria naţională, când România a trebuit să plătească scump, pentru că în fruntea ei s-a nimerit să ajungă nişte terchea-berchea. Sau, mai ştii, nişte trădători!» (26). Limbajul dur, pe alocuri, nu diminuează valoarea analitico-sintetică a editorialului, care se constituie ca un important semnal de alarmă. De altfel, referitor la comentariile iredentiste şi antiromâneşti făcute de Radio „Kossuth“ despre exerciţiul militar „Floare de colţ ’98“, Curierul Naţional a publicat comunicatul Biroului de presă al M.Ap.N. sub un titlu elocvent: „Până unde merge insolenţa / După Radio Kossuth Budapesta, Armata Română… ocupă Harghita / M.Ap.N. îşi exprimă doar nedumerirea“ (27); în încheiere, redacţia ziarului adaugă această notă, relevantă şi ea: „În afara M.Ap.N., poate şi alte autorităţi ar fi trebuit să ia atitudine faţă de comentariile postului de radio Kossuth Budapesta“. Rezultă din titlul respectiv şi din cvasireproşul acestei redacţii că M.Ap.N. a minimalizat problema, iar alte instituţii s-au jenat să contracareze insolenţa Ungariei, ca şi cum le-ar fi fost teamă să nu o deranjeze. Dar, după intrarea Ungariei în N.A.T.O., cum va mai reacţiona România, dacă acum se manifestă atât de timid?!

Adevărul este că Ion Iliescu, preşedintele P.D.S.R., a avut motive întemeiate dacă a ieşit din rezerva sa privind problema Transilvaniei, şi nu a făcut-o doar din considerente electorale, cum pretinde ziarista respectivă. Aşa ceva se poate spune despre campania electorală din toamna lui 1996, când, într-adevăr, a formulat – dintr-o dată – câteva referiri la neorevizionismul maghiarilor din Transilvania. Dar, ţinând cont că a fost şi preşedintele României şi că a fusese bine informat despre pericolele la care ne expunea politica U.D.M.R., atunci „Proclamaţia pentru Transilvania“ trebuie privită ca un apel la solidarizarea românilor pentru a evita iugoslavizarea iminentă a României. Reamintim că, în martie 1998, pericolul iugoslavizării îl clamase, printre alţii, Adrian Păunescu, incriminându-l pe Matei Boilă – vicepreşedinte al Comisiei pentru drepturile omului a Senatului -, în special, dar, acuzând, îndeosebi, politica P.N.Ţ.C.D., de aplicare a principiului restitutio in integrum, impusă de către ex-greco-catolici.

NOTE

11) Petre Ţurlea, Monumente non grata. FALŞI MARTIRI MAGHIARI pe pământul românesc. Editura Bravo Press. Bucureşti, 1996, pag. 5.

12) C. Neacşu, „Guvernul pregăteşte legea care va restitui bunurile minorităţilor şi cultelor“, în Evenimentul zilei, nr. 1816, 18 iunie 1998, pag. 6; vezi şi Floriana Jucan, „Guvernul restituie 17 case minorităţilor“, în Ziua, nr. 1220, 26 iunie 1998, pag. 8.

13) Vezi supra, cap. 6, nota 28.

14) Articolul redacţional „Ungurii dezgroapă securea războiului“, în Politica, nr. 324, 6 iunie 1998, pag. 9.

15) Ştefan Munteanu, „În perspectiva ocupării Ardealului / Ungurii au ocupat strategic Defileul Bicazului“, în Ultima oră, nr. 227, 2-8 septembrie 1998, pag. 3.

16) Eugen Ciufu şi Cristian Ghica, „Statul român este în continuare «Frumoasa adormită» în relaţia cu Ungaria / Terenuri strategice din Transilvania sunt achiziţionate mascat de firme ungureşti“, în Jurnalul Naţional, nr. 1804, 3 mai 1999, pag. 3.

17) Scrisoarea dr-lui George Duma şi a lui Traian Golea, publicată în Românul, nr. 24(424), 22-28 iunie 1998, pag. 3. Pe acelaşi subiect, dr. Gh. Olteanu, „Voci din diaspora“, în Timpul, nr. 31(393), 4-10 august 1998, pag. 9; ibidem, nr. 32(394), 11-17 august 1998, pag. 3-4.

18) Petre Ţurlea, Monumente non grata…, pag. 74, 69 şi passim.

19) Mihai Ungheanu, Un război civil regizat? Editura Romcartexim, Bucureşti, 1997, pag. 421.

20) Pe lângă celelalte trimiteri de aici la „teoria“ lui Huntingon, vezi şi Ilie Costache, „Printr-un protocol secret ruso-german, semnat în 1991, Elţîn şi Kohl au vândut (din nou) Ardealul ungurilor“, în Ultima oră, nr. 22(216), 17-23 iunie 1998, pag. 3.

21) Vezi grupajul redacţional „Ţărănistul Ion Raţiu a cerut, în 1989, independenţa Transilvaniei“, în Politica, nr. 314, 28 martie 1998, pag. 9.

22) * „Transilvania va rămâne mereu parte integrantă a României“, Declaraţia Finală a Biroului Executiv Central al Partidului Democraţiei Sociale din România, în Timpul, nr. 25(387), 23-29 iunie 1998, pag. 1.

23) Ioana Lupea, „Gheorghe Funar iese de pe scena politică / Partidele au pornit ofensiva electorală pentru Transilvania“, în Cotidianul, nr. 40(2085), 25 iunie 1998, pag. 13; vezi şi articolul redacţional «P.D.S.R. şi-a lansat „mesajul către locuitorii Transilvaniei“», în Curierul Naţional, nr. 2214, 20 iunie 1998, pag. 3; Cristian Suţu, Ioana Lupea şi Clementina Filip, «La Târgu Mureş preşedintele a vorbit despre un document privind autonomia Transilvaniei şi Banatului / „Declaraţia de la Cluj“; diversiune electorală a lui Emil Constantinescu sau nelinişti ale populaţiei
transilvănene?“, în Cotidianul, nr. 329(2374), 7 iunie 1999, pag. 3.

24) Mircea Mihăieş, „Sănătoşii închipuiţi“, în România literară, 25.06.1998, p. 2.

25) Dragomir Horomnea, „Federaţia Statelor Române? (I)“, în Jurnalul Naţional, nr. 1543, 23 iunie 1998, pag. 3; idem, „Cvinta Royală“, în Jurnalul Naţional, nr. 1555, 7 iulie 1998, pag. 3. Vezi şi: Mugurel Rădulescu, „Capcanele «precedentului Kosovo»“, în Adevărul, nr. 2481, 22 mai 1998, pag. 11 – articol comentat de D. Petrovič, sub titlul „Adevărul: Parteneri ascultători“, în Politika (Iugoslavia), nr. 30380, 23 mai 1998, pag. 2; articolul redacţional „Repetiţia generală pentru Transilvania nu va avea loc în Kosovo, ci în Voivodina!“, în România Mare, nr. 412, 5 iunie 1998, pag. 6; Tania Enescu, „Consecvent politicii antisârbeşti / Occidentul se pronunţă pentru o intervenţie armată în Kosovo“, în Cotidianul, nr. 29(2074), 12 iunie 1998, pag. 3; grupajul redacţional „Regiunile transfrontaliere“, în Politica, nr. 326, 20 iunie 1998, pag. 9; Costin lonescu, „Occidentul se teme de un nou război rece / Vestul recunoaşte că nu e necesară intervenţia armată în Kosovo“, în Cotidianul nr. 37(2082), 22 iunie 1998, pag. 7; O. C. Hogea, „M.Ap.N. afirmă că exerciţiul militar nu provoacă populaţia maghiară“, Evenimentul zilei (ed. a II-a), nr. 1823, 26 iunie 1998, pag. 4; Aurelian Mihai, „Exerciţiile Armatei Române din Harghita şi Covasna – considerate de presa ungară drept manevrele unei armate de ocupaţie“, în Adevărul, nr. 2511, 26 iunie 1998, pag. 20; Cristina Oroveanu, „Pentru cine bat clopotele în Balcani?“, în Curierul Naţional, nr. 2219, 26 iunie 1998, pag. 1-4.

26) Ion Cristoiu, „Nişte terchea-berchea sau nişte trădători?“, în Cotidianul, nr. 34(2079), 18 iunie 1998, pag. 1 şi 4; vezi şi: Cristian Ştefănescu, „Kosovo. Logica sancţiunii pure“, în Lumea-Magazin, nr. 4(60), 1998, pag. 18-21; Marcela Feraru, «Prin ministrul ei de Externe, România crede că problema Kosovo „nu este una internă“», în Cotidianul, nr. 29(2074), 12 iunie 1998, pag. 3; Costin lonescu, „Politicienii români nu îşi dau seama că la situaţia din Kosovo pot ajunge Covasna şi Harghita“, în Cotidianul, nr. 31(2076), 15 iunie 1998, pag. 2; Bogdan Petrescu, „Pretutindeni unde trăiesc maghiari trebuie creată câte o mică Ungarie“, în Cotidianul, nr. 37(2082), 22 iunie 1998, pag. 8; editorialul „C.D.R., sluga docilă a U.D.M.R.“, în Naţional, nr. 316, 29 iunie 1998, pag. 1; A.I., „Richard Holbrooke recunoaşte fără ocolişuri că / Gherila albaneză din Kosovo este finanţată din exterior“, în Curierul Naţional, nr. 2225, 3 iulie 1998, pag. 4; Fabrizio Gatti, „Din banii daţi pe heroină, arme pentru Kosovo“, în Corriere della Sera (Italia), 10-16 iunie 1998, pag. 2;  Articolul redacţional „Corriere della Sera: Arme pentru U.C.K printre ajutoarele umanitare“, în Azi, 5 mai 1999, pag. C/7; C. R., „Dezvăluiri senzaţionale ale cotidianului american New York Times. UCK – o creaţie a serviciilor secrete ale guvernului de la Tirana“, în Adevărul, nr. 2818, 29 iunie 1999, pag. 11; Laurenţiu Constantiniu, „Potrivit unor surse americane, şeful C.I.A. ar fi albanez la origine“, în Cotidianul, nr. 362(2407), 15 iulie 1999, pag. 1.

27) Comunicatul Biroului de presă al M.Ap.N., publicat sub titlul „Până unde merge insolenta / După Radio Kossuth Budapesta, armata română… ocupă Harghita / M.Ap.N. îşi exprimă doar nedumerirea“, în Curierul Naţional, nr. 2219, 26 iunie 1998, pag. 1; Francisc Podoabă, „False îngrijorări la Budapesta“, în Azi, nr. 1757, 26 iunie 1998, pag. A/8; acad. Vasile Gonea, „Şantajul U.D.M.R.“, în Ultima oră, nr. 23(217), 24-30 iunie 1998, pag. 1; Virgil Popa, „Nu vrem Kosovo în Ardeal!“, în România, Mare nr. 416, 3 iulie 1998, pag. 6; şi în Timpul, nr. 27(389), 7-13 iulie 1998, pag. 9.

(Continuare în episodul următor)

Postarea anterioară on line aici

Colonel (r.) Vasile I. ZĂRNESCU